N. Steinhardt Jurnalul fericirii

1964

însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot una cu angoasa. Nu ştiu. Pînă în clipa în care îl primim pe Hristos nu ştim ce-i cu lumea. Şi după aceea: nu ştim ce va fi cu noi, la sfîrşit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru cromozomic pe plan psihic.

- Dumnezeu Tatăl ne-a dat pe Moisi şi pe prooroci; Hristos ne-a dat Revelaţia şi Evangheliile. Dar hotărîrea, de fiecare dată, pînă la urmă

230

tot noi trebuie s-o luăm. Hans Fallada: tot omul moare pentru sine. Hotărîrea e tot atît de însingurată ca şi moartea.

• Hristos ne ajută prin Cuvîntul său, dar ne lasă liberi a decide. Şi cum decidem? Avem la îndemînă două puteri: învăţătura Sfintei Biserici şi dreapta socotinţă, care-i act de libertate potrivit definiţiei lui Denis de Rougemont: libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie să-1 asumăm.

Suntem ajutaţi, sfătuiţi, miluiţi, călăuziţi: dar la sfirşit, tot eul vorbeşte, adică tot duhul, care e liber.

O frază cu totul creştină a lui J. P. Sartre: „Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine."

Iulie 1966

Cu dr. Al-G. despre Europa şi Asia.

Eu: Principala însuşire a civilizaţiei-culturii occidentale este caracterul ei de generalitate, se adoptă uşor şi se adaptează oriunde. Celelalte civilizaţii şi culturi, oricît de sofisticate, sunt mai regionale; China şi India îşi pot însuşi cultura albă incomparabil mai iute decît Europa pe a lor.

Nu-i chiar înlesnirea aceasta semn de inferioritate'? Nu, sunt cazuri cînd uşurinţa, departe de a semnala superficialul, relevă o graţie, graţia fiind după Alain economia mijloacelor.

Alfabetul latin, pentru că e cel mai uşor de citit din toate cîte sunt, înseamnă că stă în urma celorlalte? Cifrele „arabe" (de fapt indiene) sunt inferioare celor latine? Ori sistemul zecimal altora? Prin descoperirea lui zero n-au dovedit Indienii că şi ceea ce este „practic" poate fi creator de neghicite semnificaţii şi nebănuite domenii de cugetare?

Generalitatea civilizaţiei-culturii occidentale, simplitatea caracterelor latine şi a numerotaţiei arabe nu aparţin unor zone de superficial şi inferior, ci participă de la iuţeala şi degajarea trupurilor glorificate. „Uşor" aici nu se opune lui „greu" (în sens de adînc, de serios) şi nu înseamnă uşuratic, frivol, ci desfide pe „greoi", aşa cum la Simone Weil {La pesaiUew ci la grâce) graţia e pusă în contrast cu gravitaţia (= atracţie a pămîntului, încetineală, îngreuiere, grăsime, grosime, grosomănie).

231

Gherla, octombrie 1963

Ne vine în celulă doctorul [., medic psihanalist. îi spun că nu cred ca psihanaliza să fie atît de ştiinţifică pe cit zice şi s-ar zice că e; cred însă câ marele, adevăratul, Înduioşătorul merit al psihanalizei ar putea fi acesta: că s-a aplecat cu înţelegere (sau în orice caz cu bunăvoinţă, iară scîrbă sau suspectă curiozitate) asupra unor dureri nouă.

Leon Bloy: sunt în biata inimă omenească locuri încă inexistente şi unde suferinţa intră spre a le da. în sfirşit, fiinţă. Relativitatea, aidoma: nu spaţiul cuprinde aprioric materia, ci materia în expansiunea ei creează spaţiul.

Pe linia aceasta psihanaliza se arată de nu sub aspectul ei cel mai ştiinţific, în orice caz cel mai omenesc, mai durabil. înseamnă însă că dăm de un apel la ,,simpatie'" şi compasiune, ceea ce nu-i ştiinţific, întocmai: psihanaliza a uitat că e mai înainte de toate un leac, abia ulterior a devenit o ştiinţă cu pretenţii sistematice şi obiective, iar leacul e prin definiţie milos, compătimitor.

- Altă conversaţie cu acelaşi:

Pe cind termenii de complex, libido sau refulare ajungeau atît de populari, alt cuvînt de seamă al psihanalizei era lăsat în umbră. El nu este mai puţin însemnat; a rămas oropsit fiindcă e mai puţin plăcut şi fiindcă stă mai puţin la îndemîna tuturor celor care fac din psihanaliză exclusiv o justificare. Ciivîntul respecti\ e sublimarea.

Vulgarizatorii psihanalizei seamănă cu ereticii inochentişti care din versetul unde însă păcatul s-a înmulţii darul a prisosit (Rom. 5, 20) deduc dreptul nu numai la existenţă, ci şi la propăşire şi extindere a păcatului.

Adevărul e altul: că harul ajută pe marii păcătoşi să iasă din păcat, nu să se încăpăţîneze în el; şi cu atît mai puţin să-l rodească. Din libido Freud nu face un sălaş al dospirii ne\ rozelor sau psihozelor, ci un temei de perfecţionare, o substanţă din care se pot filtra produse din ce în ce mai rafinate.

Sublimarea este aşadar cuvîntul din urmă a! psihanalizei, holărîtor; e ţelul, şi tocmai el a fost acoperit cu vălul uitării şi al nepăsării.

— Ultima conversaţie cu doctorul 1.:

îi spun că există nişte versuri de T. S. liliot care se potrivesc de minune psihanalizei. I le citez trunchiat.

La Bucureşti le regăsesc: IVe must try to penetrate thc othcr private worlds / oj makc bclicvc aiul fear. / To rest in oui own stţffc/ing is cvasion of sufferhig. U'c must /cam to suffcr morc. "

232

Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi particulare ale iluziei .şi spaimei: deoarece dezechilibraţii au ieşit din generalitate, s-au refugiat ori pierdut în cîte un univers al lor, altul decîr cel iniţiat de puterea divină, şi acolo domină armele diavoleşti: irealitatea, frica; c/e-am rămîne numai în propria noastră suferinţă, ne-am eschiva de la durere: durerea poate fi o şcoală a egoismului, contactul cu suferinţa nu înnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire. auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului patimilor; trebuie să învăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci modul în care creştinul atacă problema vieţii. Ins own approach, cheia lui franceză, şperaclul lui de neconfonnist al vieţii hedoniste.

— De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt lucrurile aşa cum s-ar cuveni să fie? De ce sunt, Doamne, atît de josnic, iar ceilalţi atit de nepăsători? De ce avem parte de boli şi ne este dat să murim? De ce propăşesc răii şi sunt pedepsiţi cei buni? De ce îşi poate face ris cel viclean de noi?

Biblia le rezolvă pe toate de felul acesta, toate logicele, înţeleptele, modestele, îndreptăîitele noastre întrebări printr-un act de autoritate şi un răspuns fără drept de apel. Sentinţa e dată de pe scaun, deliberarea n-a durat. Atît în \echiul cit şi în noul Testament ni se vorbeşte sumar, iară înconjur, menajamente, farafastîcuri, politeţuri, ocoluri.

Pavel (Rom. 9, 20-23) ne-o taie scurt: ,,Dar omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai tăcut aşa'?

Sau nu are olanii putere peste lutul lui. ca din aceeaşi lîămîntătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?

Si ce este dacă Dumnezeu, voind să-ii arate mînia şi să facă cunoscută pulerea sa. a suferit cu multă răbdare vasele mîniei Sale, gătite spre pieiie'?

Si ca să arate bogăţia slavei Sale către vase ale milei pe care mai dinainte Ie-a gătit spre Slavă'?"

Voilă ce r/ui s'appclle parietal Scurt şi cuprinzător. Good old stnmg laniţuage¹*'. De aceea au crezut Luther, Calvin şi janseniştii că pot jubila. Asta e! Verde şi pe şleau. Dacă-ţi place.

în Curica lui Iov, Elihu, fiul- lui Barahuel din Buz pune capăt lungilor plîngeri ale lui Iov şi iscusitelor discuţii ale prietenilor săi în acelaşi stil militar:

Cap. 33, 12-13:

..Dar aici îţi voi răspunde ca tu n-ai dreptate, fiindcă Dumnezeu e mai mare decît omul!

233

De ce grăieşti împotriva lui, fiindcă el nu dă nimănui socoteală de toate cîte face?"

Cap. 35, 4-7:

„Iată ce-ţi voi răspunde şi ţie şi prietenilor tăi:

Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori: cît sunt ei de sus faţă de tine!

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-i strică lui?

Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte el din mina ta?"

Cap. 36, 22-23:

„Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea lui! Cine poate să dea învăţături ca el?

Cine i-a dat învăţătură cum să se poarte? Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău?"

Cap. 37, 23-24 :

„Pe cel Atotputernic nu putem să-1 ajungem cu priceperea noastră, el este de tot înalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare.

Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se închină, el însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi."

Iar după vorbirea lui Elihu, Iov trage singura concluzie cu putinţă, grăind către Domnul:

Cap. 42, 3:

„Cine cutează, ai zis tu, să bîrfeascâ planurile mele din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat am vorbit, fără a înţelege, despre lucruri prea minunate pentru mine - şi nu ştiam."

Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu de capitole din cartea lui Iov, ale disputei creaturii cu Făcătorul, ale înşirării tuturor nedumeririlor, ale protestelor formulate de logică şi de simţul justiţiei -divanul gîlcevii omului cu Dumnezeu. Sfîrşitul Cărţii însă este evitat. Şi totuşi el dă cheia cifrului.

Cifrul tradus în clar e simplu: nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne rămîne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămîne numai a repeta rugăciunea: „Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepîndu-ne de nici un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ţie ca unui stăpîn noi, robii Tăi; miluieşte-ne pre noi." Neprice-pîndu-ne de nici un răspuns.

- De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura.

Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci înconjurul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care

234

ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întîmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister.

(După cum şi minunea cea mai mare este că există legi statornicite şi că universul funcţionează după ele, minunile fiind excepţia.)

- Sunt oameni între oameni. Regulamentul este unui iar ordinele sunt aceleaşi. Dar nu toţi gardienii le aplică la fel. Unii cu zeloasă grijă, cu îndîrjire, cu bucurie. O întreagă panoramă. Biserică, la Jilava, a cărui poreclă se datoreşte faptului că înjura folosind numai acest cuvînt pentru că ştie că jigneşte pe cei credincioşi (şi-şi închipuie că deţinuţii politici trebuie să fie toţi bisericoşi). Mareşalul, mic de stat, nespus de mulţumit de postul lui şi de el însuşi, cu priviri înalte, reci, dispreţuitoare; se ţine ţanţoş de parcă ar fi înghiţit o umbrelă, o suliţă, un vilbrochen; cînd i se dă raportul trece prin faţa şirului deţinuţilor cu un zîmbet încîntat, ca Napoleon în seara bătăliei de la Austerlitz - ceea ce (fâră de voia lui) produce mereu o destindere. Pisică, plăcerea căruia este să intre pe furiş în celulă şi să prindă în flagrant delict pe cei toropiţi de moţăiala. Şi ceilalţi: cei cruzi, sălbatici, bătăuşii, distribuitorii de zile de izolare, de ore în genunchi ori sub pat. Unul cu nas subţire şi ochelari cu ramă de tablă ca un amploaiat caragealesc, scund, duhnind a răutate de la o poştă, ca beţivul a băutură. Cei răi din nepăsare, conştiinciozitate, prostie. Complexaţii. Sadicii. Mîncătorii de sticlă pisată şi purtătorii de sîrmă ghimpată de-a dreptul pe piele, ca mătuşa lui Bertie Wooster. Imbecilii care dau crezare instrucţiunilor orale şi iau în serios ce li se spune despre criminalitatea deţinuţilor politici. Le deprindem, tuturor, maniile; spre a ne feri; spre a ne acomoda; aşa cum fetele, la bordel, cunosc damblaua fiecărui client.

Locotenentul Ştefan de la Jilava îi întrece pe toţi prin inovaţia sa: scuturarea saltelelor, tortură de seamă şi supremă belea. Saltelele de la Jilava nu sunt pătrate, nu sunt dreptunghiulare, nu sunt sferice. Forma lor ţine de figurile geometriei descriptive ori de ale geometrii lor neeuclidiene; un echivalent al numerelor ireale; un fel de ozeneuri nezburătoare. Făcute din pînză rărită, ruptă, roasă, ele scot la cea mai mică atingere nori de zdrenţe, de scame, de praf şi de un fel de pîclă, de ceaţă, de negură, de brumă alcătuită din firişoare de murdărie cristalizată ce se porneşte a pluti în camera neaerisită unde rămîn ca un smog zile întregi. Oştiri de draci ies din saltele o dată cu zdrenţele şi colbul şi se cuibăresc în sufletele manipulnnţilor, le otrăvesc, exacerbează nervii şi duc la disperare. Apoi trec de se aşează prin ungherele celulei unde poluează totul în cîrdăşie cu smogul.

Dar iată că viaţa nu-i numai din alb şi negru şi că oamenii nu-s toţi deopotrivă. Sunt şi gardieni care nu aplică regulamentele cu aceeaşi

235

străşnicie şi nu dau ascultare ordinelor în mod nereflectat. Coreeanul şi Boiereanu de la Gherla, Nedelea de la Jilava (numele anchetatorilor de la Securitate şi ale gardienilor sunt pseudonime), ori cel ce ne spune (cînd ştie că nu-s turnători de faţă): Dacă v-aş aplica regulamentul Întocmai, n-aţi mai ieşi nici unul de aici. Nu ne deschid uşile şi nu taie gratiile cu pila ca să evadăm. Nu contravin dispoziţiilor. Nu calcă legile. Dar nu fac exces de zel. Nu jignesc. Percheziţionînd agale şi tară de convingerea că un ac făcut din sîrmă ar putea periclita securitatea statului. Găsind prilejuri de a zîmbi îngăduitor, de a zvîrli un chiştoc, de a rezolva o situaţie tară a recurge la măs.iri disciplinare. Moderaţi.

Dovadă că, ordinele criminale, un om niţel abil şi cumsecade le poate ocoli Iară n-şi ridica stăpînirea în cap.

E ceva ce se poate.

Există eroism şi sfinţenie. Dar există şi o moderaţie, modestă ce-i drept, nepretenţioasă, care şi ea este de mare preţ. De cîte ori nu-s binecuvîntaţi cei care - lăturiş - ştili să aplice - omeneşte, creştineşte, româneşte, bătrîneşte ― litera neînduplecată.

- Ce dovedeşte existenţa caraliilor cumsecade, că regimul e bun? Că, totuşi, şi-n cadrul lui se pot realiza reformele care vor duce înspre libertate?

Cîtuşi de puţin. Nu aceasta o dovedeşte.

Ce dovedeşte atunci?

Că Dumnezeu este atotputernic.

De vreme ce pînă şi printre gardienii de închisori şi lucrătorii de la Securitate îşi poate găsi slujitorii. înseamnă că puterea divinităţii nu are margini.

în Doctorul Jivngo există un personaj episodic ale cănii manifestări sunt mereu benefice; e un general de Securitate, pe nume levgraf şi poate orice: face rost de apartamente, de unt, de ciocolată, de portocale, de medicamente lipsă în comerţ.

Prezenţa unui levgraf dovedeşte ea că regimul comunist e bun?

Dovedeşte:

a) că în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplâtor, pe căi ocolite şi nclegale,- adică neconfonne cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu);

b) că Dumnezeu - care-i dincolo de bine şi de rău - nu ezită să lucreze cu oricine şi să recurgă pentru îndeplinirea planurilor sale ori pentru a uşura suferinţele oamenilor chiar la indivizi din tagma asupritorilor, precum: fariseul Nicodim. care era tmul de-ai lor (membru

236

al completului de judecată); prigonitorul Pavel; sutaşul Corneliu; vameşii...

- Cum funcţionează perfecta logică demenţială? Premizele: Burghezia trebuie să piară;

Cine nu e cu noi e cu ei.

Concluzia: Pe rangă cu el!

Poate că arestările din perioada 1947-1950 să fi avut şi caracter de teroare politică. Cele din 1958-1959 sunt numai demenţiale. Regimul e consolidat, orice justificare politică a dispărut. Acum maşina se roteşte de la sine. Mătura ucenicului vrăjitor bate darabana. Ţelul e uitat. Înghiţi!!, mestecaţi. Sunt puşi sub stare de arest spiritişti, bridgişti, dansatori, corişti. Lotul bridgiştilor, lotul spiritişti lor, lotul Patriarhiei, lotul ascultătorilor la radio, lotul comentatorilor, lotul filateliştilor (au făcut schimburi de mărci, pe una se afla chipul mareşalului Antonescu).

Aflaţi, domnilor, că dracul stă şi el la uşă, întocmai ca Domnul. Numai că în loc să i se aplice Apocalipsa 3, 20 adică discretul şi nobilul „iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineVa şi va deschide ...", i se aplică Facerea 4, 7 adică grosolanul: „sta la pindâ la uşa ta". Iar nebunia ― care e plecarea duhului, a suflării divine -, fiică dreapta a diavolului, stă şi ea cu geamantanul tăcut ori, după caz, cu traista-n băţ, gata oricînd să intre ― posomorită ori deşănţată, erinye ori paparudă ― în casă, în minte, în membre. Hap ţup. Pape Satan, pape Satan aleppe.

Atît aşteaptă, să fie chemaţi. Şi binele şi diavolul şi nebunia. Deosebirea e de manieră: boierească la primul, mahalagească la ceilalţi. Heine: Ich riej den Ten/el und ev kaniin⁰'. Numai că, acei din veacul al XX-lea au putut constata că nu e atît de „şarmant" pe cît credea progresistul poet.

Maurras: civilizaţiile sunt la fel de vulnerabile ca indivizii, ajunge un pumnal înfipt în spate ca să piară.

Echil.'irul mintal al indivizilor şi al colectivităţilor nu e mai puţin fragil, stă pe aceeaşi muche de cuţit. (Poate că nu întîmplător apare din nou obiectul acesta care se foloseşte şi pentru a omorî.)

- Cînd o entelehie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobîndeşte caracter de monopol, demenţa e aproape.

Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decît punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

în condiţiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un absolut nu poate revendica exclusivitatea.

237

Ian Kott: Hamlet e nebun, deoarece atunci cînd politica elimină toate celelalte sentimente, devine ea însăşi o imensă nebunie.

Se poate merge atît de departe încît să se susţină că slăbiciunile, metehnele ba şi viciile conducătorilor politici devin temei de limitare şi îmblînzire, izvor de libertate. Un „putred" ca directorul Barras va fi mai tolerant şi va face mai puţin rău decît incoruptibilul Robespierre. Norocul