N. Steinhardt Jurnalul fericirii

avem:

- experienţa Michelson-Morley (asupra unui sistem nu se pot face observaţii absolute din lăuntrul lui);

279

- principiul incertitudinii al lui Werner Heisenberg;

- teoria relativităţii şi a relativităţii generalizate;

- pluralitatea planurilor de conştiinţă;

- geometriile ne-euclidiene; de vreme ce:

- „nu există semne" (pentru că pot fi interpretate, după cum arată Sartre);

- axiomele nu pot fi demonstrate;

- legile fizice n-au decît un caracter statistic şi probabilist;

- fiecare cercetător ştiinţific înainte de a-şi începe observaţiile trebuie să-şi calculeze „ecuaţia personală";

- intrăm în contact şi lucrăm numai cu aparenţe şi idoli (idolafori, theatri, tribus, specusjP;

- limbajul nu este mijloc cert de comunicare, rezultă că singura cale ce ne rămîne deschisă este a liberei credinţe.

- Domnul, cu zarafii din curtea Templului, nu mai e blînd şi îngăduitor. Nu-i iartă, pentru că ei ştiu ce fac. Nesflrşita sa bunătate nu zăgăzuieşte atotînţelegerea Sa şi nu-L împiedică să procedeze lucid. Dacă întrupatul are toate însuşirile omului, o are desigur şi pe cea mai înaltă* dreapta socotinţă (cuvînt pe care prefer să-1 întrebuinţez mai degrabă decît pe cele de inteligenţă sau deşteptăciune, echivoce).

„Cind simţul moravurile se clatină, cin, minţile, atunci puterile oa, seacă. Dar in familiile cunoaşterea măsurii legitime, şi din ele se ivesc

treptaţii şi

4 frica tulbură icnilor de o zi ■eclii trăieşte ■devorate fi ungurii noi ai

dreptăţii. "

Emst Jiingcr

Cînd Claus Schenk von Stauffenberg - în jurul căruia e o pleiadă de paladini cu nume izvoditoare de legendă (Yorck von Wartenburg, Schvverin von Schwanenfeld, Adam von Trotz zu Stolz, Merz von Quirnheim, Axei von dem Bussche, Wessel Freiherr von Freytag-Loringhofen) - ia hotărîrea să-treacă la acţiune, el ştie ce-1 aşteaptă. Ştie că trebuie să făptuiască acum şi că va trece în istorie drept trădător. De nu va face însă ceea ce trebuie, va fi trădătorul propriei sale conştiinţe. Şi acest curaj - foarte rar - 1-a avut discipolul lui Ştefan George. Poate că Stauffenberg a fost ultimul autentic aristocrat. Aristocrat: insul care

280

vrea să fie mai bun, care-şi cunoaşte mai multe datorii decît drepturi, care pentru nimic în lume nu şi-ar îngădui o nedelicateţe sau un gest de iritaţie faţă de unul mai mic decît el.

(Cavalerul buşido prinde un hoţ la el în casă şi-1 aruncă pe fereastră, schilodindu-1; e sancţionat nu pentru răniri, ci fiindcă şi-a pierdut cumpătul.)

- Vreme de un ceas, Stauffenberg s-a putut crede stăpînul Germaniei şi cumpăna istoriei a şovăit. Europa s-ar fi putut să fie. Doar un ceas. Avea dreptate Marcel Proust: sunt oameni pentru care fericirea este o eroare.

— Marcel Jouhandeau despre vicii şi tărie:

„Mai bine să ai toate viciile din lume decît unul singur... Se poate totuşi să n-ai decît un singur viciu şi să-ţi duci traiul cu el, numai să fii mai tare ca el. Admiţînd că slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da singuri tăria, care-i o strunire a slăbiciunilor noastre. Trebuie să fii întotdeauna mai tare decît tine însuţi, la drept vorbind nici n-ai vreo altă îndatorire morală. Tăria unui ins este pe măsura slăbiciunii sale. Nu e tare decît fiindcă e şi slab şi e mai tare decît slăbiciunea sa, şi cu cît e slăbiciunea mai mare cu atît e mai mare şi tăria, numai s-o domini, cît de puţin. Forţa morală, oricît de slabă ar fi, nu constă decît în a fi mai tare ca tine însuţi... Tăria morală a cuiva e pe măsura nevolniciilor sale; tăria mea morală e direct proporţională cu nevolnicia morală care mă pîndeşte." minune

„Noi suntem minunea, faptul că existăm. Este mult mai extraordinar faptul că omul este imperfect decît acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu." riscul divin

„Aşadar iadul nu-i o lucrare a lui Dumnezeu, ci a omului; iadul este riscul lui Dumnezeu, nu al omului."

Sunt în stare, de unul singur, să ridic în faţa lui Dumnezeu o împărăţie asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul.

Acolo unde sunt, acolo e o voinţă liberă şi acolo unde e libera mea voinţă, iadul absolut şi veşnic există virtual.

Ce emoţie, copil fiind, să descoperi că eşti un om inviolabil împotriva căruia pînă şi voinţa lui Dumnezeu nu poate să facă nimic...

M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înseamnă că pot dispune de mine pe veci, chiar împotriva Ta...

Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de a fi a mea..." prostie

281

„Dumnezeu este o relaţie, cea mai frumoasă relaţie, de care nu se poate să voieşti a te lipsi fără a da dovadă de prostie.

Va să zică, lui Dumnezeu, căruia îi datorez propria şi absoluta mea suveranitate, i-aş tăgădui însăşi fiinţa, ca şi cum n-ar însemna să mă reneg mai mult şi-n primul rînd pe mine însumi." iad

„Iadul nu este altundeva decît în locul cel mai arzător al inimii lui Dumnezeu, în inima însăşi a Cerului. Iadul este gelozia lui Dumnezeu, ideea sa fixă, imboldul singurei sale dureri de neînţeles. Dacă mă pierde pe mine, nici îngerii nu-i sunt consolare."

- Manole împotriva lui Woodrow Wilson:

- Idealismul lui Wilson a produs numai nenorocire: în America, unde era cunoscut, n-a avut succes; nu i s-a ratificat tratatul, n-a fost reales. Congresul 1-a primit cu toată răceala. Succes a avut în Europa, unde se fotografia împreună cu doamna şi numeroşi prieteni, prin castele (ca Briand care juca golf cu plenipotenţiarii britanici şi Cicerin care apăruse, mare demnitar comunist, cu un joben strălucitor la conferinţa de la Geneva). Nicolson, care crezuse în diplomaţia la lumina zilei, în conferinţe internaţionale şi în entităţile wilsonismului, şi-a schimbat părerile după ce a lucrat la Paris. O inteligenţă aspră, tare ca diamantul e mai bună ca tot idealismul din lume. Intenţiile bune nu ajung, verificarea vine mai tîrziu, din apropierea de realitate. Inimile filantropice pot provoca dezastre în lumea faptelor. Odată săvîrşite, greşelile politice nu pot fi răscumpărate cu lacrimi. Să-ţi spun eu ce a scris Maunas, uite ce a scris Maurras în cartea lui despre preşedintele Wilson: „Sîngele e acel care plăteşte. Adevăraţii filantropi sunt cei care pun niţică pătrundere şi raţiune în slujba forţelor oarbe ale inimii."

- Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricînd, oriunde):

Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cît mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgîrcit la formulări. întrebării: „îl cunoşti'?" să i se răspundă cu „Da", iar nu cu „Da, îl cunosc". între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere, (Nu „rareori", ci „rar".) însăşi cantitatea de vibraţii sonore poluează atmosfera şi-i măreşte periculozitatea.

Să vorbească numai şi numai cînd e întrebat şi să se mărginească a răspunde - cît mai strict - întrebării tară a mai adăuga ceva.

In tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului - tăceri abil create de anchetator - să se ferească a umple aceste penibile momente luînd el iniţiativa. E greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: cînd anchetatonil spune: „să disputăm liber": atunci se impune o atenţie mărită.)

282

Să mintă cît de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.

De ce? De ce să nu se spună adevărul, cînd nu e primejdios?

Pentru două motive:

a) Avînd de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui tată care-i însăşi minciuna, e bine să minţi mereu, neîncetat, ca exerciţiu, ca antrenament;

b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în loc să recurgă la forţă. Dar s-a purtat cinstit: ţinînd discursuri îşi trimisese adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.

Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea înlături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci cînd adversarul nu e corect. Bolingbroke (viitorul Hernie al FV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stat).

 nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvînt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tîlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mîna pe bici.

Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decît cel menţionat de anchetator.

Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa (volumul IV - secolul al XVII-lea - îl luasem cu mine la Securitate la primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintîi felurite nume proprii.

Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerităţii, fagădu-indu-i marea şi sarea, îngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul - încrezător, cinstit, naiv - va raţiona că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de relatat.)

283

Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cît va fi închis (şi mai tîrziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.

- Prostii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot aţi făcut voi.

Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.

E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate şi frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi atîţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.

La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt criminali după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că iepurele iese din ţilindru.

Digitaţie rapidă. La Englezi: leger-de-main, mînă uşoară.^ Tofu-i iuţeală, ameţeală. Opt şi cu a brînzii nouă. Uite popa nu e popa. înrudire cu dracul, mereu grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul repeziciunii: să nu ne apuce Sîmbăta! Să nu se vadă sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atît erau de grăbiţi încît au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus pe Simon din Kirene să poarte crucea: scape blestematul de chin pe cîteva clipe numai să meargă treaba mai repede.

- Kierkegaard despre rugăciune:

„Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el II roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr cînd Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei cînd cel care se roagă nu încetează de a se ruga pînă ce ajunge a fi el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă devine exigent cînd se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să asculte."'

- Manole despre întemeierea republicii franceze:

în 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toţi nu sunt decît „republicani resemnaţi", nu fac decît să continue opera restauraţiei din 1815. Chiar şi cînd „republica conservatorilor" e înlocuită cu a Republicanilor după neizbutita încercare de la 16 mai, nu vine 'evoluţia. Mac-Mahon e silit să renunţe la ideea unui minister Rochebouet,

284

cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să încredinţeze puterea republicanilor. Cine ajunge preşedinte al Consiliului? Dufaure, fostul demnitar al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru al republicii conservatoare. Tot Dufaure, Dufaure in acternum zice Daniel Halevy. Republicanii din 1875 nu luau ca îndreptar visările unui poet. în 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871 Victor Hugo e slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naţionale, va fi înmormîntat la Pantheon, deocamdată în juru-i sunt numai admiratori, dar în viaţa politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic, Gambetta îi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet îşi închipuia, la întoarcerea lui dintr-un îndelungat exil, că va fi aclamat şi pus în fruntea statului. A fost într-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar guvernul provizoriu abia dacă 1-a luat în seamă. Pentru Gamhetta, Hugo era un bătrîn utopist, un poet visător, un fanatic, un bărbos.

- Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adîncuri şi adevăruri finale. Cît de salonarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux, ori discuţie în Preţioasele ridicole, în Femeile sa\>ante, în Coana Chiriţa\

Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învăţătura lui Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai nemijlocite) o rezumă Kierkegaard:

„încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi.

Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decît a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului.

Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfîrşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu / se va face milă de tine şi te va ajuta să ajungi la starea de suferinţă.

285

E lucm teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la săvîrşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort. Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scîrbei de viaţă.

Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte.

Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămîne creştin: e o suferinţă căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frămîntările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este în Sinea Sa blîndeţe şi dragoste; cruzimea provine din faptul că în această lume trebuia creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atît de blînd, adică atît de slab, ca să-l scoată din ea."

Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată însă că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte integrantă indispensabilă a unei suferinţe adevărate:

„Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decît în a accepta (iar nu a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa.

Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte - înfricoşătoare ironie ― de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte în viaţa aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeşte şi care i se dăruiesc poate fi El numit, omeneşte vorbind, duşmanul lor de moarte, dar din dragoste."

Creştinismul: reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh preface - fără a o desfiinţa - şi suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim.

BUGH1 MAMBO RAG

...Ştia, conu Alecu, ştia că are să se întoarcă mai curînd sau mai tîrziu, încaltea... Dovadă că Brătianu ştia ce face e că Măria a fost mai înverşunată decît toţi, îşi cunoaşte bine plodul. Alecu a vrut să ajungă la o împăcare fiindcă îşi cunoştea oamenii şi nu se îndoia că aveau să-l primească şi să-l aclame pe dezertor cînd se va înapoia, că dezertor a fost, şi de două ori. La Odessa cu Zizi a fugit în plin război, pără-sindu-şi şi postul de ofiţer. Şi s-o ştiţi de la mine, e notoriu, a hiat şperţ ― şperţ - la un contract de furnituri militare încă de pe cînd era prinţ, că ce-a făcut cînd a fost rege nu mai e nevoie să spun... dar nenorociţii de Vaida. şi de Tătărescu...

286

1934

- Manole despre libertate şi morală:

Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai cînd e ea însăşi foarte morală. Cu atît mai mult o democraţie: ea nu se poate lipsi de morală - şi nici de regalitate. Cu cît se merge mai departe cu dreptul de vot, cu atît democraţii ar trebui să se sprijine pe cele mai rigide principii morale. (Da parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt: republică şi virtute.) Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrînaţi de morală, vor putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege. Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci cînd, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali şi afinnă inexistenţa pornografiei.

Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întîi supusă moralei. Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască deschis, recurge la un subterfugiu şi afirmă - auzi, mă - că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adîncă?" E o formulă care cîntăreşte o mie de tone de greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală. Ăsta-i cuvîntul pe care-1 evită cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătîng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul democratic nu-i decît o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură „adevărată"", „adîncă", ştiinţă „înaintată"", spirit democratic „puternic" sau „înalt"': vorbe goale, mă. Cîtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sîrmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil"' încăpută pe mîini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.