N. Steinhardt Jurnalul fericirii

urmărim a fi undeva anume - rai, Tabor, Golgotă, Cana - ci numai să fim alături de Hristos care este, El, adevărul, calea şi viaţa.

Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde Mîntuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea sâ fie împreună cu noi, ne cerc răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.

în tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simpla.

— Nevoinţa ― rusească îndeobşte şi cunoscută ca a iuradivîilor -reprezintă o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se prefac a fi proşti (proaste), imbccili(c), nebuni(c), aiuriţi(ite) spre a stîrni dispreţul şi a provoca jignirile. Cazul călugăriţei Isidora, IsiJora nebuna, folosită de colegele ei numai pentru muncile josnice şi privită ca o descreierată pînă în ziua cînd e dată-n vileag de un mare pustnic, spre ruşinarea celorlalte.

Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită şi deci foarte meritorie, dar e pe tot atît de primejdioasă şi de echivocă:

a) mai întîi că implică punerea celorlalţi în stare de păcat (îi provoci să fie nedrepţi, reuşita planului tău presupune lipsa lor de compătimire, scontează pe răutatea lor);

b) apoi este pricina de poticnire pentru o mulţime de nevinovaţi care vor confunda credinţa cu ţicneala;

c) în sfîrşit pune nobila înţelepciune sub obrocul smintelii, compromiţînd-o.

Totul se petrece în regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri mişcătoare; se dansează pe vulcan, pe muchie de cuţit de unde căderile se pot produce orieînd.

Fără a mai vorbi de încă o primejdie: aceea ca prefacutul(a) imbecil(ă) şi aiurit(ă) să nu care cumva să ajungă a-şi transforma cu timpul rolul în realitate şi a deveni cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea mai gravă şi scoate în evidenţă constatarea că o viaţă creştină nu se poate întemeia pe o pretenţie, o mască, o inducere în eroare, o păcăleală. Altfel spus, o făţărnicie. "

- Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite,

■'■'... 159

cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

- De vreme ce Hristos este cel care a înviat - iar de n-a înviat Hristos la ce bun suntem creştini? - nu putem năzui spre iad, sălaş al morţii.

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrîn, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. - ca atîţia alţii, ca atîţia oameni de treabă şi de valoare - a fost numai din orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

Şi nu cumva este această smerenie - care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească - nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă?

BUGHI MAMBO RAG

Sectantul B.: Dvs. aţi minţit va să zică la anchetă.

Generalul A. V.: Da.

Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu?

Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul jără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.

SectantulB.: Ba da. Tot adevărul şi numai adevărul oricui. Minciuna ne este interzisă.

Generalul A. V. : Chiar dacă nenorocesc pe un altul?

Sectantul B. : Chiar.

Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuţii nedrepte?

Sectantul B. : Nici.

Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-1 ispăşesc eu.

Sectantul B.: Asta-i de la diavol.

Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ştef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu ştiu exact ce, dar în tot cazul şi pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită. Cînd d-na Ştef. era acasă şi

160

suna la poarta cine\>a şi ea nu voia să primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ţi spui că locuinţa lor era in mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se năşteau situaţii neplăcute şi discuţii. Femeia, că nu minte. D-na Ştef. nu voia să o concedieze, deoarece era onestă şi vrednică. In cele din urmă au căzut la o învoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce stăpîna ei ieşea din casă şi se ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „eoni (a nu e în casă. " Nedoritul oaspe nejlind atent la prepoziţie înţelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare lă gramatică - şi comedia lua sfîrşit. Ei, ia spune, plăcutu-ţi-a?

Gherla, Martie 1962

Dupa-amiază rece, din care se desprinde totuşi o depărtată făgăduinţă de primăvară. Prin interstiţiile scîndurilor ghicim că vremea e a moină. Mă cuprinde nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot cocoloşi ca un copil, ca o mîţă pe cuptor. Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantei imon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zîmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre rîul Tîrgului şi rîul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor ambulanţi străbătînd, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se înălţau deasupra uliţelor şi străzilor... Şi Anetta care mi se uită drept în ochi, şi Manole vituperînd la Duque împotriva liberalilor şi pentru junimişti...

îl rog pe doctorul Serafim Pîslaru să-mi recite o poezie de-a sa, apoi, vrăjit parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc - pe cît ne este permis - sub fereastra acoperită de seînduri a celulei - prin interstiţii se zăreşte o fişie vagă de deal - şi, ca un copil care-şi îngînă sieşi poveşti de mult ştiute, îmi repet şi-mi sistematizez teoria celor nouă ceruri pe care o tot frămînt şi care mă tot mîngîie de oarecare timp.

în primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi pînă la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează. Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. începînd din cerul al şaptelea se dezvăluie - celor ce le este dat - neaşteptate secrete finale. Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei

161

largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă" sau o „energie", cît mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blînd şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque Rose.

Aici stă Hristos, Mîngîietonil şi Odihnitorul, care ne-a tăgăduit că ne va tămădui de rele, scîrbe, păcate şi dureri, la care se gîndesc eroii lui Cehov din Unchiul Vama. (Ne vom odihni, unchiule Vama...) Dumnezeul cel mai de sus, final, din taina tainelor şi sfinta sfintelor nu este cîtuşi de puţin cel abstract, nu e Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e cugetătoarea zeitate a gnosei, depărând eonii. Şi-n acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu mai domneşte seriozitatea pămînteană; nici urmă de această aşa-zisă seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor. Serioşi în lume ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorîţi şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie. Călugării sunt voioşi - de ochii lumii se abţin s-o arate în public, dar purtarea lor arcană e alta -, acri sunt dracii şi funcţionarii -, iar în cer, pun rămăşag, nu mai există decît zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mîntuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii. Oare „serioşi" sunt pruncii ori de o neastîmpărată veselie?

- Pe Creator e mai toată lumea gata să-1 admită, pînă şi ateii mai împac iuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o Fiinţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, pînă şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forţă, un Motor.

Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare - chintesenţă de viaţă - cît de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la Rene Guenon şi la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematică, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli...

De la al treilea în sus, lucrurile se schimbă însă. Orice urmă de contabilitate dispare. Suim spre Hristos. Galaxiile şi eonii rămîn, cuminţi în urmă. începe greul urcuşului. Vămile se înteţesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea Treimii, la realitatea unei divinităţi nu numai ntotputernică şi ordonatoare, ci şi mai ales bună, îngrijorată de soarta

162

făpturilor; iubitoare de oameni pînă la jertfa, izbăvitoare şi consolatoare. Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mîntuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creştinul, intră în alt domeniu decît al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat.

Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt mai neaşteptate. Printre constelaţii şi roiuri de galaxii, stele iiovae, pitice şi albe, uitînd de predici mînioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen - reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsînd în urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filozofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţîndu-se, pînă la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea înflorată, mişunînd de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi - în sfirşit - să vină, oricît de bătrîni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă: pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stingă.

- Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia mai bine decît zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decît pe dnimul logic al compensării (iar în bralimanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă pînă la consecinţele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc - deci şi cel mai scandalos - «rt.

(în această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate, îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.)

* „Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce" (Sfîrta Clarisa) (Nota mit.)

163

Creştinul cată să respecte din toată inima budismul, brahmanismul, iudaismul, islamismul... dar să nu uite că religia lui e foarte deosebită de acestea. E o credinţă în care eu cred că cerul final nu e al matematicilor sau filosofiilor, ci al pletelor albe şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu tundă. (De vreme ce Domnul îi cheamă pe copii şi-şi aseamănă împărăţia cu ei, nu ar fi deloc de mirare să se afle într-însa ce le place lor.) Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva.

„Teologii morţii lui Dumnezeu"' cad în extrema cealaltă: îl contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-1 recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti - pe care se grăbesc să le confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate... Aţi înţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat.

- Pînă la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi.desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certîndu-i că nu-1 pot gîndi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscînd puterea lui Dumnezeu."

Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. Biologia: admite în cele din urmă că analizorii (cum ar fi ai văzului) intră în acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit numai selectiv - există neuroni specializaţi numai pentru viziunea liniilor drepte, spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.

Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca inconştientul, după program. Invarianta speciilor? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare.

Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atîtea recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi întîmplătoare? Aida de! Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenta Creatorului.

164

Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui mîntuitor şi a întrupării sale. Acestea rămîn mai departe sub semnul libertăţii, sunt actul nostru cel mai de preţ, mai specific diferenţiator şi mai anti-en-tropic: actul de credinţă, la fel de antidestin ca şi Arta pentru un Malraux, ca şi anti-istoria pentru un Mircea Eliade.

Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă: pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare. Puţin probabil în limbaj probabilistic e tot una cu zero.

(Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani? Nu vor bate pînă la urmă şi Hamlefl

Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul - scolastic - are tot atîţia sorţi de realizare ca şi tragicul sfirşit care-1 aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în acumulator ori stocat ori copiat: Va fi tot o virtualitate.

Că pilda cu maimuţele dactilografe⁴³ e neconcludentă şi constituie o alegorie pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că întreg raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar: o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de scris în sensul operaţional care singur ar da naştere unor serii combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc într-însa, asemenea copiilor care se aşează la pian şi se prefac a cînta. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun pentru că în acest caz nu mai avem de a face cu serii de întîmplări ci de acte conştiente.)

- Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat. Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană. (După cum şi pe om-persoană 1-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală relaţie. O Idee sau o Forţă avînd de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui suflare de viaţă.)

Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele amărăciunii", deznădejde şi „coşmarul dialecticii."

- Dacă-mi îngădui să vorbesc de o barbă albă, de animale, dulceţuri şi flori în cerul al noulea nu o fac desigur dintr-un antropomorfism atît de extrem încît nu poate fi măcar bănuit, ci fiindcă mă gîndesc la stări duhovniceşti a căror echivalenţă metaforică e cel mai bine redată prin căţeluşi, pisicuţe etc.

- Aşa să fie? Nu cumva sunt nu numai stări ci şi transfigurata lor materialitate?

165

Poate că nu stăruim îndeajuns asupra faptului că Ierusalimul ceresc nu va fi altă lume ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de curăţie şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie făpturilor create după chipul şi asemănarea divinităţii.

- Bătrînul Haydn e întrebat pentru ce muzica lui religioasă este veselă în loc de a fi ceremonioasă şi solemnă.

Răspuns: pentru că ori de cîte ori mă gîndesc la Dumnezeu mă cuprinde veselia.

BUGHI MAMBO RAG

- Oi fi d-ta, domnule, prinţ şi coborîtor direct din nu ştiu aţi domnitori, dar te-ai pişat şi nu te-ai spălat pe mîini...

- Eu!?

- Da, d-ta, ce te faci că nu ştii, ai umblat cu mîna la daraveră şi pe urmă ai atins cănită din care bem noi, care nu coborîm din voievozi...

- Dar nici nu...

- Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinţ, şi ieri tot aşa ai folosit tineta şi nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toţi...

- Dacă mă spălam puneam toată mina pe cănită...

- Da, dar te spălai...

- Da nu vezi că nici nu e apă...

- Las' că ştim noi. Ce, ieri n-a fost apă? Şi tot nu te-ai spălat. Ce-ţi zici, pe ăştia lasă să-i ia dracu de mitocani...

- îmi atribui ginduri...

- Nu ţi-ar fi ruşine!

- Ruşine, dacă-i vorba aşa, să-ţi fie dumitale că-mi faci proces de intenţii şi-mi aduci acuzaţii gratuite...

- Ba să-ţi fie ţie, cit eşti tu de prinţ, porcule şi măgarule...

- Dobi...

- Bine ţi-au făcut că te-au băgat aici, aşa meriţi...

- ...toc împuţit ce eşti!. .

Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine