Nicolae bãnescu

Vestitul print georgian David (Tavith) cel Mare, stãpânul Caucazului în acea vreme, muri la 30 martie, anul 1000168, ucis în cetatea sa Tao (Tayk). Am vãzut

1(>" Yahia, sirianul si Asoghig, armeanul (v. Schlumberger, op. cit., p. 150 si urm.)

168 Adontz stabileste aceastã datã, pe când altii pun moartea lui David în 1001.

520

w
ce parte însemnatã avusese acest puternic senior în evenimentele ce agitã Imperiul bizantin cãtre sfârsitul secolului X. El obtinuse rangul de curopalates, si asa ni-1 mentioneazã istoricii armeni, în urma unui tratat ce-1 încheiase cu Basilios, dupã zdrobirea revoltei lui Bardas Skleros, el se legase a lãsa împãratului prin testament toate provinciile sale, orasele, fortãretele, seniorii sãi vasali, „nobila legiune", cum le zicea el. Când stirea mortii sale ajunse la Tarsos, împãratul se hotãrî a merge în pãrtile acelea, pentru a se asigura în persoanã de mostenirea înseninatã ce-i lãsase vestitul curopalates. El porneste îndatã, strãbate Armenia, întâmpinat de numerosii printi indigeni, cu suitele lor strãlucite, împãratul îi rãsplãteste cu daruri si ranguri, îl înaltã pe regele Bagratid al Abhaziei la rangul de curopalates, pe tatãl sãu Gurgen, regele Georgiei pro-priu-zise, la acela de magistros, pãtrunde apoi în posesiunile fostului curopalates, ocupându-le cu garnizoane, numind guvernatori dintre oamenii sãi de încredere. Apoi, în anul 1001, luã drumul îndãrãt spre Constantinopol. în apropiere de cetatea Charsianon169 el fu gãzduit, împreunã cu toate trupele, pe domeniile cunoscutului magistros Eustathios Maleinos, din puternica familie cu acest nume, înruditã cu Phokas. Izbit ele primirea strãlucitã ce i se fãcuse, de imensa bogãtie a acestui nobil, împãratul îl luã cu sine la Constantinopol sub pretext de a-1 rãsplãti. El nu se va mai

169 E. Honigmann, Charsianon Kastron, „Byzantion", io (1935), p. 129-159, examinând materialul arab si grec, stabileste cã aceastã cetate trebuie cãutatã în Cappadocia. Ea corespunde actualei Musalim Qual'e, la nord de Halys, sud-vest de Sebastopolis.

521

l'
întoarce niciodatã în posesiunile sale, trãind, de altfel în belsug, la Constantinopol, iar dupã moartea sa, împãratul îi va confisca imensele domenii si toatã averea170.

9. Continuarea rãzboiului cu bulgarii. Evenimentele din Italia

La întoarcerea sa din expeditia în Georgia, împãratul Basilios II încheie pacea si cu dusmanul care-i dãdu atâta de lucru, cu Hakem, califul de Egipt. Propunerile vin de astã datã din partea acestuia si ele nu furã decât urmarea strãlucitelor biruinte ale împãratului în cele douã expeditii ale sale în Siria. Patriarhul de Ierusalim, Oreste, înrudit prin aliantã cu Hakem, vine din partea acestuia la Constantinopol, unde încheie cu imperiul o pace de 10 ani.

Linistit acum din partea arabilor, dupã ce asigurase imperiul în pãrtile Armeniei si Georgiei, Basilios II îsi întoarce din nou puterile împotriva bulgarilor. stirile ce ni le dau cronicarii asupra acestei noi perioade de lupte sunt foarte laconice. Ele ne aratã totusi stãruinta marelui împãrat, hotãrârea lui de a slãbi an de an imensa întindere ce o luase statul sãlbaticilor vecini, pentru a-i da, în cele din urmã, lovitura de moarte.

Deci în 1001, dupã semnarea pãcii cu califul Egiptului, Basilios pãtrunde în Bulgaria. Expeditia sa dureazã si de astã datã patru ani, în care el distruge puterea bulgarilor în cea mai mare parte a Macedoniei si în vechea Bulgarie dunãreanã. Mai întâi se îndreaptã în regiunea Sardicei, luând o multime de cetãti clin

170 Kedr., II, p. 447-448.

522
împrejurimi si numerosi prizonieri. O mare armatã pãtrunde în Paristrion, sub comanda patriciului Theo-dorokanos si a protospatharului Nikephoros Xiphias, cucerind vechile orase principale bulgare: Pliska, Marea Preslavã, Mica Preslavã. De Silistra nu se spune nimic.

Apoi Basilios II se îndreaptã spre Macedonia, la frontiera sudicã a Imperiului bulgar. Berroia cade iarãsi în mâinile bizantinilor. Servia, puternicã cetate, apãratã de Niculitã, dintr-o vestitã familie de aromâni care va juca multã vreme un rol însemnat în aceste pãrti, cade de asemenea1471. Niculitã e dus la Constanti-nopol, onorat patrikios. El va fugi, întorcându-se în tabãra lui Samuel. Apoi Vodena (vechea Edessa), cetate tot atât de puternicã, are aceeasi soartã. Pãtrunzând de aici în Thessalia, Basilios ia o multime de fortãrete, în sfârsit, încetul cu încetul, puterea lui Samuel era mãrginitã din toate pãrtile, strânsã ca în cleste de necontenitele cuceriri ale lui Basilios. în 1003171 împãratul asedie Vidinulm, o puternicã fortãreatã bulgarã pe Dunãre, care cade în mâinile împãratului, cu toatã diversiunea tarului Samuel, care pãtrunse în Thracia si se aruncã asupra Adrianopolei, aflatã atunci fãrã apãrare. Basilios se îndreaptã cãtre miazãzi, cucerind Skopje (turc. Uskilb), dupã ce o încercare a lui Samuel de a se opune fu zdrobitã pe Vardar. Cetatea fu predatã de Roman, fiul tarului Petru; împãratul îl trimise ca strateg sã comande cetatea Abydos (1004).

Dupã aceste mari biruinte, împãratul se întoarce, la începutul anului 1005, în Constantinopol. Expeditia se

V. Cedr., II. .

523

N1COLAE BANESCU

încheia cu cele mai strãlucite rezultate. Monarhia lui Samuel era strâmtoratã acum în pãrtile muntoase de Apus ale Macedoniei, pentru cucerirea cãrora va fi nevoie de lupte aprige vreme de încã 15 ani.

*

în Italia, dupã înfrângerea armatei lui Otto II, la Sti-lo, posesiunile bizantine îsi recapãtã linistea. Moartea energicului emir al Siciliei, cãzut în luptele acelea, puserã capãt pentru o bucatã de vreme, si incursiunilor arabe în acele nenorocite provincii ale Italiei sudice. Imperiul îsi recapãtã astfel, început cu încetul, stãpânirea în Calabria si Apulia. Aceste douã theme, conduse de strategi deosebiti, erau acum reunite sub comanda unui „catepano de Italia", sef suprem care îsi avea resedinta la Bari. Titlul sãu suna uneori: „Catepano de Italia si Calabria", ceea ce aratã pozitia subordonatã a strategului de Calabria.

Linistea se restabili acum în aceste pãrti, necontenit devastate pânã aici de bandele arabe. O înfloritoare activitate intelectualã si comercialã fu rezultatul acestei perioade de pace. Dar administratia bizantinã, depãrtatã atât de mult de puterea centralã, ca atare greu de controlat, se deosebeste în pãrtile acestea prin rapacitatea ei fãrã exemplu. Aceastã administratie va primi adesea revolte, înstrãinând simpatiile pentru imperiu.

în Apus, dupã moartea lui Otto II (983), împãrãteasa Theophano luã în mâinile sale regenta, nu fãrã mari dificultãti ridicate împotriva acestei bizantine de partidul national. Ea conduse în numele fiului sãu Otto III, cu multã întelepciune si energie destinele imperiului, în acea vreme de mari si multiple complicatii, în tot timpul conducerii sale, linistea domni între

524
Imperiul de Rãsãrit si germani. Cu toate împrejurãrile priincioase, dupã moartea marelui Otto, Basilios nu voi, poate, sã creeze dificultãti sorei sale si se mãrgini numai la ocuparea din nou a oraselor pierdute ale Apuliei.

Theophano muri, tânãrã încã, la 15 iunie 991W}. Otto al III-lea era atunci un copil. Bunica sa Adelaida luã conducerea regentei mai departe, în 996 o ambasadã venea la Constantinopol, pentru a cere mâna uneia din fiicele împãratului Constantin pentru tânãrul suveran al Germaniei, încoronat la Roma, de papa Grigore V, în 996. în fruntea acestei ambasade se aflau doi prelati de seamã, fosti conducãtori ai împãratului: arhiepiscopul de Placentia, loan Philagathos si episcopul de Hildesheim, Bernward.

Dar întorcându-se de la Constantinopol, ambasada fu zãdãrnicitã de tulburãrile ce se produserã atunci la Roma. Arhiepiscopul Philagathos, om foarte ambitios, fu atras în revolta lui Crescentius si primi demnitatea pontificalã în locul lui Grigore V, alungat din Roma. împãratul Otto III intervine atunci pentru a restabili autoritatea sa si vinovatii sunt aspru pedepsiti. La începutul anului 998, Crescentius fu executat, partizanii lui Grigore V îl prind pe Philagathos, pe care, pentru ca împãratul sã nu-1 ierte, se grãbesc a-1 mutila oribil si-1 aruncã în închisoare, în aceste împrejurãri, ambasada trimisã la Constantinopol n-avu nici un rezultat.

O altã ambasadã va veni în 1001, în frunte cu arhiepiscopul de Milan, Arnulf, în aceeasi misiune, la Constantinopol. E primitã cu toate onorurile. Otto III, fiu de bizantinã, era un entuziast al culturii Imperiului de Rãsãrit. Roma nouã fascina închipuirea lui de co-

525

NICOLAE BANESCU

pil. El nu putea sã-si afle decât într-o printesã bizantinã o sotie vrednicã de dânsul. Moda greceascã era în asemenea mãsurã imitatã, încât nobili germani preferau sã semneze în litere grecesti. El purta o mantie brodatã cu aur, pe care erau tesute figuri din Apoca-lipsã, imitatie a vesmintelor bizantine, în jurul sãu, demnitarii purtau titluri bizantine: „protoasecretis", „protovestiarius", „logothetes", „protospatharius"172.

Basilios primi ambasada sa cu toate onorurile, episcopul stãtu lângã dânsul, pe când toti demnitarii si episcopii de fatã stãteau în picioare. El era bucuros de o legãturã care-i putea asigura posesiile italiene, acum când avea nevoie sã-si îndrepte toate puterile în rãzboiul cu bulgarii. Ambasada izbuti prin urmare în misiunea sa. Dar când se întoarse, la începutul anului 1002, în Italia, împreunã cu printesa bizantinã, aflã cu emotie, debarcând la Bari, cã Otto III1501 murise mai înainte (24 ianuarie 1002), aproape în exil, alungat din Roma.

Influenta bizantinã se întinsese acum iarãsi puternic în Italia de miazãzi. Dupã o liniste destul de lungã, incursiunile arabe încep iarãsi în aceste pãrti, în 1004 ei îndrãznesc a-i ataca pe bizantini în capitala lor, Bari. înconjuratã pe uscat si pe mare, puternica cetate rezistã câteva sãptãmâni, sub conducerea catepanului Grigore Trachaniotes. Când aceastã rezistentã ajunse la capãt, în momentele cele mai critice, interventia dogelui Venetiei Pietro II Orseolo, care alergã cu o flotã însemnatã în ajutorul ei, o mântui.

172 Ludo Moritz Hartmann, Gesch. Italiens im Mittelalter, IV. Bd., I. Halfte, Gotha 1915, p. 138-139.

526
Pietro II Orseolo, cãruia Venetia îi datoreste din mãrirea sa, se afla în cele mai bune legãturi cu Imperiul bizantin, în martie 992, el obtinuse de la împãrati un chrysobullon173 prin care venetienii dobândeau însemnate privilegii comerciale în statele lor, îndatorân-du-se a tine gata corãbiile lor pentru transporturi imperiale, în special pentru transportul trupelor în Italia meridionalã. Mai târziu, locuitorii Dalmatiei romane, atacati necontenit de piratii slavi (narentani) uniti cu croatii, cer interventia republicii si Pietro II Orseolo întreprinse atunci (1001) expeditia încununatã de izbândã pe coastele Dalmatiei, supunându-i pretutindeni pe pirati si asigurându-si stãpânirea Adriaticei. El adaugã la titlul sãu de duce al Venetienilor pe acela de „senior si duce al Dalmatiei". Interventia aceasta nu se fãcu fãrã aprobarea Curtii de la Constantinopol, bucuroasã de a lãsa pe seama tinerei republici grija apãrãrii îndepãrtatelor sale posesiuni. Venetia guvernã aici în numele împãratilor si atâta era de ajuns pentru cancelaria bizantinã.

Când Bari fu prin urmare asediat de arabi, interesele Venetiei însãsi cereau o interventie grabnicã, pentru a-1 alunga pe dusmanul care o ameninta tot atât de mult în apele Adriaticei. Dogele conduse în persoanã flota, care scãpã capitala bizantinã a Italiei sudice de o cãdere sigurã.

Basilios fu recunoscãtor pentru acest pretios ajutor. Fiul Dogelui, tânãrul loan Orseolo, fu chemat la Constantinopol, unde obisnuiau a merge fiii Dogilor, obtinând prin aceasta o recunoastere de succesiune legi-

" Dolger, Regesten., I. Teii, nr. 781, p. 100.

527

NICOLAE BANESCU

timã. Acolo i se dãdu o sotie dintr-o familie ilustrã, Mãria, fiica lui Leon Argyros, magistros si clomestikos tcov a%oXwv, o mare personalitate a imperiului.

în Italia erau doi strategi, în cele douã theme ale imperiului, Calabria si Longobardia. Nikephoros Phokas trimise pe la 965 la Bari pe Nikephoros magistros sã conducã ambele theme; mãsura aceasta, chiar dacã era exceptionalã, aratã trebuinta ce se simtea de a stabili o legãturã între cele douã provincii. Aceasta duse Ia crearea catepanuhii de Italia. Acest titlu nou îl aflãm în 975 întâia oarã, în o diplomã acordatã mãnãstirii Sf. Petru din Tarent. Ca-tepano rezida la Bari si îl înlocuia pe vechiul strateg de Longobardia, cãci cele douã teme nu sunt confundate. Se aflã adesea expresia „Italia si Calabria", ca pentru a arãta cã în acest context Calabria rãmâne distinctã de Italia. Unii catepani din secolul al Xl-lea se intituleazã „catepani de Italia si de Calabria", cei dintâi însã de la care avem diplome se numesc numai „catepani de Italia". E probabil cã strategii de Calabria erau însã subordonati catepanuhii de Italia. Acesta avea puteri mai mari decât simplul strateg: era un fel de vice-rege.

Dacã la curtea bizantinã se preferã termenul de „Italia", aceasta e desigur în legãturã cu pretentiile noului Imperiu occidental de a fi singurul stãpân peste regatul Italiei, regnum itali-cum\ Bizantul prin urmare se simtea dator a reaminti drepturile sale în aceste pãrti.

Instituirea acestui comandament e anterioarã anului 975, cãci diploma din acest an reaminteste donatia anterioarã a altui cate-pan. Ea trebuie atribuitã, cum crede /. Gay"'1, lui Nikephoros

Phokas.

*

La 1003, o flotã numeroasã arabã asediazã Bari de la începutul lui mai pânã la 20 sept. Blocatã complet, flota dogelui Pie-

r4 J. Gay, L'Italie meridionale et l'empire byzantin depuis l'avenement de Basile Ier jusqu'ã la prise de Bari par Ies Nor-mands (867-1071), Paris 1904, p. 345-349.

528
tro Orseolo elibereazã cetatea. Dogele e primit cu entuziasm în

palatul catepanului.

*

întors din ambasada sa la Constantinopol, Philagathos (era calabrez) fu atras în aventura lui Crescentius, care sfârsi atât de tragic pentru dânsii. Episcopul de Placentia era un literat distins, care fusese educatorul lui Otto III. Gregorius V e alungat din scaun de Crescentius si Philagathos pus în locul sãu, sub numele loan al XVI-lea. Dar în conflictul acesta dintre partida nationalã si germani, cei dintâi sucombã. Philagathos e prins de armatele lui Otto, mutilat si închis.

Otto Kohlschiitter, Venedig unter dem Herzog PeterlI Orseolo, 991 bis 1009. Abhandlung zur Erlangung der philosophischen Doktorwiirde in Gottingen, Gottingen, 1868.

La finele secolului X Venetia era sfâsiatã de rãzboaie civile. Ura care despãrtea familiile de seamã izbucnea în revolte. Când dogele Tribunus muri (991), ochii tuturor se întoarserã asupra tânãrului Pietro Orseolo si asa fu ridicat, la 30 de ani, pe scaunul ducal.

Temeiul întregii bune stãri a poporului se sprijinea în Venetia pe comert. Din produse naturale, ea n-avea decât sare si peste. Industria atunci nu era decât morãritul.

Prima grijã a dogelui fu sã restabileascã legãturile de comert în Est si Vest, ambasadele lui pornirã la Constantinopol, la arabi si la Otto II, în primii ani ai domniei, si aduserã de pretutindeni privilegiile comerciale care fãcurã din nou sã prospere orasul mult încercat.

Otto al III-le a fu un mare amic al Venetiei. El acordã întinse privilegii comertului venetian. Orseolo se îngriji de protectia supusilor sãi care fãceau negot în toate tãrile, obtinându-le privilegii, în Adriatica, acest comert era încãtusat de pirateria croatilor de pe tãrmul de Est. Orasele de coastã si insulele Liburniei si Dalmatiei (Veglia, Arbe, Cherso, Lussin, Zara, Trau, Spalato, Ragusa) care, cu populatia lor romanicã, stãteau sub autoritatea Bizantului, sufereau jafurile vecinilor slavi - croati, narentani si zachlu-mieni (acestia la sud de Narenta pânã la Ragusa). în anul 1000,

529

l

NICOLAE BÂNESCU

Zara, unde stãtea comandantul bizantin al Dalmatiei, fu atacatã, 40 de locuitori târâti în captivitate. Dalmatinii romani cerurã ajutor venetienilor, care erau si ei dusmanii naturali ai slavilor. O ambasadã merse la Petru, fãgãduind a recunoaste suveranitatea Venetiei asupra Dalmatiei, dacã îi vor scãpa de primejdia slavã. Petru înarma flota si la 9 mai 1000 porni din portul de la Olivo-lo, trecu pe coasta Istriei, salutat de episcopul de Parenzo si Pola, veni la Ossero, capitala insulelor Cherso si Lussin. Trecu la Zara, întâmpinat de prior (seful comunitãtii orasului) si de episcop cu suita lui, episcopii de Arbe si Veglia îi fãcurã jurãmânt de credintã; de asemenea, marele jupan Dirzislavmcercz tratative (marele jupan croat). Petru surprinse 40 narentani care veneau din Apulia. Locuitorii din Bielograd, atunci capitala Croatiei, i se închinarã.

La Trau i se prezentã Surigna, fratele marelui jupan, cu fiul sãu stefan (viitorul mare jupan al Croatiei si ginerele lui Petru), sperând de la doge restabilirea lui în locul din care-1 gonise Dir-zislav. Petru trecu la Spalato si primi de la episcop si ai sãi jurãmânt de credintã. Narentanii se supuserã si ei. Luã cu asalt insula Lagosta (la sud de Curzola), cuibul piratilor. Pe continent fãcu jurãmânt episcopului de Ragusa cu ai sãi.

în douã luni obtinu rezultate atât de mari.

Venetia fu stãpâna Adriaticei si ceremonia cãsãtoriei cu marea - Sposalizio del mare -, care se sãrbãtori anual la înãltare, trebuie sã dateze din acest an.

Petru se numi ele acum „duce al Venetienilor si Dalmatinilor", si nimeni nu se bucurã mai mult de succesele acestea decât Otto ///(acum de 20 ani). El trecuse în 1000 a treia oarã Alpii, aflã în Pavia de la trimisul lui Petru (loan Diaconul) de aceste succese si ceru o întrevedere cu dogele în Venetia. Fu primit la Sân Servolo, gãzduit restul noptii la mãnãstirea Sân Zacharia. Apoi merse la Palatul Dogilor, împãratul îi botezã o fiicã dogelui. Apoi se întoarse la corabia sa, la Pomposia, si în ziua urmãtoare plecã la Ravenna.

Când Bari fu atacat de Saphii (1002), un renegat si subaltern al lui Giafar, suveranul Siciliei, si luni întregi fu asediat, Petru aleargã cu flota sa, apoi la 6 sept., ajuns în fata orasului, pãtrunde

530
în port, aduce provizii înfometatilor si împreunã luptã trei zile, punându-i pe arabi pe fugã. Basilios II si Constantin VIII îl rãsplãtesc cu daruri bogate si cer sã trimitã pe fiul sãu lo.in la Con-stantinopol pentru cãsãtoria cu Mãria, fiica patriciului Argyros. El primeste din mâna împãratilor pe sotia gratioasã si frumoasã, ve-nusta, spectabilis sponsa. (Cbronicon Venetum, 36, 15 si 24).

10. Cele din urmã lupte cu bulgarii. Zdrobirea lor definitivã

Asupra faptelor întâmplate de la 1005, când Basilios se întoarse în Constantinopol din lunga lui campanie în Bulgaria si pânã la 1014, n-avem aproape nici o stire precisã. Ceea ce pare sigur e cã rãzboiul cu bulgarii n-a încetat, în toatã aceastã perioadã de timp, nici o clipã. Skylitzes si dupã el Cedrenus, afirmã cã împãratul pãtrunse în fiecare an în inima Bulgariei, nimicind înaintea lui tinuturile (II, 457). Samuel nu mai putea acum ataca si se mãrgimea la defensivã, cãutând a împiedica intrarea împãratului prin pãsurile Macedoniei, pe care le închidea cu santuri si întãriri. Cea dintâi mare luptã pe care ne-o descriu acesti autori e aceea care avu loc, în 1014, în strâmtoarea Kim-balongu (Kt|ipoc Aoyyoi)), Câmpulungul românesc, în pãrtile unde românii erau numerosi, în valea Strymo-nului de Sus - si Kleidion. Samuel, stiind cã împãratul obsnuia a intra prin aceste strâmtori, le întãri puternic, cu santuri si palisade de lemn, îngrãmãdind acolo trupele sale. Când armata bizantinã pãtrunse înãuntru, bulgarii îi atacarã de toate pãrtile, prãvãlind de sus asupra lor tot felul de proiectile. Situatia era foarte criticã si numai datoritã curajului strategului Nikephoros Xiphias, al themei Macedoniei, biruinta fu câstigatã.

531
Acesta ocoli muntele Belasita (Balathista) si cãzu în spatele bulgarilor, care, prinsi din douã pãrti, furã cu totul zdrobiti. tarul abia scãpã din învãlmãsealã, fugind, cu fiul sãu, la Prilep. Cincisprezece mii de bulgari cãzurã în mâinile bizantinilor175.

Cronicarii bizantini afirmã cã Basilios voi sã dea o lectie teribilã îndãrãtnicilor sãi dusmani. Toti prinsii bulgari furã orbiti din ordinul sãu la fiecare sutã si se lasã unuia un singur ochi, pentru a-i putea conduce pe ceilalti, cãci ei furã trimisi la Prilep, lui Samuel. tarul, doborât de atâtea dezastre, era bolnav si, la vederea privelistei îngrozitoare, cãzu la pãmânt, fãrã simtire. Dupã douã zile el îsi dãdu sufletul (6 octombrie

1014176)-

Biruinta aceasta de la Câmpulung, urmatã de moartea tarului Samuel15", înseamnã începutul agoniei statului bulgar. Luptele se mai urmeazã, cu înversunare, câtiva ani. Dar lipsiti de curajul si talentul militar al sefului lor, bulgarii nu mai puteau spera vreo mântuire. Partidul national scãzu simtitor, în urma atâtor nenorociri; marea, majoritate a poporului dorea acum pacea cu orice chip.

Basilios continuã mersul sãu biruitor înainte, cucerind fortul Matzukion, pe valea Strumitei. Unul din generalii sãi de seamã, Theophylactos Botaneiates fu surprins de bulgari, în strâmtoare si aproape toatã armata ce o avea cu dânsul pieri. El însusi cãzu în aceastã luptã, împãratul asedie apoi Melnic, care se predã, si îsi retrase trupele la Mosynopolis, ca sã se

175 Kekaumenos dã cifra de 14.000.

176 Cedr., II, p. 458.

532
odihneascã. Acolo aflã stirea mortii lui Samuel si, fãrã a lãsa timp dusmanului sã se refacã, porni iarãsi asuprã-i, îndreptându-se de astã datã cãtre Pelagonia. Bitolia, Prilapon (Prilep), Stypion (Istib, Stip) cãzurã în mâinile sale. în 1015 el cuceri Vodena.

Urmasul si fiul lui Samuel, Gabriel Roman, numit si Radomir, trimise un sol la Basilios cu scrisori de supunere. Acesta, drept rãspuns, îl expediazã în primãvara 1015 pe Xiphias împreunã cu Constantin Diogenes ca sã atace Moglena. Cetatea, puternicã, se împotrivi cu înversunare, împãratul e silit a veni el însusi cu armata pentru a o asedia, si Moglena cade în mâinile sale. Basilios strãmutã de aici toatã populatia la frontierele depãrtate ale Persiei. Cetatea fu dãrâmatã la pãmânt. tarul Gabriel Roman e asasinat în acel an de vãrul sãu loan Vladislav, fiul lui Aron (1015). Noul tar face la rândul sãu propuneri de închinare, care se primesc. Dar informat cã Vladislav se pregãteste pentru a ataca, împãratul se întoarce cu armata iarãsi în inima Bulgariei, devasteazã Pelagonia, ajungând pânã la Achrida, capitala tarilor bulgari, unde Samuel îsi fixase în cele din urmã resedinta. Dupã ce o cuprinde si pe aceasta, Basilios se îndreaptã îndatã cãtre Dyrrachion, pe care loan Vladislav ameninta sã punã mâna. Dar înfrângerea suferitã de o armatã, trimisã în Pelagonia, sub conducerea strategului Gonitziates si a protospatharu-lui Oreste, îl face sã se întoarcã în locurile acelea, împãratul se retrage apoi la Thessalonic, trimitând un corp de expeditie sub comanda lui Xiphias cãtre Tria-ditza. Toate fortãretele din acea regiune cad în mâinile bizantinilor.

La sfârsitul anului 1016, împãratul vine încã odatã în aceastã parte, asediind, fãrã izbândã, Pernikon (Pernic).

533

MCO1AE BANESCU

în primãvara anului urmãtor, luptele se reiau. Cetatea Longos cade în mâinile bizantinilor; Castoria e asediatã apoi, fãrã a putea fi luatã. De aici, împãratul cucereste alte cetãti, între care Setaena, unde se aflau enorme cantitãti de grâu. în ianuarie 1018, Basilios se întoarce în Capitalã, în vremea aceasta, loan Vladi-slav e ucis la asediul cetãtii Dyrrachion, pe care se silea a o cuceri, în urma acestui eveniment, Basilios se întoarce iarãsi cu armatele în Bulgaria, pentru a înfrânge cele din urmã rezistente. Aceastã ultimã campanie fu un adevãrat triumf prin tinuturile sleite de atâtea rãzboaie ale dusmanului. Krakras, unul din cei mai însemnati sefi ai bulgarilor, se supune împãratului, împreunã cu peste treizeci de cetãti. El se prezintã biruitorului la Serrhes. Alt sef, Dragomuzos, cãpetenia regiunii Strumitei TOC ev Tfj ZTpoi)|4.7UT^ri Ttapeaxrpcax;, urmã exemplul sãu. Apoi Bogdan, „castelanul fortãre-telor din interior" (6 TCOV ev8oTepco Kctaipcov