N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Cernica, 1965

Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atît mîndria cît e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu.

Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-1 apasă, viitorul nu-1 îngrijorează.

(Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallanne, unul din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel aitjowd'lua'*"?)

Septembrie 1940

Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra a ştiut cît e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stîlpi, manifestele mişcării legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor şi l-au cîştigat prin suferinţă. Dar, peste cîteva zile, anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii părţii de unde bate vîntul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici.

142

Jilava, camera O, decembrie 1963

Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de Vlaşca: îţi spun adevărul, îţi vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea coloană germană. Creştină şi romanească era legiunea pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorîţi toţi cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi după ea ar fi întocmit rînduiala ţării, nu după programul de la Niirenberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte zurbagii...

- Spiritului european dr. Al.-G. îi reproşează ataşamentul feroce, animalic, pentru viaţă. Europeanul e aproape incapabil de sinucidere: dovadă de^ laşitate. Asiaticul e mai detaşat, nu atît de jalnic înrobit de existenţă. în creştinism (nu contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la european, la omul¹ alb, vede altceva: o frică josnică, o cramponare cu orice preţ, cu preţul oricărei ticăloşii, oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea asta la viaţă, de cîine estropiat, de orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vîndut neamul întreg şi tovarăşii toţi, o exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în româneşte: on veni vivre sau în nemţeşte: man will leben. Formula cea mai deprimantă: es will leben, aplicată omului.

Iulie, 1952

Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi ovreii mare dragoste de mînăstiri şi de catolicism).

Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă lîngă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol însemnat în crearea localităţii Timiş.

Deîndată după sosire, cer voie să-i'prezint respectele mele Doamnei C; mă primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata.

După cîteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pline prăjită şi ceai. Poartă - ca şi Alexandrina Cantacuzino şi

143

celelalte doamne de la Asociaţia naţională a femeilor ortodoxe române (uneori şi Regina Măria) - o rochie de culoare închisă, de mătase; rochia îi vine pînă la bărbie şi-n jurul girului stă un lanţ lung de care atîmă o cruce masivă de argint. Ori de cîte ori îmi aduce pîinea prăjită şi ceaiul, doamna C. îmi face semnul crucii pe frunte.

Februarie 1971

Eu am venit ca oile melc să aibă viaţă şi să aibă belşug.

Ioan. 10, 10

Predica de alaltăieri a părintelui G.T. şi scrisoarea din Ottawa a lui Toma Pa\ el coincid aproape; ca dată, ca subiect.

în amîndouă e vorba de tema ospăţului în toată învăţătura lui Hristos.

Orice prilej îi cade la îndemînă Domnului pentru ospeţe şi veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 si 8, 55); după dobîndirea unui nou adept sau cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29); în cazul fiului risipitor sau al vameşului Zaheu, marea căinţă este aceea care îndreptăţeşte splendoarea serbării. Domnul binecuvîntează şi înmulţeşte vinul la nunta din Cana; Măria miruieşte şi ea în timpul unei mese; la Betania a fost masă mare de vreme ce Marta era atît de îngrijorată şi covîrşită de treburi.

Nu numai că nu refuză invitaţiile păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăţ (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 22, 30); şi ce i se făgăduieşte insului care-şi deschide inima lui Hristos? Cel care, pînă atunci stătea şi bătea la uşă, acum afirmă: voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. (Ap. 3, 20).

Această neistovită bună dispoziţie şi vrere a Domnului de a săibători bucuriile prin ospeţe apare proiectată pe tot cursul anilor de predicare; textele: „A venit Ioan nici mîncînd nici bînd şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mîncînd şi bînd şi spun: lată om mîncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al fariseilor"' (Mat. 11, 18-19) şi .,Căci a venit Ioan Botezătorul, nemîncînd pîine şi negustînd vin, şi ziceţi: are demon. A venit şi Fiul Omului, mîncînd şi bînd, şi ziceţi: Iată om mîncăcios şi băutor de vin"... (Luca 7, 34) sunt clare.

Pavel, urmînd pilda învăţătorului său (Fapte 6, 34) după o biruinţă a binelui (botezul temnicerului din Filipi), a pus şi el masa şi s-a veselit cu toată casa.

144

- A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul este ceea ce mănîncă" şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină.

Cine nu mănîncă trupul Meu şi nu bea sîngele Meu...

Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea".

BUGHI MAMBO RAG

... de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten;... de la vivre e je vecus, tu vecus, ii vecut..., de la voir e je vis,_tu vis, ii vit... spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan... nous vecumes, vous vecutes,... declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ... de tipul erkiindigen, erkiindigte, erkundigt... prepoziţia urmează verbului şi-i, poate schimba sensul, creîndu-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up...

- Domnul mereu - reiese de pretutindeni - binecuvîntează, rodeşte şi multiplică: pîinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului şi pîrjolirii, ci al bogăţiei, belşugului, plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cît se poate.)

Fericitul Augustin: Marta se îngrijorează şi se străduieşte, iar Măria benchetuieşte.

Printre motivele pentru care Domnul se referă aşa des la ospeţe şi îmbie cu mese încărcate (viţelul e mult...) desprind:

a) Pe cel invocat de teologii pricepuţi; teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia divinităţii scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi el şi care, participînd la fiinţa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru el, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobîndi căci o are.

145

nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi."

(Nu degeaba tot stârni, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier.)

b) Pe cel la care-mi place a reflecta îndelung: fiindcă numai la ospăţ se bucură omul de bucuria altuia, ba şi are nevoie de această bucurie: ospăţul e cu atit mai frumos şi mai izbutit cu cît toţi cei de faţă sunt mai veseli. Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există concurenţă, numcni.s clausus; t/ie marc tJie merriei^A: creşterea numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rînd capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi.

Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.)

Adventiştii din celulă, şi sunt cîţiva, î! dispreţuiesc făţiş şi cu înflăcărare pe popa Petcu din Năieni, preot de ţară tară cunoştinţe teologice superioare, căruia îi vin uşor de hac citînd ― cu nemiluita ― textele biblice pe capitole şi versete, dovadă peremptorie a unei mari familiarităţi cu Scriptura, dar şi obicei de clănţău procedurist. Se uita la el foarte de sus deoarece se încurcă dîndu-le replica, precum şi fiindcă părintele, răpus de plictis şi mizerie, se oploşeşte în amintirea vinurilor de lstriţa - premiate la concursuri viticole internaţionale - şi a comîndârilor unui sat de gospodari cuprinşi.

Ce-i drept, spectacolul pe care-1 oferă adventiştii ia adeseori o înfăţişare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal - la infirmeria t.b.c, se mai întîmplă - ei o resping, se aşează în genunchi, ridică braţele şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometaţi de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. în acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se află pus în situaţie de inferioritate.

Hotărînd să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sîmbetei îi opunem pasajele fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sîmbetei): Marcu 2, 27 (Sîmbăta a fost făcută pentru

146

om, iar nu omul pentru Sîmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mîncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mîncaţi orice vă este pus înainte...); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare şi băutură sau cu plivire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sîmbete).

Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a sectanţilor.

Cînd suntem scoşi la baie, Sîmbăta, adventiştii nu consimt să se spele pe trup. Pe mîini, da, şi Sîmbăta: dar nu pe coip. Spectacolul care se repetă săptămînal (suntem în perioada în care direcţia penitenciarelor îngăduie aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidenţă două încăpăţînări naive şi dovedeşte o dată mai mult ca niţică dreptate este la fiecare, încleştarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e - dat fiind suferinţele şi ocările pe care le dezlănţuieşte - şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiţi cerîndu-le tuturor deţinuţilor să se îmbaieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor posibilitatea să meargă la duş în altă zi? Pentru că Sîmbăta e ziuă de curăţenie în puşcării! Cu duşmănia mai poţi lupta, birocraţia însă nu-i de înfrînt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub duş, cu braţele încrucişate peste piept, zîmbind serafic, aşteptînd martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu foţii oferta acum adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Pînă la urmă caralii nu insistă şi toată scena se termină cum zic Francezii în queue de poissoiu rămîne baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de robinete. De unde însă, cînd sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face rîcă, prelungesc dinadins şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitorii pleacă săfui de curăţenie şi îmbăiaţi cu adevărat.

Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţînd la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot coipul Duminica dimineaţa.

147

- Traian Crăcea, tînăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea mîntuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mîntuiţii sunt limitaţi numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plîngea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii.

Jilava, camera 13

Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes.

Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două iniţiatice.

Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal, Adrian Leverkiihn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă.

Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul întîi: Serenus Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkiihn este artistul în toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică insipida existenţă a lumii.

Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a lui Serenus Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian Leverktihn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi luminări? Desigur. Dar nebuneşte. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts⁴²!

îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid al moderaţilor violenţi (ori al conservatorilor în trenchcoai) menit să apere cu ultima vehemenţă - soreliană - echilibrul, raţiunea şi cumsecădenia.

Februarie 1931

Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit să vină şi el, după îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-1 interesează o adunare de ovreiaşi procomunişti ori vag de stînga. în timpul mesei (bufet rece) recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune

148

despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Bellu Z., niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tînărul ăsta îndrăzneţ nu e lămurit. Să-1 ajutăm - lămurim.)

Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o nemţoaică grasă şi de familie foarte bună. Cînd Engels a vrut să ia în căsătorie o muncitoare, doamna Marx 1-a ameninţat că nu-1 va mai primi în casă. Apoi Marx avea o barbă splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea zdravăn, ce-i drept mai mult bere - constată Manole cu părerea de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei personalităţi altminteri fără cusur - dar ţinea la băutură şi într-o zi o englezoaică beţivă s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui.

Bellu Z. fierbe. (Provocare!)

Că îi plăcea să se plimbe prin Londra cu omnibuzul, de preferinţă pe imperială, continuă Manole. Iar despre Lassale, s-a spus un lucru cît se poate de onorabil. L-a spus Bismarck: îmi este adversar politic, mi-ar face însă plăcere să-1 am vecin de moşie.

Toţi stîngiştii întorc plictisiţi capul şi - după un moment de pauză grea - îşi îndreaptă iarăşi atenţia spre sanvişuri, spre sticle.

1968

La ieşirea din brutărie, un cerşetor bătrîn, mic, discret.

îi dau trei sau patru lei.

îşi scoate respectuos pălăria şi-mi mulţumeşte îndrugînd lung. De ce nu ştiu - amintirea tatei, asemănarea fizică (de mititel gîrbovit), gestul atît de politicos, ruşinea de a fi salutat de un moşneag pentru cîţiva lei, năvala în memorie a scenelor de puşcărie revelatoare ale bietei condiţii umane? -, dar izbucnesc într-un plîns cu hohote în mijlocul străzii, ca nebunul.

Gherla 1962

Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. Cînd îi fac cunoştinţa are douăzeci şi cinci. Privirea, mişcările, iuţimea, neastîmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret.

149

Spre pildă tabelul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-gmpe şi perioade, simbol de simbol. ÎI învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu; vîrsta, la acesta din urmă, n-a obosit pornirea spre învăţătură; şi nici n-a curmat elanul spre bine.

Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-1 expun, iar şi iar. îi povestesc şi piesele lui Ionescu: îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii groşi ai fostului fort Jilava, sau între ai clădirii tereziene (martinuzziene, cînd trece la zarcă) de la Gherla, lui Virgil spiritul generaţiei şi aerul timpului (încotro sufla vintiil veacului) îi dau antene speciale care-i înlesnesc priceperea şi-1 ajută să ghicească pe sărite.

Tot vorbind cu el despre existenţialism şi tot privind înjur (suntem într-o cameră rea), îmi formez părerea, că - descriptiv şi expozitiv -existenţialismul are dreptate. întocmai aşa e viaţa cum o vede existenţialismul, aşa arată lumea cînd lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi iluziile moralei. Da, zidul, greaţa ţi mîinile murdure (murdare de pe urma compromisurilor şi trădării, dar şi inevitabilului frecuş cu zilele) definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte. (Apartamentul părăsit de oameni, năpădit de şoareci şi păsări de noapte.) Descrierea este cu totul neexagerată, a existenţialiştilor; numai soluţia lor e greşită. Sau mai bine zis nu cunosc soluţia: străpungerea zidului pînă la Iisus mîngîietorul. (Mîngîietoad dar şi revelatorul, liniştea dată creştinului este şi ea întemeiată pe cunoaştere, întru nimic mai puţin decît cea -dobîndită prin budismul indian ori zen). Şi e de mirare: unii existenţialişti au fost prin închisori: cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri'?

BUGHI MAMBO RAG

... Nemţii pe colonelul Sturdza 1-au primit foarte corect, dar rece. Dovadă că pe atunci mai exista un simţ al onoarei militare... Iar cînd a venit Mackensen în teritoriul ocupat, la Bucureşti, să-l vadă pe Caip, bătrînul germanofil a ieşit în capul scării şi l-a dat afară... Ce spui, domnule? de unde ai scos-o p-asta? E absolut fals ... îi spune Marcellus lui Demetrios...

- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.

Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştele nu mai au nici un rost, poţi face - netulburat - orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nici nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă