N. Steinhardt Jurnalul fericirii

1924 ori 25

Excursie cu maşina. (Un Pierce-Arrow deschis, uriaş). Sunt pe bancheta din fundul maşinii între părinţii mei.

Pe o şosea, deodată, dintre stejari, o biserică şi o cruce în bătaia soarelui.

222

Puternică senzaţia produsă de strălucirea crucii metalice şi de unicitatea ei în cadrul tabloului unde totul e natural, numai crucea e făcută de mîna şi cugetul omului.

Jilava, ianuarie 1962

Vis fulgerător: e o noapte de iarna, cu vifor şi nămeţi, cumplită şi străveche. Pe străzile troenite şi pustii ale Bucureştilor umblă disperat un om fugărit, ros de întrebarea: unde să se ascundă'? Poliţia e pe urmele lui, cu ordinul de a-1 împuşca. Urmăritul se uită încoace şi încolo, neştiind cărei uşi (gangurile, curţile n-ar fi sigure) sa-şi încredinţeze soarta. Omul acesta încotoşmănat şi hăituit e Căpitanul. El face la întîmplare cîţiva paşi. sună la o oarecare uşă, fie ce-o fi. E pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo. îi deschid, îl poftesc înăuntru, au-1 întreb cine e (ştiu). îl ajut să-şi scoată şuba. în cameră e o vatră şi-n vatră focul arde cu flăcări înalte. Deîndată pun de ceai, aduc rom, mă agit, îl omenesc. îi pun la dispoziţie a doua odaie ― locuinţa are două camere, taman cît trebuie. El stă încruntat, norii năpastei îi înconjoară fruntea înaltă; bucuros de căldură şi hrană, dar şi bănuitor, ager şi neînduplecat. Nu-i gata să creadă orice, e şeful, e luptătorul care cercetează terenul cînd, atent la orice detaliu, înaintează în necunoscut, îmi spune cine este, îi spun cum mă cheamă şi se înfioară, se crede vîndut. Dar iată că izbutesc să-1 conving să nu plece în viforniţă şi la pieire, să treacă în camera cealaltă; e însă neconvins, se pleacă doar de nevoie ursitei. Cînd dau să deschid uşa spre a mă napoia în camera întîi flăcările din vatră par a cuprinde casa toată...

— Credinciosul e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime.

Citi in Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrînceşte, îndemnat să se bucure de către cei care îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El.

Cine va bea sîngele meu şi va mînca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sîngele care a curs de pe cruce şi trupul sfirtecat prin răstignire.

Nu numai că trebuie să ne înălţăm pe noi, ci şi scînteia divină din noi trebuie s-o aprindem.

Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mîntuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de un

223

ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic

frate de cruce.

- Sălăşluieşte oare in noi cîte un anume păcat principal, cu adevărat singurul dăunător insului respectiv? Reduce el prin a sa prezenţă pe celelalte la simple accidente lipsite de gravitate? Se poate afirma, analogic cu Buffon, că păcatul c omul însuşi"? Se poate vorbi ca şi Taine, de păcatul cel riguros personal ca de une făculte maitresse^6]'?

Ştim care anume e păcatul cu siguranţă primejdios, luînd aminte la calea nonă rezervată spre iad?

Medicina, demonstrind că microbii toţi se află în corpul omului şi că numai unul, la boală, devine ucigător, descrie o situaţie paralelă.

Există temperamente fiziologice şi morale; sensibilităţi corespunzătoare anumitor elemente ale mediului înconjurător. Alergii. Sensibil la frig, biinoară; de frig să se ferească. Alergie la parfumuri: de mirezme se va păzi. împotriva esenţialului păcat aducător de moaite va duce nevăzutul război cel care şi-1 cunoaşte: pe celelalte îşi poate îimădui a le lua peste picior.

Statisticile par a dovedi că puţini canceroşi pier de tuberculoză ori de pe urma unui accident. Diavolul e specializat. Ştie el unde bate Are, pentru tot omul, o poartă anume, personală, ca-n apologul lui K \fka.

1969, Duminică

Predica de astăzi a părintelui G.T. reaminteşte rugăciunea zilei de miercuri. Prin păcatele noastre îl răstignim pe Hristos, prin gîndurile noastre necurate îl batjocorim.

într-un anume sens, păcatul cu ghidul e şi mai abject decît cel cu fapta pentru că - nevăzut - îl însoţeşte necesarmente făţărnicia, impostura. Eşti în privilegiata situaţie a escrocului faţă de spărgător, care-şi riscă, el, viaţa; a hoţului din casă (de care nu te poţi feri) faţă de tîlhanil la drumul mare, cu tot pitorescul său alai: calul, pistoalele la brîu, căciula pe-o ureche.

Cu flecare faptă rea batem un cui în crucea Sa.

Imagine de groază.

Paharul din care gustăm la împărtăşanie e plin de sîngele Său, sînge în care sunt toate păcatele, urgiile, ticăloşiile, meschinăriile noastre. Din ele ne adăpăm. Femeia care aduce despotului vasul plin de singele fiului ei răpus din înaltă poruncă: na, safură-te.

Imagine de «roază.

224

Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac oamenii cînd, de pe crucea troiţei, crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului? Se uită, îşi văd de drum

Iar la vremea de soroc fi unind din nou pe cruce Şi-i bal cuie/e la loc

Jilava, mai 196(1

V. îmi mărturiseşte că la zece Mai era mai rău decît mahalagiii: se scula cu noaptea-n cap, se dichisea, alerga pe bulevard, la defilare. Cînd apărea familia regală îi dădeau lacrimile în ochi. Niţel mai tîrziu. între veghe şi somn. mă vizitează umbra doamnei de Branszky însoţită de a perechii executate în 1793, de a ucisului rege portretizat de Van Dyck ― atît de fin. de neajutorat, de a legitimului conte de Chambord, cu bărbuţa lui de arhiduce austriac, leh biii auch koni^lreu'¹'.

- Gen. 8, 12: „Dar poaimbelul nu s-a mai întors la el."

De ce văd în această propoziţie toată tristeţea sfîrşitului copilăriei?

Un Mystere Fronleiuic? Un fel de iremediabilă degradare a inocenţei?

Nostalgia lumii care nu mai poate fi: uliţa copilăriei, vacanţa mare, cele

două văluri purificatoare: amintirea şi nădejdea?

în Septembrie luminile se aprind devreme, cînd cerul nu-i încă

invizibil, ci roz-vineţiu şi serile-s călduţe: pe Calea Victoriei (vin dinspre

Calea Griviţei unde am luat de la pictorul Petrescu-Găină, din căruţa de

la hotelul Bratu, un vraf de reviste I[istoria) pătrunde - cuceritoare,

dulce otrăvită - mireazma subtilă a Suburrei.

Gherla, Zarea, martie 1964

Nu cred, îmi joc mie însumi jocul credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o iluzie, o bună intenţie, e o luptă (meritorie, da): însă o imposibilitate, sunt prea departe.

Lungi ceasuri de calmă deznădejde.

Apoi mă liniştesc: bun, rău, puţin sau mult credincios, sunt totuşi botezat. E un fapt. Dumnezeu ne judecă şi după gînduri. Diacul ne ţine sau nu prin fapte: faptele îi sunt opozabile, după cum prin lapte îşi valorifică pretenţiile (la cîntar). La el, actele iwbeşte.

225

Dacă-i aşa, apoi port indelebila pecete, ştampila, tatuajul; sunt şi eu pe veci însemnat cu fierul roşu al Blestematului şi Batjocoritului.

Nu sunt în regimentul de gardă al uhlanilor; dar sublocotenent în regimentul de infanterie Nr. 743 cu garnizoana într-un sat de pe frontiera nord-estică tot sunt, tot ofiţer al armatei germane se numeşte că sunt.

- Firescul, în celebrul vers al lui Boileau, este desigur tot una cu adenhul.

Chassez le naturel, ii revienl au galop⁶³. Mă întreb dacă numai el, alungat, revine degrabă. Minciuna, deopotrivă. într-atît suntem coborîtori nemijlociţi ai păcatului din vechi, comis sub semnul şi la adăpostul minciunii. Minciuna s-ar zice că a dobîndit rang de trăsătură firească în constituţia noastră psihică, în orice episteme ar generaliza Michel Fou-cault.

Şi, spune părintele romano-catolic Ion Pop (suntem în camera 44 de la Gherla), nu numai în sens peiorativ; de voită şi interesată denaturare a unui adevăr. Ci şi ca nevoie de a falsifica, a schimba, a fabula, a ne masca; poate că acesta e motivul pentru care biserica a condamnat atîta vreme teatrul şi pe comedianţi. In înţelesul acesta, arta de la Picasso încoace şi în special arta supra-realistă, care reaşează lucrurile create, le combină în alt fii, dezmembrînd realitatea şi făurind alte asamblări de părti alcătuitoare, trădează o viziune anti-tomistă şi păcătoasă a lumii. Pentru părintele Ion Pop, în Doktor Faustus Adrian Leverkuhn este pedepsit fiindcă muzica dodecafonală este o pretenţie luciferică de a stabili alte armonii, de a contesta legile lui Dumnezeu.

- La puşcăriaşi mult savurata zicală indiană - decît să umbli e mai bine să stai în picioare, decît să stai în picioare e mai bine să şezi, decît să şezi e mai bine să stai culcat, decît să stai culcat e mai bine să dormi, decît să dormi e mai bine să mori, decît să mori e mai bine să nu te fi născut - reprezintă însăşi valoarea de contrast a creştinismului. Care-i dragoste de viaţă, făgăduinţă de a trăi veşnic. Unamuno: jindul nemuririi eului, iată ce-i creştinismul.

în India, la toate religiile, ţelul e dispariţia, desfiinţarea, dezgustul. Creştinismul, dimpotrivă, este alb, este goethean (Am Anfang war die Taf^ este o afimiaţie creştină în care autorul a sărit peste La început era Cuvîntul de-a dreptul la Toate prin El s-au făcut), este exaltare: fericirea de a fi. După chipul şi asemănarea Celui care a grăit: Eu sunt cel ce sunt.

Buddha ne îmboldeşte cu neantul. Hristos ne oferă totul.

226

Paris, 1938

în afară de dragostea de viaţă creştinismul e şi entuziasm.

(Cit de trist îmi închipui că trebuie să fie pentru Dumnezeu să vadă imensul plictis scîrbit al Indiei; ori nepăsarea teoretizată şi inteligentă a Franţei!)

Chesterton: „Tot răul provine nu din faptul că locomotivele sunt prea admirate, ci dintr-acela că nu sunt destul de admirate. Păcat nu e că locomotivele sunt mecanice, ci că oamenii sunt mecanici."

Paris, 1938

,.Mincau, beau, se însuraţi, se

măritau piuă in ziua ciuda intrat

Noe în corabie şi a venit potopul

şi i-a nimicit pe toţi. "

Luca. i7. 27

Cît de bine văd că singurul lucru important nu-i decît eroismul, în sensul larg, adică posibilitatea pentru om de a suferi, a vibra, a se zbuciuma. Idealul de camping, formula lui ce-mi pasă mie, lui mă doare-n cot, dispreţul acesta pentru cuvintele mari (toate: şi Datoria şi Sufletul şi Dumnezeu şi Omul şi Revoluţia şi Misterul şi Libertatea şi Ordinea şi Civilizaţia) s-ar putea să dizolve lumea.

Spun că sunt moderni. Modem a fost Peguy, care se ruga în autobuze, un erou şi un entuziast; s-a dus să moară cu trupul pentru „cetăţile trupeşti"' într-un război lumesc pe care-1 socotea drept.

(Adaos 1965: Peguy se conformă îndrumărilor date de Krişna lui Arjuna în Bhaghavaâ Gita.)

Paris, decembrie 1938

Montherlant (în Echinocliid din Septembrie): „Oricine crede în orice o fi trece drept un fraier, un tont." Toată cartea e scrisă împotrivă „deştepţilor" care au convingerea că „nu pot fi duşi".

Groaza de fraiereală - obsesia şmecherilor, onoarea lor, singura -este impulsul josniciei. Balzac {Modeste Mignon): „A nu fi niciodată fraierii, maximă ticăloasă care este dizolvantul tuturor simţămintelor nobile ale omului."

227

A nu uita că fraier în româneşte vine de la germanul Frciherr, adică om liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un mişel.

Bucureşti, 1935-1936

Manole despre tradiţie şi progres: O fi fost el Condorcet revoluţi­onar, însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-1 concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-1 (slavă Domnului, biblioteca Fundaţiei Carol este deschisă toată ziua), vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decît ştiind ceea ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-1 pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege pînă la un anumit punct şi apoi să nu mă poată totuşi pricepe. Ăsta e secretul tradiţionalismului.

Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da - adînc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute. (Ca şi cum progresul ar fi o linie dinainte trasată.)

— Manole îl admiră grozav pe Guizot.

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de bază ale civilizaţiei; principiile moralei.

Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai" Statice,~şi -mai indiscutabile, şi mai absolute reguli.

Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el: poezia lumii modeme, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea le pricep eu, el nu.

Ar trebui să mai găsească la un grad altul decît al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea mai puternice decît în vremea lui.

în toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, retacînd drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă in aceeaşi direcţie.

228

Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite. camaraderia e doar pentni oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrîu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrhi! e de cînd lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe cînd camaraderia - caie-n primele clipe l-ar mira pe Guizot - e o noţiune progresistă.

Bucureşti, 1931

Manole despre necesitatea de a practica religia în care suntem născuţi:

Cu lehova, dragă, eu sunt în raporturi reci, dar onorabile. Uite ce spunea Alberti, florentinul: le spune burghejilor cetăţii să meargă cu ostentaţie la biserică; nu din religiozitate să meargă, ci ad pompam, ca să se deosebească de cei ce joacă la loterie, de aventurieri, de capitaliştii nedemni.

Trebuie, fîrtate, să dominăm de undeva istoria şi viaţa, tară a ieşi din ele. Ne trebuie o perspectivă a demnităţii: sa facem prin urmare, cu mult calm, gesturile hieratice izbăvitoare apte să asigure perpetuitatea umană şi onorabilitatea, să ne deosebim de toţi derbedeii: să mergem la biserică, adică la templu. Nu mergem la templu din misticism, ci din ostentaţie, în calitatea noastră de oameni moderni şi mîndri.

De ce vom face gesturile hieratice ale religiei în care întîmplător ne-am născut? Pentni că, deşi individuale, au intenţionalitate socială, sunt gesturi colective exprimate individual. Şi de ce sunt izbăvitoare? Pentni că dau omului conştiinţa valorii sale proprii, subsumînd-o fluxului istoric. Şi sunt absolut necesare fiindcă sunt modul exterior prin care ne afirmăm bunele relaţii cu Dumnezeu. Dumnezeii fiind personificarea părţii superioare a fiinţei noastre, şi a elitei sociale. Gesturile hieratice exprimă aşadar ce este mai presus de brîu in noi, sunt izvor de onorabilitate. La templu cu noi. Şi nu discret, nu modest: ostentativ!

Bucureşti.

Manole despre revoluţii: cum se face că numaidecît după 1789. adică după început şi Victorie, se dezlănţuie reacţiuuea? Pentni că democraţia a dat drumul celei mai teribile dintre forţele reacţionare: maselor. Şi de ce au izbucnit curînd războaiele? Pentru că. după cum

229

spune Sorel, pacifiştii sunt cei mai buni asociaţi ai „negustorilor de tunuri."'

- Nu aruncaţi mărgăritare porcilor, zice lumea. Dar textul evanghelic este mult mai dur şi mai trist: „Nu daţi cele sfinte dinilor nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor; ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcîndu-se, să vă sfîşie pe voi" (Mat. 7, 6).

Ni se atrage atenţia: făptuirea binelui este o acţiune riscantă; nu numai că de cele mai dese ori e degeaba, dar şi poate antrena pe săvîrşitor în primejdii de moarte.

Paris, 1937

în cartea mai veche a lui Henri Franck, scrisă înainte de război: „Dacă noua repartizare a muncii pe care o va face orînduirea socialistă n-ar avea drept consecinţă decît să micşoreze puţin mizeria materială a oamenilor, dacă n-ar introduce în viaţă, odată cu niţel mai multă dreptate reală, un idealism nou, înnoirea producţiei, întinerirea artei, dacă n-ar împrăştia în inima oamenilor un entuziasm la fel de arzător ca cel care i-a însufleţit pe creştini, pe grenadierii lui Napoleon şi pe revoluţionarii ruşi, ar trebui să deplîng mina civilizaţiei burgheze şi să mă tem de o întoarcere la barbarie.. Mi-e teamă, mă îngrozesc... Dacă poporul nu se mai însufleţeşte pentru lucruri ca Afacerea Dreyfus, ca răscoala poloneză, ca suferinţele Alsaciei, ca revoluţia rusă, dacă se mărgineşte la un marxism steril, la un materialism urîcios, atunci îl dispreţuiesc şi mi-e frică de el. Dacă nu mişcă decît pentru pofte, pentru invidie şi ură... dacă nu-i gata să-şi dea viaţa... s-a zis cu toate... Şi din nefericire... frică-mi este că aşa va fi... atunci strădania poporului va avorta deoarece eroismul trăieşte numai prin rîvnă şi cutremurare."