N. Steinhardt Jurnalul fericirii

150

a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate'? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul este posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa - sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.

Iubitorii de raţiune şi dreptate - printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii ― ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu ne fie îngăduit chiar orişice.

(Oare Troţchi şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist n-au fost -aşa, niţel - bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)

Ianuarie 1955

Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău'? Vreo boală? ― Sunt eu om să mă adresez (traducerea din franceză: suis-je homme «...) unui avocat în caz de boală? îl aud surîzînd la celălalt capăt al firului.

în odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multa de tot, numai cremă şi elită. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mînăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfînt, sade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3 ? Dacă cel ce stă la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decît Gămăliei.

Părintele Cleopa, destul de tînăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blîndă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectînd îndelung. Codin Miionescu, Todiraşcu, Pillat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu. doctoml Voiculescu, Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă

151

răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim., Virg. Cd. şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul.

Se stă pînă tîrziu de tot, de parcă somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Şi nici nu se află un samovar, ca la Ruşi.

Eu însă plec îngîndurat; de ce ascult din afară toate lucrurile acestea îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărîtor?

August 1970

Mai toţi cei ce-1 ascultau pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate. Părintele Mihai constituie o excepţie. Alţii au murit.

Părintele Cleopa - după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mîncînd mai mult rădăcini, neavînd posibilitatea să aprindă focul - fumul ar fi fost reperat -, susţinut de cîţiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă -urma paşilor ar fi pus organele de represiune pe drumul cel bun -, vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) ― e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr.

Dinu Pillat şi cu mine, plecînd de la Văratec, ajungem la Sihăstria pe la ora prînzului. O zi măreaţă de August: lumina şi peisajul aparţin lumii nestricăcioase de după învierea de obşte. Neprihănirea, din toate părţile, te izbeşte, te ia de gît, te învinge.

La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte ori e supravegheat, ori amîndouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea atît de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stînga şi cele din dreapta. Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.) Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa nu încape nicăieri. Vivere pericolommente. Monahul cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e tot atît de plină de greutăţi, hîrtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman

152

existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existenţialiştii francezi. Ce salt se cere!

La ieşirea din mînăstire ne întîmpină iar natura: numai verde şi albastra, strălucire calmă şi distinsă. Ce mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi ea!

- La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-1 dă e mărunt dar cu perspective imense:

„Diavolul păzitor" al unui Englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează" să se jertfească într-o chestiune care-1 preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa" lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei -meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso.

- Dr-ul Al. G, protestează împotriva superiorităţii pe care o recunosc eu creştinismului asupra hinduismului. Dragostea, după el, nu lipseşte cîtuşi de puţin din brahmanism şi budism. Cea mai mare bucurie pentru un ins nu este să ajungă el în Nirvana, ci să ajute pe alţii să parvină la stadiul final al avatarurilor. Dovadă e bodhisath'a Avaloh'ttesvara a cărui desăvîrşire i-ar permite să aibă oricînd acces la Nirvana; el totuşi refuză ieşirea din ciclurile reîncarnării şi, din afecţiune şi milă pentru oameni, rămîne în lume sub formă de dalai-lama.

Eu: ca să-i îndrume către ce? Tot către neantizare.

în raptul capului nu pot înţelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice.

Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi - şi gata. E o renunţare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex -

153

e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? însă nu pentru obţinerea unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament. Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sensul etimologic). Yoga? Mi se pare. în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună. utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant?

Chemarea stoicismului rămîne vie pentru mulţi oameni superiori, şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surîsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpinită, fără-ndoială) îmbufnare.

Creştinismul nu-i nici acru, nici temător in faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ.

Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobînda cea mai ridicată.

1940

Teoria lui Salom Aş (în Dcr Krieg geht nvilcr): evreii nu l-au primit pe Hristos drept Mesia, pentru că nu se puteau învoi ideii că Binele final şi Adevărul adevărat s-au arătat şi deci se ştiu.

Voiau sa le mai lase în viitor, grele încă de alte nădejdi, învăluite încă în nedezvăluite văluri.

Nu contestau măreţia învăţăturii noi, dar a-1 recunoaşte pe Hristos însemna să admită că Descoperirea s-a tăcut, că asta e.

Ei preferau să-şi păstreze mai departe visările, neconturate; poate că va fi ceva şi mai şi...

Văratec, 1971

In postul Sîntei Marii mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmonnîntare - mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!?

154

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Cînd mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu - zice - am un prieten beţiv, un nenorocit şi cînd vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cît de bine îmi pare că m-am tăcut ortodox.

Văratec, 1970

Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgacov, recomandată stăruitor de Pillat.

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pămînt, în Uniune, luînd chip de motan negru care duce cu el un Primus.

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul?

(Zît! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi - lepădîndu-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă ― se dă pe brazda şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului - triumf al bunei stări.

Cînd dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede'? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe cîte un Primus masa de seară.

Asta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. în vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în occident, oftează, manifestă, răpesc, urla, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktatluri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar Ia gîndul miliardului aceluia şi jumătate, cine stă să se gîndească, îl apucă nebunia.

Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel'? Cînd l-om face noi va fi altceva.

155

Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decît leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osîndit).

Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.

Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întîmplător.

BUGHI MAMBO RAG,

... în gară la Teiuş de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre biroul şefului de gară. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia să mănînce o omletă şi-l ruga pe şeful gării să dea dispoziţii la restaurant să i-o prepare şi să i-o servească în vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în drum spre Gherla, la Hossu, să-l roage să stea el de vorbă cu Maniu să vină în Octombrie Ia încoronare la Alba-Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut în Ardeal încă dinainte de război din vremea cînd venea sub numele de Ion Brad să aducă ajutoare pentru şcolile româneşti. îşi punea mare nădejde în Hossu, episcop tînăr şi suflet mare. Am mîncat şi eu din omletă... Aş, ţi-ai găsit, n-a venit... N-a venit, şi ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat... Dumnezeu să-l ierte, că a murit ca un erou şi un martir...

Toamna 1964

Pe Nichifor Crainic - deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de aipacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu - îl osîndesc toţi la ieşirea din închisori, după graţiere.

Rămîne de văzut ce-ar face protestatarii după patrusprezece ani de regim celular.

Dar la Glasul Patriei se înghesuie toţi să scrie, acum, în stare de libertate !

Scîrbă. Nonsens.

Sunt oare şi eu printre ultimii douăzeci şi nouă de legionari?

în Setea şi Foamea (actul III), Eugen Ionescu a rezolvat definitiv problema: după două săptămîni de înfometare şi de trecere a vaporilor

156

de ciorbă pe la nas, ateul recită în genunchi Tatăl Nostru iar credinciosul se leapădă de Cel Atotputernic proslăvind pe Darwin.

Şi nu ne duce pe noi în ispită. Darul suferinţii nu-1 are oricine, cu tortura e ca şi cu şperţul: totul e să nu încetezi a stărui, mărind oferta, pînă ajungi la preţul respectiv.

Topaze: e incoruptibil, cere o sută de mii de franci ! Orwell : există pentru fiecare cîte o tortură irezistibilă.

- Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.)

De aceea este atît de greu de făptuit binele, pentru că întîlneşti la tot pasul îndîrj iţele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean.

Nietzsche: „Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre."

Deîndată ce ia hotărîrea de a face binele, omul îşi asumă o răspundere imensă şi-şi bagă de bună voie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă - e un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului - de mare cutezanţă şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te avînta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat.

Proverbele constată cinic situaţia: „Dai, n-ai"', „Dai cu baniţa, scoţi cu lingura", „Dai cu mina şi alergi cu picioarele", „Dai un deget şi-ţi ia toată mîna", „Pe cine primeşti la masă, te scoate din casă", iar Apostolul, de fapt, nu gîndeşte altfel cînd scrie (Rom. 7, 15, 18, 19) că nu face binele pe care-1 voieşte, ci răul pe care nu-1 voieşte.

Răul poate să-1 facă oricine, cît de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. G. Duhamel creînd pe bietul amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi sfirşind înfrînt, a înţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia şi bunătatea nu-s la îndemîna oricui. Una-i să baţi mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un antrenament aspru. Pentru această cauză se mortifică (şi se întăresc) monahii în fel şi chip înainte de a îndrăzni s-o apuce pe calea faptelor bune.

Păcat de ioghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine şi de rău, iar nu facerea binelui şi trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiţi.

Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi a mînăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învăţăturile lui Hristos.

- Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul.

157

Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atîta dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele Iui.

Tîrcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le recomandau monahiilor de la Port-Royal să nu se impărtăşească vreme îndelungată pentru a suferi subtil şi aprig stînd departe de Hristos.

La moartea lui N. lorga, Ct. N. a vrut să trimită din Germania următoarea telegramă lui Horia Sima: „Am cerut să fiu înscris în legiune în ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din legiune în ziua omorîrii lui Nicolae lorga".

Dar n-a făcut-o, din smerenie.

Dar ispita falsei smerenii - a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime - este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundîndu-se în rău.

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos -Hristos ne cere să ne jertfim pentru El ― care jertfa poate fi mai mare decît a renunţa în veci la El? - să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cît se poate de logic. Atîta doar că nu este decît logic, prin urmare dement.

Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul s^;mţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută - nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea. Ni se cere, adică, dragostea concretă care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El. Partea Măriei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să

158