N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Mai 1960

Căratul tinetelor la Jilava ia, cînd ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibris­tica salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conţinutului vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun".

Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor" alături de părintele Mina. El e îndemînatic, eu nu. Se întîmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atît de repede încît mie îmi rămîne puţin de tăcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Rîde atît de sincer încît mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaţilor.

BUGHI MAMBO RAG

... Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el... Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el... Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie... Povestiţi-tie, domnule amiral, povesliţi-ne... V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam de la Pe-terhoj'f, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor pînă la Livadia. Ţarul care era foarte bine dispus mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: Sablin...

1970

Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil - datorită căruia pînă şi defectele Românilor par scăldate de o lumină ate-

361

nuanţă - decît în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei (capitolul L 'agnelle vovante din volumul De Zalmoxis ă Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).

Interpretarea eliadianâ are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma locuta¹'".

Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism.

Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice.

Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decît să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei.

Ciobanul sâvîrşeşte o transmutaţie - le graml-ceuvre^h'l al denigrărilor alhimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. înfrînge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumînd-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atît absurdului vieţii, cît şi teroarei istoriei.

întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările apa­rent iremediabile ale unei tragedii, dîndu-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spînzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub mînia Creatorului.

- Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.

în orice caz din cuvintele Apostolului nu se poate deduce mono­polul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrînarea sexuală de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvîrşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvîrşi cu o conştiinţă împăcată - d'u'n coeur leger¹"², vorba bietului Emile Ollivier - pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, sgîrcenia...

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bîrfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvîrşesc păcatul trupesc.

362

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al indivi­dului criteriul meu unic de judecată asupră-i.

Folosirea de către Scriptură a cuvîntului mirele pentru a-1 de­semna pe Iisus Hristos ori asemuirea împărăţiei cerului cu un ospăţ de nuntă, faptul că prima minune Domnul a săvîrşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor - deşi cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul alta accepţiune decît cea fenomenală - ar fi trebuit totuşi să po­tolească zelul monopolist al celor care nu-şi dau seama că alegerea unor metafore nu este întîmplătoare.

- Orient şi Occident.

Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi că au îmbinat simţul misterului cu al libertăţii.

Libertate şi mister nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii încearcă sa se descotorosească? Şi după izgonirea cărora îşi aşteaptă vremea, cu prilej, prostia şi tirania.

(Aproape la fel şi Olivier Clement: „E nevoie de regăsirea Orien­tului şi Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate lumina viaţa.")

Simţul misterului nu numai că nu împiedică sau nu frînează cer­cetarea şi setea de cunoaştere, ci le îmboldeşte; singurul lucru pe care-1 stingheresc este prostia trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat în cîteva formule (aplicate cu ajutorul poliţiei) rezolvarea-panaceau a pro­blemelor şi angoaselor omeneşti de o nemaipomenită complexitate.

- Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atît de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Bulgacov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dum­nezeu: şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.

- Profesorul Ştefan Todiraşcu:

S-au adeverit cuvintele Sfîntului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea...

Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am înfocat atîta bătaie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-1 cunosc, că „n-am cinstea să-1 cunosc".) înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credinţă vie.

- Pămîntul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji pînă şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă

363

Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut" al Grecilor, pe cel propovăduit Atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer.

în care, Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd peisaje steipe şi obiecte din cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare.

J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

Aici însă, iminenta revelaţie, întrupată, e pe punctul de a exploda iar bucata de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taina care urcă spre geana zorilor, peste limes.

Londra 1938

Duminică îmi petrec după-amiezele plimbîndu-mă în City. Străzile sunt absolut pustii. Merg trei-patru ore în şir fără a da de un singur om. Cîte o pisică iese dintr-un gang şi-mi taie iute drumul ori o ia agale de-a lungul zidurilor. Am impresia că pentru mine singur se desfăşoară ca pe o scenă turnantă decorul acesta urban, că sunt spectatorul unic al unei feerii ca Ludovic al Il-lea al Bavariei în operele lui Wagner, uneori montate şi cîntate numai pentru el.

La intervale dese: biserici, capele. Unele pitite prin curţi, ganguri, colţuri neaşteptate. (Dickens: case mici despre care s-ar zice că s-au jucat de-a v-aţi ascunselea printre cele mari.) Sunt închise. Aş dori să intru. M-ar primi Hristos? Nu mă poate primi. Cu alde mine nu are a face, ne urăşte. Dar dacă nu urăşte pe nimeni? Dacă se plimbă şi el pe străzile acestea pustii şi misterioase în căutare de suflete'? Dacă e liberal şi tolerant şi are o inimă de vînător? Ca să mă apropii de el ar trebui să trec prin apa unui cazan, să mănînc pîine şi să beau vin care sunt came şi sînge. De ce a statornicit barierele acestea? Ce departe e. Ce ferecat. Şi totuşi simt că mai păşeşte cineva pe caldarîmul acesta (bîntuit de atîtea fantome); dar nu calcă, lunecă; pluteşte oare pe asfalt aşa cum a mers, zice-se, pe valurile lacului de la Tiberiada?

Jilava, celula 13

Adus de la Gherla pentru a fi anchetat în procesul pornit împotriva lui Nego (calitatea de martor - neaudiat - în procesul nostru nu i-a fost de folos); în celula în care sunt repartizat e şi Nicolae Balotă, venit de

364

la Dej. E închis de mai bine de şapte ani, are desăvîrşitele maniere ale dublei sale calităţi: vechi puşcăriaş şi om de suflet. Nu e numai un izvor nesecat de cunoştinţe şi un povestitor abil, ci şi un credincios. Ştie liturghia pe dinafară, cuvînt cu cuvînt. Mai întîi mi-o explică în linii generale, în părţile ei constitutive de acţiune dramatică, apoi mi-o recită şi cu acea răbdare pentru oamenii din afară nu numai de neconceput dar nici de închipuit (Titi Pantea: a învăţat de la Johnny Rotaru gramatica engleză; cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, cîtă vreme au stat -un an şi jumătate - în celule vecine) mă ajută s-o învăţ şi eu. Textul liturghiei - neînsoţit de orgă sau cor, de miros de tămîie, de gesturi hieratice, de lumini şi culori, de mişcări şi ritm - îmi apare în puterea sa ascendentă de tragedie, de happening, care culminează cu momentul senzaţional al dublei chemări: luaţi mîncaţi, beţi dintru acesta toţi. în biserici urzeala „subiectului" este însoţită de tot ce-1 însoţeşte spre a predispune, emoţiona, covîrşi. Aici înfrunt textul în toată consistenţa sa extra-pură. Decorul atît de sobru al celulei - piatra cenuşie şi fierul negru - reţine cuvintele şi împiedică avînturile sentimentului şi imaginaţiei. E un joc strîns, aşa trebuie să fi fost în sala sinedriului, e minutul de adevăr. Hristos, răstignit, ne face faţă. Parcă nici nu avem soluţia de a scăpa de privelişte ghemuindu-ne la picioarele crucii. Sau acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept, să-L înfruntăm, să ne uităm la spec­tacolul torturii, să asistăm la crucificare.

Martie 1969

Paradoxala lege creştină a suferinţei ca pricină de rodnicie şi izvor de bucurii se adevereşte şi la spitalul Pantelimon, unde zac în ghips pînă la piept după accidentul de circulaţie de la sfîrşitul lui Decembrie.

Floriana vine aproape zilnic, după ce străbate oraşul de la un capăt la altul cu tramvaiul 14, la ora de vîrf. O călătorie pe întreg traseul liniei 14 cînd aglomeraţia e în toi nu poate fi calificată drept „mic sacrificiu". Şi nu numai Floriana! Sunt prins în mreaja dovezilor de prietenie şi legănat ca un copil.

Pe noptieră am Biblia şi o carte de rugăciuni - (ostentaţie, nu zic ba, dar e şi mărturisire a lui Hristos: Iar de cel ce se va ruşina de Mine înaintea oamenilor...) - de care unul din medici rîde (la vizita în colec­tiv). Crezi că Dumnezeu te iubeşte? vrea să ştie. Se şi vede! răspunde cînd afirm că mi-a arătat dragostea Sa în chip neîndoios. Biblia a mai atras atenţia uneia din infirmiere, o fată serioasă şi atentă cu bolnavii, care-mi şopteşte că e penticostală şi-mi strecoară caiete pline cu poezii religioase copiate de mîna ei. Din conversaţiile mele cu ea constat cu

365

oarecare surprindere că Bibliei ei îi preferă poezioarele lor - sincere, înduioşătoare, dar şi tare dulcegi.

După scoaterea ghipsului şi repetate zadarnice încercări de a folosi cîrjele, ajung la concluzia că nu voi mai putea merge. Cad cu cîrje cu tot, şi mă cuprinde o deznădejde apropiată de ceea ce teolo­gii numesc accedia, formă gravă a pierderii legăturii cu Dumnezeu. Medicii mă încurajează, dar îmi atrag atenţia că s-ar putea să nu mai pot umbla decît în cîrje ori cu bastoane, poate numai o cîrje sau un baston după cîtva timp.

Dintre enoriaşii de la Schitu Dărvani unul mai ales se ocupă de mine: fratele Costică Hr. Lui îi împărtăşesc deznădejdea care m-a cu­prins şi mă ascultă îngrozit. Mă ceartă ca pe un nerod, ca pe un păcătos, ca pe un apostat. Şi îngrijorarea lui înflăcărată, cuvintele lui aspre, subita lui elocinţă - e un om cu un vocabular redus dar acum e-n largul şi-n elementul lui, are de scăpat un suflet - mă smulg brusc din genunea în care lunecam. Din fereastra camerei se vede crucea de pe biserica lui Alexandru Vodă Ghica. Mi-o arată şi mă conjură să-mi îndrept privirile numai într-acolo. Aşa şi fac. Treptat, ies din deznădejde, frînt de obo­seală, dar liber. încep să şi fac paşi mărunţi, tremurînd pe cîrje.

- Tema filosofiei indiene pare a fi căutarea adevărului. Adevărul acesta e atinan, care-i identic cu brahman care sălăşluieşte în adîncurile fiinţei care se identifică întregii lumi. N-ajunge deci că ieşi din tine ci din tot, căci tu nu te deosebeşti de tot: tai tvam asi^W}.

Marea problemă pentru om e relaţia cu totul şi soluţia tragediei spirituale în care el se află ar trebui să poată răspunde întrebării: cum poţi ieşi dintr-o situaţie absurdă, fără început şi fără sfirşit. Veşniciile veşnic se făuresc şi veşnic pier. Erele îşi urmează una alteia, în ritm accelerat. Veşnic fiinţele sunt prinse în cicluri de suferinţe şi chinuitoare dorinţi. Aşa încît unica problemă interesantă este: cum şi pe unde să te furişezi în afară? Cum poţi evada din existenţă (care se întinde pretutin­deni în „spaţiu" şi durează fără sfirşit în „timp"')?

Problemă identică aceleia pusă de Gaston Leroux în Misterul ca-merii galbene, şi a cărei formulare e scurtă: există putinţa de a scăpa dintr-un spaţiu absolut închis? în romanul lui Gaston Leroux (părintele dominican Bruckbeiger ne dă voie să cităm romanele poliţiste în cadrul teologiei, iar Chesterton numai asta face) tentativa de crimă a fost comisă într-o încăpere din care detectivul constată fără doar şi poate că n-a putut ieşi nimeni. Singura fereastră e zăbrelită, în faţa singurei uşi a stat în permanenţă cineva, intrări secrete nu există, pereţii sunt perfect etanşi, pe coşul sobei nu s-a putut furişa nimeni. Camera galbenă e simbolul unui sistem închis cum e universul. Cum aşadar ajungi dincolo de margini?

366

Pe plan logic şi material nu încape vreo posibilitate de evadare, întocmai cum nu se putea ieşi din camera galbenă. (Aici soluţia s-a arătat la capătul unui raţionament de impecabilă stringenţă deductivă, absurd la început; din moment ce asasinul n-a putut ieşi există o singură conclu­zie: că asasinul n-a ieşit şi că prin urmare n-a fost în cameră nici un asasin. Dar rănile de pe corpul victimei cum se explică? Oricum altfel, numai prin producerea lor de către un asasin nu.) Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existenţialiştii au deplină dreptate şi condiţia umană e deznădăjduită şi drăcească. Dar existenţialiştii pierd din vedere că însăşi deznădejdea noastră nu e sigură de ea şi că însăşi logica noastră ştie că nu e absolută; şi că există şi alte căi. Dintr-o situaţie absolut fără ieşire, dintr-o cameră galbenă, dintr-un sistem în­chis, se află o cale înspre libertate (ein JVeg ins Freie), e aceea (mate­rialo-transcendentă) indicată la loan 3: a doua naştere.

A doua naştere (din apă si duh) e trapa secretă ce duce înspre nematerialul pod, nevăzutul plin: al spiritului. Această de-a doua naştere - mister al repetiţiei - ar putea să poarte şi numele de irealitate imediată (BlecherX Misterului spaţiului închis i-a dat tîrcoale şi Mihail Sebastian. II cunoaşte şi Mircea Eliade? Că lumea aceasta e plină de mistere camu­flate pe care se cuvine să le ghicim, pătrundem, dezvăluim, o ştie prea bine. Că există ieşiri înspre o altă lume şi că s-ar putea să fie căi, îşi dă fără îndoială seama. Eliade însă nu formulează soluţii creştine şi nu subscrie dreapta credinţă. Şi totuşi e mai creştin decît crede şi decît au bănuit comentatorii săi ― şi mai puţin partizan al. hinduismului. Cheia poziţiei lui Eliade: Nopţi la Serampore.

Concluzia Nopţilor la Serampore este că lumea aceasta e cu adevărat cum ne învaţă hinduismul şi budismul: o maya, o iluzie, o vrajă. Dar procedeele fakiriste, oculte, tantra, yoghine sau magice TOT cu iluzii şi magii lucrează şi ele. Procedeele acestea nu duc, întunecînd aparenţele şi rupînd legăturile sensoriale cu lumea, la realitatea absolută şi esenţială, ci numai la ALTE ILUZII.

(Nu ieşim din creaţie, doar trecem dintr-un sistem în altul, dintr-o cloacă într-alta.)

Concluzia Nopţilor la Serampore obligă pe cetitor să se întrebe dacă autorul nu se numără printre adepţii şcolilor indiene pentru care ninwia şi samsara sunt de fapt tot una şi să constate că e mult mai sceptic faţă de posibilităţile termicelor extatice indiene decît se crede sau a dat singur de înţeles în alte lucrări publicate în străinătate. Telmicele extatice desigur interpun un văl între eu (aşa-zisul eu) şi lumea încon­jurătoare (aşa-zisă lume înconjurătoare), ele estompează aşa-zisa realitate şi frîng inexorabilul lanţ care îl leagă de timp (iluzoriul timp). Dar rămîne întreagă problema de a şti ce fac cu eul după ce îl scot din maya comună? Ei bine, Nopţile arată cît se poate de categoric că eul nu e

• ■ 367

purtat în lumea esenţelor - porţile rămîn ferecate -, ci doar transplantat în alt sistem de iluzii, ce-i drept mai lax, cu serii simultane de timpuri diferite, cu surprize mai neaşteptate, dar tot iluzoriu şi el. Trecem în alte orînduiri - pentru noi interesante, ciudate, atractive -; la fel de ne­esenţiale, de ne-adevărate, de ne-absolute ca şi orînduirea în care trăim cînd suntem în stare de trezie şi supuşi conştiinţei generale.

Mai sunt şi cuvintele lui Dostoievski: „Fantasticul este tot una cu realul; Iară real nu există fantastic."

- Există un singur fantastic care nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărîmuri ale iluziei, care nu e o simplă schimbare de decor: e fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentm că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface fiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul.

Creştinismul e surprinzătoarea cheie a camerei galbene, iar călătoria la Serampore e inutilă.