Nelu Stratone

Am reascultat deunazi, dupa ani si ani, albumul “Zi de zi” si pot spune ca ceea ce am auzit nu mi-a displacut deloc. Un rock cuminte, comercial dar plin de farmec. Atunci, în anii lor de glorie, 1973-78, desi mergeam la mai toate concertele lor nu-i prea aveam la inima. Mi se pareau mult prea senini si curatei, pentru timpurile pe care le traiam si, având în vedere si viteza suspecta cu care au reusit sa editeze trei albume, consideram ca sunt “de-ai tovarasilor”. Asta deoarece trupele mele de suflet aveau întotdeauna necazuri cu “Electrecord”-ul. Abia mai târziu am aflat ca aveau si ei problemele lor, vocalistul Cristi Maldociu având depuse acte de emigrare în SUA. Mi-a placut întotdeauna ambitia lor de completare a muzicii trupei cu alte elemente de “show”, scenografie, proiectii, lasere, costume ceea ce facea spectacolul extrem de atractiv. Si, în plus, mi-a placut chitaristul Gabriel Litvin. Ascultati-le acum albumele pentru ca merita. 

MIRCEA FLORIAN SI CEATA MELOPOICA 
Ne-am aflat atât de aproape unul de altul si nu am reusit sa ne cunoastem decât târziu, poate mult prea târziu. Desi am fost colegi de an, el la Cibernetica si eu la Statistica, absurd si ciudat în acelasi timp, pentru ca si eu “bântuiam” cluburile bucurestene, aveam sa aflu despre existenta lui abia la al doilea festival “Club A” când va obtine locul I la “muzica folk” la egalitate cu Marcela Saftiuc. M-a frapat atât de tare muzica sa încât am început sa-i vânez concertele, “urmarindu-l” în cele mai neasteptate locuri: Slobozia, Giurgiu sau Ploiesti. “Ceata melopoica” încerca o îmbinare a folclorului românesc cu muzica orientala, care, pentru mine - un neinitiat într-ale filozofiei indiene - parea un experiment straniu si exotic, dar extrem de interesant. Gaseai acolo instrumente nemaivazute pe scenele rock de la noi: sitar, tabla, cobza, drâmba. În plus simteai “împacarea divina” fara sa fii neaparat un credincios. Normal ca o personalitate precum Florian nu putea sa-i scape lui Paunescu atunci când a început “cenaclul”. Dar cum dracu’ sa accepte Paunescu: “Pe mine Mircea ma cheama si cu totii sunt de-o seama”, astfel ca un conflict între cei doi erau iminent si avea sa se declanseze cu prima ocazie. Un Florian total schimbat aveam sa vad dupa 1977, când experienta deja acumulata în spectacolele de teatru pentru care semnase muzica avea sa fie valorificata în concertele sale, unde totul era extrem de bine studiat: de la vestimentatie la gestica si miscare scenica, dovedind un nivel superior de prezentare si întelegere a conceptului muzical. Desi au aparut trei discuri single cu creatiile sale folk, nu ma pot declara multumit, deoarece în mod cert piesele sale de valoare ocupa cel putin câteva albume. Oricum asteptam cu mult interes acel dublu album însotit de un CD-ROM despre care ne-a vorbit în vara anului ‘97.

NICU VLADIMIR 

Dintre toti muzicienii folk de la noi mi s-a parut a fi cel mai apropiat de spiritul lui Dylan fara a copia nimic din muzica acestuia. Avea o prezenta firava, o buna dexteritate chitaristica, o voce calda si melancolica si în plus textele sale abundau de consoane dure, “î“ - uri si “a” -uri, devenind o adevarata poezie post modernista. De altfel, nu pot afirma sigur ce-a fost în primul rând: poet, muzician sau artist plastic, cele trei valente artistice îmbinându-se într-un mod armonios. Curios era faptul ca în ciuda fragilitatii sale era unul dintre putinii folk-isti care reuseau sa linisteasca agitatia salii în “pauza” dintre doua trupe rock. La altii sala protesta, se foia sau discuta cu voce tare, dar la el se asternea ca prin minune linistea desi era evident ca putini erau cei care-i pricepeau “mesajul”. A fost unul dintre primii care au mirosit adevaratele intentii ale lui Paunescu motiv pentru care acesta i-a pus bete-n roate si dupa ce a parasit “cenaclul”. De fapt, neacceptând compromisuri, Nicu Vladimir a avut întotdeauna probleme: cu sefii si colegii de servici datorita “je m’en fiche”-ismului sau, cu patrulele militienilor sau garzilor patriotice care se luau de pletele, barba si tinuta sa boema ce facea nota discordanta de a celor din jur, cu acei activisti care raspundeau de organizarea de spectacole care neîntelegând ce mesaje ascunse se aflau în textele lui îi interziceau aparitia pe scena. Tocmai de aceea a fost unul dintre putinii muzicieni folk care nu au reusit sa înregistreze absolut nimic pe disc fiind evitat sistematic de “Electrecord”. Disparitia sa prematura m-a îndurerat extrem de tare, simtind ca am pierdut un prieten apropiat, mai ales ca reusisem în ultimele luni ale existentei sale sa purtam câteva dialoguri interesante.

PROGRESIV TM 

Mai timid la începuturile sale hard rock-ul românesc avea sa “erupa” odata cu Progresiv TM. Dar nu puteai sa afirmi pe atunci cu seninatate ca trupa ta cânta hard rock pentru ca nu te-ar fi primit nimeni pe scena astfel ca timisorenii acoperisera totul cu o “glazura” de rhythm & blues si cum erau muzicieni talentati totul a mers ca pe roate ei fiind cei care-au destupat multe minti încuiate: “stai tov-ule ca se poate asculta si rock-ul asta hard, de ce opunem noi?”. Timbrul vocal extrem de placut al lui Harry Coradini alunga toate suspiciunile activistilor care fascinati de acesta nu mai erau atenti la riff-urile metalice ale lui Loti Herdina si nici la senzationalele solo-uri ale celor doi bateristi. Ascultati din nou albumul “Dreptul de a visa” si o sa remarcati ca desi au trecut 23 de ani de atunci, muzica lor a ramas la fel de proaspata.

ROMANTICII 

Fosti membri Mondial, Mircea Dragan si Doru Tufis, cunosteau deja “reteta succesului”, transpunerea pe muzica a unor versuri de Eminescu sau Macedonski. SI totusi aici se întâmpla cu totul altceva. Muzica era mult mai complexa, exista un pachet de suflatori bine pus la punct, vocea guturala a lui Doru nu avea nimic din dulceata vocii lui Gabriel Dragan, si în plus solo-urile sale de chitara aminteau mai mult de Hendrix. Mai erau si lungile interventii la clape ale lui Mircea Dragan. Ce mai. Se facea muzica ca lumea. Totul avea sa se transforme într-un mare scandal la “Gala Rock TVR”, din 1973, când pornind de la piesa “The Letter”, Romanticii aveau sa improvizeze circa treizeci de minute, trecând prin “Marsailliesa” si câteva “clasice”, având solo-uri de pian cu laba piciorului, si de chitara cu limba, totul înregistrat de televiziune, lucru care a indignat într-o asemenea masura încât s-a tras cortina Salii Palatului, “baietii” continuând sa cânte în spatele cortinei trase pâna când cineva a întrerupt instalatia de sunet. Cred eu ca tocmai pentru “a-i linisti” li s-a bagat “pe gât” saxofonistul Petrache Pechea cu propunerea unui lung turneu prin tarile arabe din Golf si în Germania. Va dati seama ca le asteptam întoarcerea cu nerabdare, dar dupa aproape doi ani de absenta, concertul lor din Polivalenta, avea sa produca o crunta dezamagire. Desi dispuneau acum de scule “adevarate”, trecusera total de partea muzicii comerciale prezentând “Kung Fu Fighting” si alte cântece la moda în discoteci. E drept cântate “profesionist” dar era cu totul altceva decât în urma cu doi ani. Toata activitatea lor ulterioara a fost îndreptata catre ...comert.