Nelu Stratone

CAPITOLUL II “Ziua bradului de noapte”

(1966-70) Motto: ”Cartea s-a deschis la primul rând 

Erai mâzgalit si putin tuns 
De forma hazliu si trist în somn 
Buna dimineata brad ascuns” (text Dorin Liviu Zaharia / muzica Olimpic '64)

În toata aceasta perioada asistam la o adevarata “invazie” a muzicienilor de jazz american din primul esalon valoric care au concerte la Sala Palatului. Louis Armstrong, The Golden Gate Quartet, Dizzie Gillespie, Sidney Bechet, Thelonius Monk, Art Blakey sau Sonny Stitt aveau sa “formeze” un public bucurestean deschis la sonoritati noi si capabil sa recepteze usor orientarile muzicale ale momentului dar, în acelasi timp, cam pretentios si usor snob. 

Se afirma trupe noi care, alaturi de cele prezentate în capitolul precedent, contribuie la diversificarea conceptiei muzicale si a orientarii stilistice: Mondial, Modern Group, Romanticii, Carabus, Metronom, Mecet, Delta, Memphis, Savoy, Sfera, Grup ‘22, formatia feminina Venus (toate din Bucuresti), Chromatic (Cluj), Cristal (Galati), Dentes (Tg. Mures), Euxin (Constanta), Amicii (Timisoara), Magic (Medias), Carusel (Arad). Din 1966, la Radio România, Cornel Chiriac si Geo Limbasanu realizeaza “Metronom”, prima emisiune radio care-si propunea pe lânga prezentarea noutatilor muzicale ale momentului si promovarea intensa a rock-ului autohton. 
Cornel Chiriac avea sa aduca în studiourile radio zeci de trupe rock din Bucuresti si din tara fiind primul promotor autentic si dezinteresat al unor nume precum: Phoenix, Sideral, Olimpic ‘64, Mircea Florian, Rosu si Negru sau Mondial. Omniprezent la festivalurile de creatie studenteasca, Cornel avea sa difuzeze în primul rând muzica de calitate care se afla în avangarda sau care tinea pasul cu rock-ul mondial refuzând sistematic sa difuzeze trupele comerciale si pe cele care facusera compromisul cu puterea politica. Din nefericire, “nebunia” sa avea sa deranjeze autoritatile astfel ca începe sa fie sicanat sistematic de conducerea Radioului, motiv pentru care “fuge” la Viena si-si va “muta” emisiunea la “Radio Europa Libera”. Electrecord-ul editeaza primele discuri EP ale unor “formatii vocal - instrumentale”: Sincron (de doua ori, plus un LP cu melodii în limba engleza), Phoenix (de doua ori), Cometele, Coral,Entuziastii, Mondial, Mamaia Quintet, Orchestra Electrecord. Sunt editate si doua albume compilatie “Romanian Pop Music” (a nu se confunda cu seria “Formatii rock”), cu: Sincron, Mondial si Orchestra “Electrecord” - condusa de Alexandru Imre. Primul festivalul Club A, organizat în 1969 la Casa Studentilor “Grigore Preoteasa”, avea sa fie o confruntare a ambitiilor componistice, marea majoritate a trupelor prezente în concurs venind cu “suite”, “fantezii” sau “opere” rock”, lucrari conceptuale de anvergura care demonstrau o încercare evidenta a acestora de a iesi din zona “tonomatelor muzicale” ele îndreptându-se catre conceptii originale. Locul I este ocupat de Rosu si Negru care obtin si mai multe premii individuale. 
Desi suntem vizitati de mai multe trupe de mâna doua din Anglia, Italia si Germania: The Playboys, The Guys, The Carols sau I Dik Dik, cei care aveau sa influenteze extrem de mult trupele românesti au fost Blood, Sweat & Tears, grup important al rock-ului mondial, care a sustinut doua concerte în 1970 la “Patinoarul 23 August”, exact în momentul în care se aflau în “forma maxima”.

******************

În primii ani ai “epocii Ceausescu” asistam la o relativa relaxare atât politica cât si sociala. Detinutii politici care supravietuisera regimului penitenciar se întoarc acasa dupa ani grei de detentie. Din nefericire multi dintre ei aveau sa se stinga la câteva luni dupa eliberare. Jocurile erau deja facute. Se formase deja suprastructura “noii orânduiri sociale”. Toata lumea astepta ca proaspatul “secretar general” odata instalat la putere va face o cotitura catre vest, vazând antipatia sa evidenta fata de rusi. Vestul simte momentul si încearca sa-l atraga prin diverse metode: ridicarea unor restrictii vamale, invitatii la nivel înalt si cu tot tam-tam-ul de rigoare, schimburi culturale privilegiate etc. Mesajul este receptat, astfel ca se mai destinde putin coarda permitându-se anumite “cosmopolitisme”: deschiderea primelor baruri, blugii si alte obiecte de vestimentatie occidentale, concerte si festivaluri de jazz si rock. Cozile din magazine disparusera, iar pe piata apar primele marfuri occidentale. Nivelul de trai crescuse evident prin dublarea sau chiar triplarea salariilor în timp ce preturile ramasesera relativ constante. Printre beneficarii acestei relaxari s-au aflat si fanii muzicii rock care au avut doi ani “plini”. Din nefericire însa, nu a existat o implicare reala a autoritatilor sau organizatiilor de tineret în promovarea muzicii rock, asa cum s-a întâmplat în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, ci a fost mai mult o acceptare cu caracter usor subversiv de genul: “eu ma prefac ca nu vad, iar voi vedeti-va de treaba, dar daca calcati pe bec v-ati ars”. Capatând un statut cât de cât oficial si iesind oarecum din ilegalitate, muzica rock avea sa profite din plin de aceasta “relaxare maxima”, prin organizarea unor manifestari cu caracter studentesc, turnee si concerte în cele mai îndepartate colturi ale tarii. Prima “înfruntare” mai serioasa a trupelor rock are loc la Iasi, în aprilie 1968, la “Festivalul creatiei studentesti”, unde Phoenix reuseste sa obtina “Marele premiu” si “Premiul TV pentru compozitie” depasind atât gazdele, Rosu si Negru (premiul III), cât si “bucurestenele” Mondial (premiul I) si Coral (premiul II), trupe care aveau deja un “nume”. Televiziunea contribuie din plin la încurajarea trupelor autohtone organizând transmiterea în direct a emisiunii - concurs “Microrama TV” unde formatiile se înfruntau, doua câte doua, în sistem eliminatoriu. Printre câstigatoare s-au aflat: Chromatic, Sfinx si Cristal. De asemenea, una dintre probele emisiunii care avea cea mai mare audienta la public la vremea respectiva, “Dialog la distanta”, era: “formatii vocal - instrumentale”, astfel ca în fiecare resedinta de judet a început sa activeze pe lânga “casa tineretului” cel putin o trupa rock. Participând la “Festivalul tineretului de la Sofia”, Sincron este prima trupa din România care obtine un premiu premiu international, locul III si medalia de bronz la categoria “Formatii beat” fiind apoi invitata sa cânte în Israel si Polonia. 
În acelasi timp, asistam la “profesionalizarea” rock-ului românesc. Observând avantajele pe care le oferea cântatul într-o formatie rock unde puteai sa câstigi bani si sa devii vedeta mult mai usor decât pe scenele simfonice, multi studenti de la Conservator sau elevi ai liceelor de muzica devin membri ai unor trupe, asta în ciuda faptului ca erau amenintati cu exmatricularea. Sunt însotiti deseori de studenti de la celelalte facultati cu profil artistic: teatru, arte plastice, arhitectura, ceea ce duce la o evidenta “intelectualizare” si “încifrare” a muzicii rock din acea perioada care devenea tot mai putin accesibila “clasei muncitoare” si tot mai independenta de “mainstream”-ul mondial capatând valente de certa originalitate. În fata acestei concurente tinerii entuziasti de alta data care aveau cunostinte muzicale precare au renuntat la activitate sau s-au retras prin restaurante sau la reuniunile dansante. Putini dintre ei, probabil doar cei care aveau o oarecare pregatire muzicala din copilarie, au avut ambitia sa reziste, înscriindu-se la “scoala populara de arta”. Marea majoritate a trupelor aveau un dublu repertoriu. Unul de “seri dansante” bazat pe “cover”-uri si succese comerciale, prezentat în cluburi sau în restaurantele de pe litoral si destinat atragerii unui grup cât mai numeros de fani si altul, total original, “de concert” care era prezentat ceva mai rar si se adresa în special celor “initiati”. Este, de altfel, perioada unor orgolii creative majore care aveau sa se confrunte direct în noiembrie 1969, la Casa de cultura a studentilor “Gr. Preoteasa”, acolo unde prin efortul lui Mac Popescu se organizeaza “Primul festival rock Club A”. Sala fiind arhiplina, multi fani ai genului aveau sa asculte concertele din strada sau cocotati pe schelele din jurul casei de cultura aflata în renovare exterioara. A fost o adevarata explozie de virtuozitate, fiecare trupa prezenta în concurs încercând sa demonstreze ca dispune de muzicieni de valoare. Phoenix prezinta fantezia rock “Omul 36/80”, iar Olimpic ‘64 suita “Decameronul focului alb”. 
Dar de data aceasta “iesenii” de la Rosu si Negru aveau sa se revanseze obtinând premiul I pentru conceptie, orga (Nancy Brandes) si solist vocal (Liviu Tudan). Mondial se multumesc cu “premiul de popularitate”, în timp ce Phoenix obtin si ei un premiu pentru conceptie muzicala. Avea sa fie unul dintre momentele cele mai reusite din întreaga “istorie” a rock-ului românesc. Mai multe saptamânale (Saptamâna, Flacara, Tribuna, Orizont, Cronica) deschid o rubrica permanenta de muzica rock acesta fiind momentul debutului gazetaresc al fratilor Ursulescu (în primul rând Octavian – care se impune la Contemporanul, apoi si Florin Silviu), urmati de Aurel Gherghel si de George Stanca. Începusera deja sa se observe efectele dizidentei românesti din timpul “interventiei din Cehoslovacia”, astfel ca, vazându-se cu “sula ruseasca” în coaste, “nea Nicu” va schimba foaia: “la ce va trebuie voua atâta libertate?” întorcându-se din nou cu fata catre est. 
În mediile studentesti se raspândisera tot mai mult ideile si mai ales moda curentului “flower power”. Nonconformismul miscarii si ruperea totala de prejudecatile impuse de societate normal ca nu au convenit nici autoritatilor comuniste asa cum suparase si autoritatile occidentale. Mijloacele mass media încep o campanie sistematica de dezinformare scotând în evidenta doar partile negative ale “miscarii hippie”: consumul de droguri, promiscuitatea sexuala, si culmea ...violenta. Desi miscarea hippie a fost eminamente nonviolenta s-a profitat din plin de sângerosul eveniment al asasinarii actritei Sharon Tate de banda dementului Mason. În plus, gastile de motociclisti “Hell’s Angels” erau asimilate si ele fenomenului hippie desi ele actionau împotriva acestuia. Normal ca în presa româneasca nu se sufla nici o vorba despre ideologia si filozofia care declansase miscarea hippie, astfel ca toti tinerii care aderau prin moda, idei sau muzica la miscare erau considerati din start niste nespalati si drogati. Si cum era necesar un pretext pentru a se lua masuri împotriva acestora, se profita din plin de tentativa unui grup de studenti de la teatru de a merge cu “colindatul”, în ajunul Craciunului anului 1968, pe la caminele strudentesti. Cum sarbatorirea Craciunului era interzisa, autoritatile transforma rapid evenimentul în “manifestatie studenteasca” si câteva zeci de studenti aveau sa fie arestati în curtea caminului ASE-ului, pe strada Cihoschi. “Tovarasul” Iliescu, care era ministru cu problemele tineretului cere pedepsirea exemplara a celor anchetati si exmatricularea lor. Culmea este ca printre cei anchetati se aflau multi studenti care avusesera nesansa sa-si asteptau prietenele în curtea caminului în momentul interventiei militienilor asa ca nu aveau nici-o legatura cu “manifestatia”. Fara interventia energica a ministrului învatamântului, Mircea Malita, probabil ca ar fi fost exmatriculati “la gramada”, dar pâna la urma au avut de suferit numai “capii rebeliunii”. Si cum diversiunea fusese astfel creata, încep sa apara “mugurii cenzurii”. Mai întâi au fost problemele de tinuta. Pentru ca o formatie sa apara la televiziune sau într-un concert mai important era obligatoriu ca “baietii” sa fie tunsi, sa nu se “bâtâie” si sa fie îmbracati decent în “uniforma trupei” sau în “camasi populare” ori în costum si camasa cu cravata. Erau intezise tricourile si blugii, expresii ale cosmopolitismului burghez. Machieuzele de la televiziune faceau eforturi disperate sa ascunda pe sub peruci, plasturi sau cleme pletele exagerate ale vreunui muzician. Iar daca acesta refuza sa adopte o tinuta “decenta” era deseori înlocuit cu câte-un tehnician de platou care aparea la televizor în calitate de ...membru al trupei si facea un “play back” penibil. Se interzice trupelor românesti sa cânte în limba engleza în festivalurile si concertele importante, la înregistrarile discografice sau în aparitiile de la Radio si la Televiziune. Mai apoi, începe sa se ceara textele tuturor pieselor cântate si se “sugereaza” modificarea unora dintre ele. Este momentul în care tot mai multe trupe apeleaza la textele unor poeti clasici sau compun piese predominant instrumentale. Multe formatii nu rezista sicanelor din ce în ce mai evidente si se desfiinteaza sau sau se retrag în activitatea de club unde situatia era ceva mai relaxata. Tot atunci începe o adevarata vânatoare de “pletosi” si “vagaboande”. Echipaje de militieni însotite de “garzi patriotice muncitoresti” patrulau pe strazi, în preajma liceelor sau facultatilor, salilor de cinema, a salilor de concert si a restaurantelor si retineau toti tinerii care nu erau tunsi corespunzator, pe cei care aveau blugi sau fetele care purtau “mini” sau “maxi”. În functie de împrejurari, unora li se baga pe loc foarfeca în par si trebuiau apoi sa se duca sa se tunda, altii erau dusi cu duba la frizer unde se facusera deja cozi serioase sau, de cele mai multe ori, erau dusi la sectia de militie unde erau amendati sau chiar batuti pentru vini inventate. Blugii si fustele scurte, sau cele excesiv de lungi, cadeau de asemenea prada furiei proletare, fiind rupti sau taiati sistematic cu foarfeca. Asta în cazul fericit în care “oamenii legii” n-o puneau si de un mic viol muncitoresc pentru a pedepsi “paparuda” care purta mini: “Îti dam noi ciocane daca asta cauti!”. Culmea este ca reportajele despre “pletosi” si “minijupiste” aveau sa isterizeze masele în asa masura încât de cele mai multe ori oamenii de pe strada nu mai asteptau interventia “organelor” ci încercau sa faca singuri “dreptate”. Aceasta vânatoare absurda avea sa se prelungeasca pâna prin ‘72-‘73. Chiar daca, dupa aceea, nu s-a mai actionat “în forta”, pentru ca odrasla nu stiu carui ministru fusese maltratata, totusi înca câtiva ani buni, daca purtai plete sau barba simteai privirile dezaprobatoare ale multimii îndreptate spre tine si te asteptai ca dintr-un moment într-altul cineva sa te provoace spre hazul celorlalti. Iar daca aveai “bafta” sa te-ntâlnesti dupa caderea noptii cu un echipaj de militie, invariabil ti se spunea ca nu semeni cu “persoana din poza” si ti se anula buletinul. Dar, sa ne-ntoarcem la rock pentru ca avem un eveniment de exceptie. 
Dupa inundatiile catastrofale din primavara anului 1970, America se ofera sa ne ajute atât material, cât si moral. Dupa mai multe combo-uri de jazz avea sa ne viziteze si una dintre cele mai bune trupe ale momentului, Blood Sweat & Tears, care realiza un fusion între muzica country, blues, rock, avangarda si jazz, dispunând de un vocalist de exceptie, David Clayton Thomas, un “clapar” bun cunoscator atât al repertoriului clasic cât si al muzicii rock, Dick Hulligan, precum si de un pachet de suflatori care atingea perfectiunea big band-urilor din jazz: Steva Katz, Fred Lipsius, Lew Soloff. Toata “floarea” rock-ului românesc s-a aflat la cele doua (?) concerte din “Patinoar” 
Am pus un semn de întrebare pentru ca nici acum, dupa aproape 30 de ani, nu stiu daca cel de-al doilea concert s-a mai tinut sau nu. Cei care au dorit sa vada cel de-al doilea concert au avut surpriza sa constate ca în jurul Patinoarului fusesera adusi cei de la “militia calare” care îndepartau cu brutalitate pe toti cei care încercau sa se apropie de sala fara sa se intereseze daca aveau sau nu bilete la spectacol. Oricum, erau planificate patru concerte, dar cele din ziua a doua au fost anulate pentru ca cineva “de sus” a fost indignat de comportarea trupei în primul concert atunci când a aceasta a facut niste referiri nu tocmai magulitoare la adresa URSS. Sper ca ati retinut ca ei venisera în scopuri umanitare, astfel ca anularea concertelor a dus la un mic scandal diplomatic. Cert e ca ne-am facut de “cacao” si cum ni s-a dus “buhu” mult timp nu a mai “pasit” nici-o formatie de valoare prin România. Dar, “semintele” sadite de B, S & T aveau sa “încolteasca” destul de rapid, Rosu si Negru, Modern Group, si mai târziu, Romanticii, Metronom sau Cromatic devenind un fel de epigoni ai oaspetilor new york-ezi.

MODERN GROUP 

I-am descoperit la serile de dans în sala de la parterul Casei studentilor ”Preoteasa”. Cântau multe “cover”-uri soul dar, Petre Magdin reusise sa “aranjeze” pentru grup de suflatori si o serie de hit-uri rock sau chiar folk. Ca si Mondial, aveau doi solisti vocali, unul pentru piese soul si unul pentru rock. Dini Tandru era cel care interpreta cu evidenta maiestrie antrenantele piese soul preluate de la Ray Charles, James Brown, Wilson Pickett sau Fats Domino. Si cum Marius Teicu “abuza” de solo-uri pianistice în maniera woogie-boogie pot spune ca am ramas de multe ori sa-i ascult si sa admir picioarele dansatoarelor “ratând” astfel concertul din “sala mare” sau întâlnirea cu Sfinx, Venus, Coral sau Catena de la “Club 33”. Pentru ca trebuie sa va spun ca în perioada 1969-72, evoluau la “Preoteasa” în spatiile descrise mai sus, aproape seara de seara, cel putin trei trupe. Si cum datorita muzicii lor antrenante dar plina si de “momente intime” am reusit sa cuceresc o rusoaica, campioana mondiala de gimnastica, pot spune ca aveam un motiv suplimentar sa-i urmaresc. Ca multe alte trupe care-si propuneau sa cânte mai mult “cover”-uri internationale s-au retras apoi prin diverse baruri si restaurante locuri oricum mai banoase si în care cenzura nu-si facuse înca simtita prezenta. Dar, întotdeauna când reveneau la câte-o “Gala Saptamâna”, la Sala Palatului, aparitia lor era de mare efect electrizând înca de la prima piesa publicul care intra extrem de usor în “jocul” lor.

MONDIAL 
Parca-l aud pe Cornel Chiriac: “...pentru voi iata o formatie noua care va reusi sa va înlature din suflet tristetea iernii care doar în aparenta e vesnica: Mondial”. Era una dintre primele trupe care întelegea orientarea muzicii mondiale catre hit. “De ce n-am face si noi hit-uri românesti ?”, probabil ca si-au spus membrii trupei si cred ca au reusit. Întelegând înca de la început pericolele care-i pândeau din partea autoritatilor, apeleaza la versurile clasicilor putând astfel sa cânte ce doreau. “Doar nu vreti sa modificam versurile lui Eminescu?”. În plus, faptul ca majoritatea textelor erau deja cunoscute publicului larg din “cartea de româna” a facut ca spectatorii sa fredoneze melodiile lor înca de la prima auditie. “Atât de frageda”, “Romanta fara ecou” sau “Primavara” au devenit imediat mari hit-uri si se vorbea la un moment dat chiar de intrarea trupei în top la “New Musical Express”, informatie neconfirmata. Si de ce sa nu vorbinm si despre muzicalitatea evidenta a trupei în care Gabriel Dragan avea o voce clara de “solist de muzica usoara” care nu se compara cu “raguselile” si “latraturile” solistilor altor trupe, astfel ca Mondial au început sa fie ascultati cu placere si de catre cei care nu iubeau muzica rock. Dar cum la terminarea facultatilor fiecare absolvent trebuia sa se prezinte la postul obtinut prin repartitie pentru efectuarea celor trei ani obligatorii de stagiatura, Mondial pierde o parte dintre muzicienii care-o consacrasera, iar Filip Merca apeleaza prin ‘72 la varul sau din Cluj, Iuliu Merca care venit în trupa cu Nicolae Enache si Puiu Hatieganu, va modifica din “radacini” orientarea muzicala a formatiei, îndreptând-o catre o zone mai putin comerciale, Emerson Lake & Palmer si rhythm & blues. Aceasta formula nu avea sa dureze mai mult de doi ani, astfel ca dupa destramarea trupei, încercarile lui Filip Merca de a impune Mondialul de altadata aveau sa fie tardive deoarece gusturile publicului rock se schimbasera între timp.

PHOENIX 
A fost o “dragoste la prima ...ascultare”. Înca de la prima auditie am încercat sa cânt fara cusur : “Vremuri”, “Canarul”, “Nebunul cu ochi închisi”, “Si totusi sunt ca voi”, piese cu mesaje transparente si evidente, adevarate piese manifest. Din nefericire, fiind timisoreni si venind ceva mai rar prin Bucuresti, i-am zarit de câteva ori pe la televizor, apoi în filmul lui Manole Marcus, “Canarul si viscolul”, dar nu i-am putut vedea “live” decât târziu, în 1969, la primul festival “Club A”, când au prezentat suita rock “Omul”. Nu pot spune ca atunci “m-au dat pe spate”. Lucrarea mi s-a parut pretentioasa si intelectualizata, mult prea departe de spectatorul din mine care dorea rock adevarat, slagare, solo-uri si refrene memorabile. În plus, mi s-au parut usor infatuati si oricum mult mai maturi decât vârsta lor reala. Surplusul de alcool, de tutun si de “nopti albe în brate calde” despre care povesteste cu lux de amanunte Nicu Covaci în cartea sa, “Phoenix însa eu...”, era deja evident. Mai era acea detasare specific banateana pe care aveam sa o înteleg si sa o accept abia mult mai târziu, atunci când am facut o luna de practica la Timisoara. Am asistat apoi, dupa aproape doi ani, la “renasterea” trupei Phoenix, când au venit la “Preoteasa” cu spectacolul “Cei ce ne-au dat nume”, iar efectul a fost uluitor. Devenisera niste profesionisti adevarati, gândind spectacolul pâna la cele mai mici amanunte. Nimic nu mai amintea de infatuarea de alta data totul fiind conceput special pentru public : un look ireprosabil, lumini bine regizate, sunet excelent, solo-urile de vioara si de bas combinate cu tremolo-urile vocale ale lui Kappl care aproape isterizau spectatorii, instrumente de percutie sofisticate, caprele lui Sepi, break-urile de ceasornic ale lui Costin, vocea candida si figura juvenila a lui Baniciu si nu în ultimul rând maturitatea de chitarist încercat a lui Nicu m-au lasat “bouche blé” atât pe mine cât si pe cei din jurul meu. Tin minte ca la sfârsitul spectacolului se lasase o liniste mormântala, timp de câteva zeci de secunde nimanui nevenindu-i sa creada ca ceea ce vazuse era real si palpabil si ca totul se terminase. Pentru prima data am simtit ca rock-ul românesc ar avea ceva de spus si “dincolo”. De atunci aveam sa devin un “abonat” permanent al concertelor Phoenix neratând nici-un concert bucurestean al acestora iar atunci când timpul si banii mi-au permis am plecat dupa ei si prin tara. De vis a fost si prima prezentare în Bucuresti a poemului rock “Cantafabule”, de la “Clubul de la ora 7” al lui Aurel Gherghel. Desi m-a îndurerat, plecarea lor mi s-a parut un gest absolut firesc. Eram convins ca vor avea succesul pe care-l meritau. Din nefericire pentru ei si poate si pentru soarta rockului românesc plecarea a fost mult prea târzie. În 1978 altul era mersul muzicii mondiale, marile trupe rock se desfiintasera sau erau pe cale de desfiintare, muzica disco si funk era în mare voga, iar suitele rock nu mai interesau aproape pe nimeni. “Come back”-ul din anii ‘90 este mai mult emotional fiind strâns legat de încapatânarea lui Nicu Covaci care doreste sa demonstreze ca nu este un artist terminat. Cooptarea senzationalului violonist Manni Neumann a fost un plus contrabalansat din nefericire de renuntarea la colaborarea cu Mircea Baniciu. Au existat si câteva momente de vârf, cum ar fi concertele de pe stadionul National, “Phoenix 30 de ani” de la sala Polivalenta, cele doua concerte cu orchestra de camera, dar si “întâmplari” care nu au facut prea bine trupei. Intrând pe mâna unor sfatuitori si impresari nu tocmai cinstiti Phoenix tinde sa-si erodeze încet dar sigur prestigiul si aura de legenda pe care-o meritau pe drept. Stiu ca aceste gânduri au sa-l supere pe Nicu dar este parerea sincera a unui adevarat fan Phoenix. Oricum sper ca Phoenix sa renasca din propria cenusa odata cu realizarea filmului “Imperiul vampirilor”. Succes !

ROSU SI NEGRU 

N-am apucat sa-i vad în prima lor perioada de activitate bucuresteana. Pe Liviu Tudan îl cunoscusem si-l admiram din Sideral si eram extrem de curios sa vad cum se integrase printre ieseni. Participarea lor la primul festival Club A avea sa fie eclatanta. Programul de rhythm & blues “bestial” cu solo-uri nemaipomenite de bas, orga si baterie m-a cucerit din prima si am aplaudat cu entuziasm, minute în sir, reusita trupei care obtinuse cele mai multe premii. În cei doi ani care-au trecut pâna la cel de-al doilea festival Club A, Rosu si Negru a aparut de nenumarate ori la televiziune, fiind si una dintre trupele preferate ale lui Cornel Chiriac, bineînteles dupa Phoenix. Ma atrageau ca un magnet solo-urile de baterie ale junelui Tandarica, explozive si temperamentale. Nancy Brandes si Liviu Tudan concepusera o suita rock “Ploaie si vânt”, care, desi era în maniera Blood Sweat & Tears, avea multe momente de certa originalitate. M-a întristat faptul ca aceasta lucrare valoroasa nu a fost înregistrata pe un album, activitatea primilor cincisprezece ani de activitate Rosu si Negru fiind “sintetizata” doar pe câteva disculete single sau EP. Prin anii ‘70 a devenit pe buna dreptate abonata premiilor Saptamâna, toti componentii trupei aflându-se pe primul sau, în cel mai rau caz, în primele trei locuri ale clasamentelor anuale “pe instrumente”. Desi dupa “momentul” Sorin Tudoran, muzica trupei s-a mutat tot mai mult spre zona comerciala i-am admirat si considerat întotdeauna “de-ai nostri” mai ales ca au existat si proiecte mai putin comerciale precum “Puterea muzicii” sau “Zburatorul”. În plus, Rosu si Negru devenise o trupa de “mercenari”, muzicieni adevarati de buna valoare, multi dintre ei aflati în plina formare, descoperiti si “racolati” de Liviu Tudan de la alte trupe: Adrian Ordean, Nutu Olteanu, Florin Ochescu, Perin Boian, Gabi Nacu, Dan Badulescu, Dorel Vintila Zaharia, Nelu Dumitrescu, astfel ca mergând la un show Rosu si Negru stiai din start ca o sa asculti cel putin câteva solo-uri de chitara sau de baterie de mare virtuozitate.