Nicolae bãnescu

1) Comunitãtile rurale erau nevoite adesea, dupã vechiul obicei roman, de a-si alege un patron care le apãra împotriva abuzurilor oamenilor fiscului si care primeau de la ele în schimb anumite taxe. Nu din cauza interesului fiscului, a cãrui actiune împotriva datornicilor era astfel împiedicatã, ci în parte si în interesul tãranilor care erau astfel îndoit supusi impozitelor, acest patronat, patrocinium, narpcoKiviov sau npoaiaoia, fu de timpuriu interzis. Dar aceastã interzicere repetatã (pânã în timpurile lui Romanos Leka-penos) ne aratã cã acest obicei nu a putut fi cu totul dezrãdãcinat. Acest patrocinium dura cât timp patronul se mentinea într-o situatie puternicã: uneori el tre-
Ibidem.

594
cea asupra fiului, când si acesta ajungea într-o pozitie publicã de vazã.

Când împãratul acorda asemenea i munitãti unei persoane private, aceasta era rãspunzãtoare cãtre fisc de impozitele datorate statului; tãranii îi plãteau lui.

2) în opozitie cu aceste L<0pia LÃ,LV-âepiKã si cu locuitorii lor, erau locuitorii de pe pãmânturile proprietarilor - care apartineau deci împãratului, ori senatorilor, ori bisericilor, mãnãstirilor si altor asezãminte. Din aceastã categorie fãceau parte muncitorii de pãmânt, agricolae sau yecypyoi, unii liberi coloni, la bizantini KOÃ,a>voi sau nKr&coToi, altii coloni censibus adscripti, censiti sau adscripticii, la bizantini evanotpacpoi. Deosebirea între ei era urmãtoarea:

- colonii liberi erau arendasi mici, care cultivau cu mijloacele lor pãmânturile închiriate în schimbul unei arende în naturã ori în bani. Dupã trecerea a 40 de ani, ei nu mai puteau sã se mute, dar nici proprietarul sã-i goneascã ori sã le cearã mai mult decât fusese prevãzut în contractul de arendare.

- adscripticii sau evanâ'ypa^oi aveau cu totul altã situatie. Erau astfel numiti deoarece trebuiau declarati la cens, precum sclavii, de cãtre proprietar. Ei erau legati de brazdã. Fugarii erau adusi cu forta înapoi. Pentru împlinirea îndatoririlor lor de muncitori, proprietarul îi putea constrânge. Dupã cum un adscripti-cius nu se putea elibera de cultivarea pãmântului, tot astfel nici proprietarul nu-1 putea despãrti de acest pãmânt.

Caracteristica de cãpetenie, însã, a acestei categorii e cã evand'Ypaitioi nu puteau sã aibã nici o proprietate. Tot câstigul lor apartinea stãpânului. Ei primeau de

595
la proprietar locuinta si întretinerea si îi datorau servicii (operae, Kãfj.aroi, âp^aaiai). Proprietarul le putea da spre folosintã, în schimbul întretinerii, un peculium si o bucatã de pãmânt. Pentru acestea ei puteau sã se plãteascã si cu o dare în naturã. Dar eva.no'ypa-

Un adscriptitus era principial îndatorat la cultivarea pãmântului, de aceea i se spune servus terraem.

Novella 32 din anul 535 era adresatã clarissimo praesidi Haemimonti Thraciae împotriva celor care împrumutându-i pe coloni cu grâne în timp de lipsã, le ocupau pãmântul întreg pentru aceastã datorie; împãratul ordonã sã li se restituie colonii or (rofg yecop-yofg) pãmântul, fixând prin lege drept dobândã pentru împrumut a opta parte din modios pentru fiecare modios pe an, iar dacã împrumutul a fost în nomis-mata, urma a se plãti ca dobândã anual l keration de fiecare nomisma.

[în continuarea unor rânduieli antice, se prefigurau încã de pe acum fenomene care aveau sã devinã acute mult mai târziu, unele dintre ele însotind toatã istoria bizantinã. si pe plan social, sentimentul unei continuitãti este mai puternic decât acela al unor rupturi totale cu situatiile din trecut310.]

309 Ed. Zach. v. Lingenthal, Gesch. des gr.-romischen Rechts, III, Aufl., Berlin, 1892, p. 218 si urm.

310 [P. Lemerle, EssquissepourunehistoireagrairedeByzan.ee: Ies sources et Ies problemes, „Revue historique", CCXIX, 1958, pp. 32-74 si 254-284; CCXX, 1958, pp. 43-94, aici pp. 93-94.]

596
O boalã nimicitoare s-a abãtut asupra imperiului în 542, rãspândindu-se aproape în toate colturile lui si decimând cumplit populatia. Ea a fost, dupã socoteala lui Bury, mai distrugãtoare decât epidemia dezlãntuitã în Atena în zilele lui Pericles si la Londra în vremea domniei lui Carol al II-lea.

Calamitatea se produse mai întâi la Pelusium, pe tãrmurile Egiptului si de acolo trecu la Alexandria si în Egipt, apoi în Palestina si Siria, în anul urmãtor atinse Constantinopolea, pe la începutul primãverii, apoi se rãspândi în Asia Micã si, prin Mesopotamia, în regatul Persiei. Pe mare, ea pãtrunse apoi în Italia si Sicilia. Istoricul Prokopios, martor ocular al acestei calamitãti în Constantinopol, asa cum fusese Tucidide în Atena, ne-a lãsat descrierea amãnuntitã a acestei boli bubonice, cum ar putea fi numitã dupã simpto-mele ei.

Timp de patru luni ea decimã populatia Constanti-nopolului, unde, în toiul ei, mureau pe zi câte 5.000 de oameni si chiar câte 10.000311.

în septembrie 543, jumãtate din orasul Cyzic a fost distrus de un cutremur de pãmânt, în 544, Marea Neagrã inundã coasta Thraciei în regiunea de la Odessos si Dionysopolis, fãcând multe victime. De la 545 la 548 au fost cutremure de pãmânt si ploi multe, care au distrus recoltele si au provocat foamete, în martie, fluviul Cydnus, care strãbate Tarsos din Cilicia, se revãrsã distrugând cea mai mare parte a orasului si multe sate vecine, în iulie 551, un cutremur groaznic devasta dieceza Orientului, tinuturile Egeei si Con-

1 J. Bury, II, pp. 62-66.

597

NICOLAE BANESCU

stantinopole; aproape toti locuitorii din Kos, în insula cu acelasi nume, pierirã312. La Beyruth s-au numãrat mai mult de 30.000 de morti. Celebra scoalã de Drept a trebuit sã fie transferatã la Sidon, pânã ce Beyruthul a fost reconstruit, în august si septembrie 554, necontenite cutremure încercarã greu Constantinopolea Ni-comedia si alte orase. Mai teribil fu cutremurul din decembrie 557, care distruse cartiere întregi din capitalã. Dar cea mai teribilã plagã din epoca lui lustinian rãmâne cea dintâi pe care am amintit-o, ciuma bubo-nicã. Din toamna lui 541 aceastã epidemie teribilã s-a declansat în Egipt, unde fusese importatã din Abysi-nia. Ea se rãspândi apoi în Asia, Peninsula Balcanicã si Africa latinã, de unde pãtrunse în Spania si Gallia. Italia si Persia n-au fost crutate nici ele. Se pare cã a pãtruns în aceste tãri în 543, dar de la începutul lui 542 izbucnise în Constantinopol. în 544 era stinsã în tot imperiul, în anii ce urmarã a mai apãrut, mai ales în 558. Dar niciodatã furia ei n-a fost mai mare decât întâia oarã. La Constantinopol, ciuma din 542 a ucis mai mult de 300.000 persoane, timp de 3 luni mai multe mii pe zi. Ca urmare, viata publicã si privatã a fost dezorganizatã complet, strãzile si casele s-au umplut de cadavre, care mult timp n-au putut fi îngropate, pânã când împãratul nu alcãtui un serviciu funebru special. Ciuma încetã la Constantinopol dupã 4 luni, la sfârsitul verii. Consecintele au fost îngrozitoare din punct de vedere economic. Populatia ruralã fu si ea decimatã, mâna de lucru rãritã, exploatãrile agricole avurã sã suporte suplimentul de impozit, adjectio

112 Agathias, II, pp. 15-16.

598

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

pentru pãmânturile pe care ciuma le pustiise, în afarã de asta, a avut loc si o urcare generalã a preturilor, împãratul a fost nevoit sã dea o ordonantã (23 martie 544 ?); prin care era prescrisã restabilirea preturilor de dinainte de ciumã313.

7. Opera religioasã^4

lustinian s-a ocupat foarte mult de Bisericã, exercitând asupra ei întreaga sa autoritate. Pios din fire, ferm legat de Ortodoxie, el tinea sã pãstreze unitatea credintei si avea o urã neîmpãcatã împotriva tuturor ereticilor. Foarte instruit în lucrurile religioase, înzestrat cu gustul controversei, împãratul era întotdeauna dispus sã discute si sã scrie în materie de credintã. Ca si Constantin cel Mare ori Theodosius, zice Ch. Diehl, socotea cã cea dintâi datorie a unui suveran e „de a pãstra neatinsã credinta crestinã".

Spiritul sãu autoritar nu putea admite dezbinãri în materie de credintã. Persecutia era deci o datorie împotriva tuturor acelora care tulburau armonia desãvârsitã a Bisericii.

Pãrintii Bisericii au fost împotriva mijloacelor violente fatã de eretici. Ei recomandã contra dizidentilor mãsuri de ordin spiritual.

în imperiul pãgân, cultul religios era o afacere de stat: împãratul era în acelasi timp mare pontif. El trebuia sã apere traditia si unitatea religioasã a statului.

313 E. Stein, Bas-Emp., II, pp. 756-760.

314 V. Ch. Diehl, op. cit, cap. VII.

599
începând din sec. al II-lea, sincretismul religios a fost favorizat în imperiu, din acelasi motiv al unitãtii religioase traditionale315. Acesta a împins si la persecutarea crestinismului.

Maniheismul, la origine, nu era o erezie crestinã, ci o religie nouã, amestec doctrinar de zoroastrism cu credinte mitologice babilonunene. Morala sa era antisocialã, tinzând la abolirea familiei si a muncii316. Dio-cletian, aflându-se în Africa, a primit de la proconsulul Africii Iulian o cerere în privinta acestei secte si se decise a o prigoni, în legea pe care a dat-o, el invocã re-

315 V. Gasquet, De l'autonte imperiale en matiere religieuse ã Byzance, p. 14; Zeiller, L'empire romain et l'Eglise, Paris, 1928, 37-45, citati la Cront, La lutte contre l'heresie en Orient jusqu'au IX-e siecle. Peres, conciles, empereurs, Paris, Domat-Montchres-tien, 1933, p. 56, n. 10.

316 Cront, op. cit., p. 56. [Referitor la aceastã temã, bibliografia utilizatã de N. Bãnescu este mult mai bogatã la ora actualã. Ne mãrginim a face aici referire la S. Runciman, The Medieval Mani-chee, Cambridge, 1947 (tradus în francezã sub titlul Le Mani-cheisme medieval, Paris, 1972); D. Obolensky, The Bogomik: A Study in Balkan Neo-Manichaism, Cambridge, 1948 (reprint, 1972); Raoul Manselli, L'eresia de la male, Torino, 1963; M. Loos, Dualist Heresy in the Middle Ages, Praga, 1974; J. Gouillard, L'heresie dans l'Empire byzantin des origines au XII" siecle, „Travaux et Memoires", l, Paris, 1965, pp. 299-324; M. Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, voi. II, Bucuresti, Ed. stiintificã, 1991, cap. XXVII („Noi sinteze iraniene", pp. 280-301) si XXIX („Pãgânism, crestinism si gnozã în epoca imperialã", pp. 331-361), precum si bibliografia criticã de la pp. 473-483; I- P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Bucuresti, Ed. Nemi-ra, 1995 (traducerea editiei franceze, I.P. Couliano, Les gnoses du-alistes d'Occident, Historie et mythes, Paris, Pion, 1990), care aduce si ea la zi bibliografia acestui subiect.]

600

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

ligia traditionalã a cãrei pazã îi e încredintatã „de vointa divinã". „Aceastã veche religie, afirmã el, nu trebuie sã fie corectatã de una nouã", împãratul imputã maniheilor crimele lor. Ei aveau „moravuri execrabile", „tulburã populatiile pasnice", „pricinuiesc mari pagube oraselor". Pe lângã toate acestea, împãratul avea împotriva acestei secte încã un motiv de indignare: maniheii „veneau de la natiunea persanã, rivala noastrã, unde s-au nãscut si de unde ies multe crime"317. De acum, ia mãsuri din cele mai drastice împotriva lor318.

întelegând necesitatea unui cler pentru pãstrarea doctrinelor lor si pentru fondarea de comunitãti, unele secte au instituit clerici. Astfel, în secolul al II-lea, marcionistii s-au constituit în biserici cu ierarhie clericalã. Acesti eretici au existat prin bisericile lor pânã în sec. al V-lea319. Marcionismul este o erezie puritanã. El propovãduieste abstinenta, respinge Vechiul Testament si contestã autoritatea Apostolilor, cu exceptia Sfântului Pavel.

Novatieniim secolul al III-lea aveau, de asemenea, biserici, dar ei nu erau decât schismatici.

Al II-lea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) avea de examinat erezia lui Macedonius, care a fost condamnatã. A fost confirmat Simbolul niceean. Pentru a preciza doctrina ortodoxã asupra punctelor ata-

317 Ibid., p. 57.

318 Codul gregorian, XIV, 4, 4-7 (Mosaicorum et romanorum legum collatio, XV, 3, 1).

319 P. Batiffol, L'Eglise naissante et le catholicisme, p. 281.

601
cate de Macedonius si de alti eretici, Sinodul a redactat o mãrturisire de credintã, care fu adãugatã la simbolul niceean.

Sinodul a anatemizat orice erezie în general, si nominal pe eunomieni (aripa stângã a arianismului), macedonieni, pe sabellieni, pe marcellinieni (sectã derivatã din sabellianism), photieni ( a cãror doctrinã e împrumutatã de la Paul din Samosata) si pe apolli-naristi.

Nestorianismul a determinat cel de-al III-lea Sinod ecumenic.

în fata numeroaselor erezii, lustinian cãutã sã determine mai întâi care era crestinismul oficial. Prin formule legislative, el adoptã si impuse supusilor sãi principiile dogmaticii crestine asa cum se concretizase în urma celor 4 Sinoade Ecumenice. Aceasta era pentru lustinian o îndatorire religioasã, „cãci nimic n-ar plãcea mai mult lui Dumnezeu decât sã cunoascã pe toti crestinii într-o aceeasi curatã credintã", împãratul îsi dãdea seama cât de mult slãbeau certurile religioase unitatea statului si tulburau ordinea socialã. Pentru el, toti câti nu erau în sfânta comuniune cu Biserica universalã prin mijlocirea preotilor sãi erau eretici.

Nu toate sectele au fost tratate în acelasi chip. A fost fãrã milã împotriva maniheilor. în 529, o revoltã a evreilor izbucni în Palestina si ea a proclamat chiat un împãrat. La aceastã revoltã luarã parte maniheii, ma-sacrându-i pe crestini si dând foc bisericilor. De aceea luã mãsuri atât de severe lustinian, prescriind pentru ei moartea, tratându-i drept criminali, considerându-i pasibili de pedeapsa cu moartea pe toti cei care i-ar primi si nu i-ar preda imediat judecãtorilor.

602

ISTORIA. IMPERIULUI BIZANTIN

Montanistii furã loviti cu închiderea bisericilor si expulzarea clericilor din capitalã. Fatã de arieni fu mai întâi binevoitor din aceleasi motive ca si Iustin. Gotii, aproape toti arieni, erau stãpânii Italiei, iar împãratul se temea de represalii din partea lor. Numai în 545 furã si ei inclusi printre eretici.

Monofizitii se bucurarã de asemenea de bunãvointa lui lustinian si aceastã atitudine se explicã prin influenta Theodorei. Apoi, acesti eretici erau prea numerosi în imperiu. Printr-o atitudine conciliantã, lustinian credea cã îi va determina sã reintre în Bisericã. Pe de altã parte, a-i proscrie ar fi însemnat a înstrãina de imperiu provincii importante. De aceea nu-i tratã ca eretici, cel putin la începutul domniei sale. în aceastã epocã, lacob Baradai a fondat în Siria o bisericã monofizitã, începutul bisericii jacobite, care a persistat. Dar ortodocsii reactionarã si împãratul a fost influentat, în 536, un Sinod întrunit la Constantinopol îi anatemizeazã pe capii monofiziti si condamnã scrierile lor. împãratul a confirmat aceastã sentintã.

O persecutie fu ordonatã în 537, dar un an mai târziu, împãratul se arãtã iarãsi conciliant si pânã la sfârsitul vietii sale oscilã în privinta monofizitilor.

Dar pedeapsa cu moartea pare sã nu se fi aplicat, sã fi fost numai cominatorie. Ereticii erau prea numerosi în imperiu si împãratul se multumi sã le aplice alte pedepse, dintre care exilul era. cea mai severã. O altã pedeapsã era confiscarea, aplicatã cel mai adesea bisericilor si paracliselor ereticilor, în folosul bisericilor ortodoxe. Mai rar era aplicatã confiscarea în folosul fiscului, interzicând-o când condamnatul avea descendenti ori ascendenti pânã la cel de-al treilea grad.

603
Afarã de aceste pedepse, erezia atrage restrictia drepturilor civice. Principiul lui lustinian e cã numai crestinii ortodocsi pot sã se bucure complet de drepturile civice. Ele sunt retrase ereticilor. Tot astfel ereticii nu aveau acces la functiile publice. Chiar unele profesiuni liberale sunt interzise ereticilor. Astfel, ei nu puteau fi profesori, ca sã nu poatã atrage pe cei simpli în erorile lor. Sunt exclusi si de la barou. Ereticii vor fi mãrginiti la functii oneroase. Mai mult, ei nu puteau depune mãrturie în justitie (samaritenii, maniheii, montanistii si sectele derivate din manihei si monta-nisti). Cât priveste restrictiile de drept privat prescrise împotriva ereticilor, lustinian îi exclude pe copiii ereticilor de la succesiune, si prescrie cã pãrintii eretici nu pot micsora prin nici o liberalitate pãrtile copiilor lor ortodocsi, în lipsã de copii, succesiunea ortodocsilor trece la rude ortodoxe chiar foarte depãrtate; în lipsã de rude, ascendenti sau colaterali având jus capiendi, fiscul primeste mostenirea. Dacã ereticii exclusi trec la credinta ortodoxã, fratii ortodocsi trebuie sã le restituie partea cuvenitã.

Ales al lui Dumnezeu, vicar si chip al lui Dumnezeu pe pãmânt, împãratul îsi atribuia o nediscutatã competentã pe terenul dogmei si al credintei, în tot timpul domniei sale, el cãutã sã fie apãrãtorul Bisericii, dar pretinse în acelasi timp sã-i impunã disciplina si chiar dogma. Reglementând tot ce privea organizarea clerului si administrarea lãcasurilor religioase, lustinian acordã toatã protectia sa Bisericii.

Pentru persoanele Bisericii exista o jurisdictie specialã: episcopul singur e judecãtorul, iar tribunalul laic nu are ce cãuta aici. Dimpotrivã, sefii Bisericii au con-

604

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

trolul administratiei civile, împãratul le conferã prin lege acest drept. Alte dispozitii legale fac din capii Bisericii protectorii sãracilor, ai prizonierilor, sclavilor, victimelor de tot felul.

La începutul veacului al Vl-lea situatia religioasã a imperiului era foarte complicatã, prin multimea credintelor care iesiserã din vechea unitate a crestinismului. Cu toate persecutiile împãratilor din veacurile IV si V, pãgânismul nu murise nici el. Evreii erau numerosi în imperiu si samaritenii formau în Palestina o grupã mare de dizidenti, în Occident am vãzut ce amploare luase arianismul, protejat de vandali si ostro-goti. în Orient, deosebirile erau si mai mari: nestorieni în Armenia, monofiziti în Siria si o multime de alte secte în care se rupeau acestia la rândul lor. Iustin, realizând unirea cu Roma, dezlãntui o mare prigoanã împotriva acestor eretici. lustinian continuã aceastã politicã, încã de la început, prin rescriptele sale din 527 si 528, el îi excluse pe eretici de la functiile publice si profesiunile liberale, pãstrându-i numai în functiile oneroase. Legea opreste în sfârsit cultul ereticilor: nu se puteau aduna, organiza, nu puteau conferi botezul, nici hirotonirea. Ea ordonã închiderea templelor ariene, a sinagogilor evreiesti sau samaritene; ea hotãrãste distrugerea sau transformarea lor în biserici ortodoxe. Ereticii nu puteau depune în justitie mãrturie împotriva ortodocsilor. Nu puteau mosteni, iar dreptul lor de a lãsa testament era mãrginit. Astfel, ereticul e un paria în societate: orice act legal îi era interzis, legea îl opreste sã aibã sclavi ortodocsi320.

J Justinien, pp. 324-326.

605
în legãturã cu aceasta stã cercetarea inchizitorialã împotriva tuturor partizanilor declarati sau ascunsi ai vechiului pãgânism. Centrul vechii credinte era Atena, cu profesorii sãi neoplatonici de filosofic. lustinian confiscã în 529 bunurile Academiei platonice si opri învãtãmântul în filosofic si drept de la Universitatea din Atena.

Traditiile pãgâne se pãstrau nu numai în scolile de filosofic, ci si în cele de drept, si nu numai la Atena, dar si în Alexandria, Gaza321 si aiurea. lustinian le închise. Le pãstrã numai pe cele din Constantinopol si Beyruth.

Acestea sunt principiile generale ale politicii lui lustinian. în adversitatea sa împotriva ereticilor, se deosebesc totusi diferite grade. Cu cea mai mare rigoare procedeazã împotriva maniheilor (pe care pãgânii îi socoteau drept evrei, evreii drept schismatici, iar crestinii drept idolatri), care propovãduiau teoria doketis-muluim. Fatã de acestia, persecutia era o datorie. Evreii aveau oarecare tolerantã în Orient. Dar revolta samaritenilor din Palestina, sectã echivocã, agrava situatia lor. Provocati de legile intolerante, de insultele crestinilor, populatia aceasta, care se mai ridicase înainte, se revoltã în 529- Crestinii furã mãcelãriti, biseri-

321 [Despre scoala din Gaza si reprezentantii ei, v. Demosthe-ne Russo (Roussos), Tpeîg Fataîoi, Constantinopol, 1893; B. Ta-takis, La philosophie byzantine, Paris, 1959, tradus si în greceste; N. Polites, 'H

ia eig TO Bvtâvrwv, I, Athena, 1992, p. 339-340.]

322 Cã lisus a luat numai o aparentã de om; se exclude prin urmare adevãrul si autenticitatea Evangheliilor cu privire la Nasterea lui Christos, la Fecioara Mãria. Gnosticii socoteau tot astfel.

606

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

cile arse, tara prãdatã. Lucru mai grav, revoltatii proclamarã un împãrat, împotriva acestor miscãri, lustini-an procedã cu ultima rigoare. Trupele imperiale, la care se adãugarã triburile arabe de la frontierã, înecarã revolta în sânge. 20.000 de samariteni pierirã în luptã, tot atâtia furã ridicati de sefii care îi vândurã ca sclavi pe pietele persane, uzurpatorul decapitat si capul sãu, încoronat de diademã, trimis ca trofeu împãratului. De atunci, împotriva celor ce mai rãmâneau, se procedã cu cea mai mare energie, mai ales când în 530 revoltatii chemarã în ajutorul lor pe persi, dusmanii de moarte ai bizantinilor. sefii lor furã prinsi, decapitati, sinagogile dãrâmate cu ordinul de a nu se mai reclãdi; exclusi de la functiile publice, în afara celor oneroase, samaritenii nu puteau mosteni, nici lãsa testament, nici înstrãina bunurile lor. Multi se convertirã în urma acestei drastice mãsuri, dar ei se vor revolta mai târziu din nou323.

Aceastã revoltã a samaritenilor atrase persecutia si asupra evreilor.

în Africa, îndatã dupã cucerire, imperiul se înfãtisa ca restaurator al Ortodoxiei si ereticii, evrei, pãgâni, arieni, donatisti furã tratati cu cea din urmã rigoare, în Italia avu loc aceeasi prigonire a arienilor.

Cu privire la nestorieni si monofiziti, politica lui lustinian a fost plinã de sovãieli. Multã vreme legea îi numi „sovãitori", „dizidenti", SiccKpivonEVOi524. în 541, ei sunt înscrisi pe lista ereticilor, de atunci toate legile împotriva ereticilor li se aplicã si lor, cultul lor e pro-

323 V. Diehl, op. cit., pp. 328-329.

324 Ibidem, p. 331.

607
scris. Legea civilã a fost tot asa de durã cu dânsii. Monofizitii erau puternici în Orient si de aceea fuseserã tolerati atât de mult. Theodora îi proteja si sub influenta ei împãratul cãutã sã nu provoace dezbinarea imperiului prin atitudine vehementã împotriva lor. Au fost momente în care ei stãpânirã nesupãrati aproape în tot imperiul. La Constantinopol Anthim, un monofizit, ocupã tronul patriarhal în 535. Dar când în 536 papa Agapet veni la Constantinopole, trimis de Teo-dat, el 1-a determinat pe lustinian sã se întoarcã la Ortodoxie si Anthim fu depus (martie 536). Putin mai în urmã, Sinodul de la Constantinopol (mai 536) anatemiza solemn pe eretici si lustinian confirma sentintele pronuntate de Bisericã. Din nou se dezlãntui prigoana împotriva monofizitilor.

în 536, murind Timotei al IV-lea patriarhul Alexandriei, fu ales succesorul, Theodosios, suspectat de tolerantã fatã de monofiziti. Chemat la Constantinopol în 538, fu invitat sã accepte Sinodul de la Chalkedon. Refuzând, cu toatã'protectia Teodorei, el fu exilat cu clerul sãu în Thracia si a fost ales, la sugestia lui Pela-gius, cãlugãrul Paul din Tabenna, devotat cauzei ortodoxiei325.

Cu tot acest insucces, multumitã protectiei ascunse a Theodorei, monofizitii au pãstrat în Orient o influentã considerabilã. Patriarhul monofizit Theodosie, exilat din Alexandria la Constantinopol, unde trãia protejat de Teodora, îl consacrã în 542, ca episcop al

325 Ibidem, pp. 341-342. [Relatare mai circumstantialã a evenimentelor la L. Duchesne, L'Eglise au Vf siecle, Paris, p. 90 si urm.]

608
Edessei, cu autoritate asupra Siriei întregi si Asiei, pe un protejat al împãrãtesei, cãlugãrul lacob Baradeus (Baradai, din cauza zdrentelor în care se îmbrãca). Acest om energic si îndrãznet va reda monofizitilor, în câtiva ani, toatã puterea lor în Orient. El consacrã o multime de episcopi si mii de preoti si diaconi. Activitatea lui se întindea nu numai în Asia Micã si în dieceza Orientului, dar si în Egipt, unde adunã în secret un sinod la Alexandria, pentru reorganizarea bisericii monofizite326. Datoritã organizãrii lui Baradeus, noua bisericã monofizitã a fost numitã, dupã numele sãu, biserica iacobitã.