Nicolae bãnescu

708
nându-i sã facã împreunã rãzboi gepizilor. Baian consimti, impunând însã conditii grele: sã se prezinte îndatã cu a zecea parte a vitelor ce le posedã longo-barzii, spoliile si captivii gepizilor sã se împartã în caz de victorie egal, iar teritoriul întreg al gepizilor sã fie ocupat de avari425, în fata acestei puternice coalitii, Kunimund recurge din nou la ajutorul bizantin, fãgãduind iarãsi Sirmium si tinutul eîaa) Apãov JCOTCCJJ.OV, adicã Slavonia de azi426. Dar împãratul a înteles sã rãmânã neutru între cei doi rivali, folosindu-se numai de împrejurarea ce i se oferea pentru a ocupa Sirmia. Gepizii au fost zdrobiti, cei mai bravi au murit pe câmpul de luptã, Kunimund pierind si el. Cu aceasta, dupã expresia lui Stein, gepizii dispar din istorie. Imperiul a fãcut o mare gresealã: prin nimicirea gepizilor, avarii ajung o mare putere. Ei se întind la Dunãre si Sava, de unde, sub vicleanul si brutalul Baian, sunt o permanentã primejdie pentru Peninsula Balcanicã. Longobarzii au simtit ei însisi aceasta si s-au vãzut siliti a-si cãuta o nouã patrie în Italia. L. Hauptmann, în-tr-un articol apãrut în Byzantion427', sustine cã nimic nu probeazã cã emigratia longobarzilor din Pannonia în Italia s-ar fi fãcut, asa cum spun unii, sub presiunea avarilor. Dimpotrivã, prezenta în expeditie a supusilor acestora - bulgari, sarmati, resturi ale gepizilor - ne dovedeste mai degrabã cã cele douã popoare erau în realitate prietene în 568 si cã singurã dizgratia lui Nar-

425 Ibidem., p. 9.

426 Ibidem.

427 Les rapports des Byzantins avec Ies Slaves et Ies Avarespendant la seconde moitie de V? siecle, „Byzantion", IV (1927-8), pp. 137-170.

709

NICOLAE BÂNESCU

ses îi împinse a-si alege directii diferite, în loc sã atace Bizantul împreunã. Fireste, un acord a avut loc între Alboin si hagan; dar afirmatia cã o parte a longob-arzilor a rãmas, foarte probabil în 568, în Pannonia, pentru a pãstra neamului lor, în caz de neizbândã, drepturile sale asupra vechii patrii, rãmâne problematicã, cunoscutã fiind rapacitatea si violenta haganului. Dispozitia din acord, dupã care avarii trebuiau sã restituie longobarzilor tara lor în caz de nereusitã a aventurii italiene, „sunã ca o batjocurã" (mie ein Hohn klingt), declarã, cu atâta dreptate, Stein428.

3- Cucerirea Italiei de cãtre longobarzi

Alboin cunoscuse mai înainte Italia, pe timpul rãzboiului de cucerire purtat de Narses, si nu putea uita fertilele vãi ale acelei tãri. El a pornit la 2 aprilie 568, cu tot poporul sãu, si cu o multime de barbari din No-ricum si Pannonia, atrasi de gloria sa, pãrãsindu-si tara, pe care o lasã avarilor. Când a trecut Alpii luli-eni, urmasul lui Narses (acesta fusese rechemat de împãrat), Longinus, nu a fost în stare sã-i opreascã înaintarea, care numai prin opunerea îndãrãtnicã a câtorva orase, ca Pavia, a fost tinutã pe loc o bucatã de vreme. Oricum, intrând în Italia, nãvãlitorii longobarzi au fost de o ferocitate care a îngrozit lumea, în câtiva ani, pânã în 572 ei au cucerit toatã Italia de nord, numitã de atunci Lombardia, precum si Italia centralã si sudicã partial, inclusiv Toscana si ducatele Spoleto si Beneventum. Ticinum (Pavia) cade si ea în 572, dupã

E. Stein, op. cit., p. 9.

710
un asediu de trei ani, devenind resedinta regelui"*29. Când Alboin pieri asasinat la Verona, se crede cã din îndemnul Rosimundei care a rãzbunat uciderea tatãlui sãu, cuceririle longobarzilor nu se opresc. Kleph, unul din sefii nobili, ales de natiune, a fost succesorul lui Alboin. Dupã 18 luni, el a pierit la rândul sãu înjunghiat de un servitor (574), si regalitatea a fost suspendatã timp de 10 ani; bandele longobarde se împart între 35 de duci, instalati fiecare într-unul din orasele de nord, luptându-se între dânsii. Ele trec Apenninii si întind expeditiile lor groaznice pânã în Italia de Jos430. Rezistenta bizantinilor în fata iuresului sãlbatic a fost lamentabilã, mãrginindu-se a privi din orasele întãrite bandele feroce pustiind tara. Abia la 584 regalitatea se reconstituie în persoana lui Authari.

Imperiul mai rãmâne cu Exarchatul de Ravenna si, mai la sud, cu Pentapolis, care formeazã un ducat bizantin; la sudul peninsulei avea încã Bruttium, Apulia, Calabria si Coastele Campaniei, formând ducatul de Neapole. Sfãrâmãturile Campaniei romane, sabine, sudul Toscanei formeazã ducatul Romei, administrat de papã. în sfârsit, la nord, Bizantul pãstreazã încã, pânã la 640, Genova si litoralul Liguriei. Tot restul, interiorul peninsulei, e în mâna longobarzilor. Principatul de Spoleto taie legãtura dintre Roma si Ravenna. Acest principat central, cele de Benevent si de Salerno

429 Cronologia cuceririi longobarde a fost stabilitã de Bury, în ed. Gibbon, voi. V, Appendixs.

1(30 V. Ferdinand Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge, colecuia „Bibliotheque de synthese historique, L'evo-lution de l'Hunianite", Paris, 1927, p. 333 si urm.

711
la sud, precum si Friul (Forum lulii) din interiorul Istriei, sunt aproape independente. Reclamat la frontiera Dunãrii, unde avarii încep îndatã presiunea lor, târân-du-i cu dânsii pe slavi, amenintat în Asia de primejdia mare a persilor, Iustin al II-lea nu a putut întreprinde nici o actiune militarã în Italia.

Longobarzii intrati în Italia sunt întâia oarã pe continent nãvãlitori adevãrati, spune Pirenne, neavând nimic dintr-o armatã romanã, nici din federati. Ei se impun populatiei, iau pãmânturile ei, o reduc la conditia de învinsã. Ocupatia lor face un contrast izbitor cu aceea a gotilor lui Theodoric: obiceiurile poporului longobard, dreptul sãu n-au suferit nici o influentã romanã431.

Organizarea statului longobard, „o dualitate de rasã si institutii", care a fãcut ca acest stat sã se sfarme la singurul contact cu francii Carolingieni, cum îl caracterizeazã Ferdinand Lot, a fost schitatã de el în opera citatã mai înainte.

431 H. Pirenne, Mahomet et Charlemagne, 5" Ldition, Paris-Bruxelles, ]937, p. 51 [în recenta traducere româneascã, pasajul respectiv sunã astfel: „longobarzii care au pãtruns în Italia sunt aproape tot atât de germanici ca si anglo-saxonii fixati în Bri-tania. Sunt pentru prima datã pe continent niste invadatori autentici, care nu mai au nimic în comun cu o armatã romanã sau cu foederati. Se impun populatiei, îi iau pãmântul, o reduc la starea de populatie învinsã. Ocupatia lor contrasteazã izbitor cu cea a Gotilor lui Theodoric. Ducii si regii lor, alesi de armatã, sunt pur germanici. Poporul trãieste încã sub regimul farae, adicã sippen. Obiceiurile si dreptul nu au suferit nici o influentã romanã" (H. Pirenne, Mabomed si Carol cel Mare, traducere de Sanda Opres-cu, Bucuresti, ed. Meridiane, 1996, p. 52)].

712
Crearea acestui stat a fost, dupã Hertzberg, un fapt de o însemnãtate istoricã universalã, cãci printr-însul se rupe întâia oarã unitatea Italiei, pentru multe secole, cãci ea se va reface numai în vremea noastrã; pe de altã parte, prin slãbirea continuã a puterii bizantine în peninsula italicã, silintele episcopilor de Roma de a ajunge complet neatârnati îsi aflã un drum mai sigur si mai repede432.

S-a spus adesea cã longobarzii n-ar fi reusit dacã ar fi avut sã lupte cu Narses, pe care îl cunoscuserã si de care se temeau; dar, din nefericire pentru imperiu, la începutul anului 568 Narses a fost rechemat la Con-stantinopol, populatia plângându-se împãratului de guvernarea lui asupritoare. El administrase ca „exarh" al imperiului, cu multã energie, dar fãrã nici un scrupul, strângând o enormã avutie si stârnise mari nemultumiri. Rechemarea lui Narses a dat nastere legendei dupã care bãtrânul general a cãutat sã se rãzbune chemându-i pe longobarzi în Italia. Povestea e înregistratã pe larg si circumstantiat de Porphyrogenetul433.

Relevând-o, Finlay observã cã istoria trãdãrii lui Narses poate sã se fi ivit în timpul mortii sale (pe care gresit o pune înainte de sosirea longobarzilor în Ita-

<32 Geschichte der Byzantiner und des osmanischen Reiches (coli. Oncken, Allgemaine Geschichte), Berlin 1883, p. 35-, cf. H. Pirenne, Histoire de l'Europe des invasions au XVf siecle, Paris, Alean, Bruxelles, N. S. E., 1936, p. 18: „C'enfutfait, en effet, de-puis lors, de l'unite dupays qui avaitfait celle du monde... La question italienne, qui s'estposee ã toutes Ies epoques de l'hisîoire de l'Europe sous desformes diverses, s'ouvre donc avec l'invasion lombarde."

133 De Adm. Imp., 27, pp. 112-114, ed. Moravcsik.

713
lia); dar e însemnat, adaugã el, cã nici un autor grec nu o mentioneazã înainte de veacul al X-lea, si acest fapt sprijinã concluzia conform cãreia cucerirea lon-gobardã ar fi primit în urmã o aprobare tacitã din partea împãratului, în notã, Finlay, fãcând trimiterea la Porphyrogennetos, spune cu mare dreptate: „lipsa extremã de exactitate a împãratului în relatia sa asupra acestei întâmplãri probeazã cã el n-a avut sã copieze nici un document autentic. Confundã cronologia si persoanele, mentioneazã o împãrãteasã Irene si un patriarh Zacharias Athenianul drept contemporani ai lui Narses si niciodatã numele împãratului Iustin"434.

Primind ordinul de rechemare, Narses se retrãsese la Neapole, cu intentia de a cãlãtori mai departe, dar se întoarse la Roma, la rugãmintea papei loan, ceea ce Stein îsi explicã prin faptul cã foarte probabil, în fata invaziei longobarzilor, locuitorii numai de la el puteau spera salvarea. Bãtrânul general s-a lãsat înduplecat si astepta la Roma sã-i vinã de la Constantino-pol revocarea concedierii, ceea ce nu s-a întâmplat. Acolo, la Roma, muri Narses, la adânci bãtrâneti, ca particular, în anul 574435.

Cu mult înainte de Porphyrogennetos aflãm aceastã legendã la longobardul Paul Diaconul, care, se stie, îl prezintã pe Narses în cea mai bunã luminã, crestin foarte evlavios, darnic pentru sãraci, harnic reparator de biserici, petrecându-si viata în veghe si rugãciuni. Când Iustin II îl dizgratiazã chemându-1 la Constanti-nopol, acest om foarte cucernic (virpiissimus), acest

434 G. Finlay, op. cit., l, p. 195.

435 E. Stein, Studieri..., pp. 15-16.

714
viteaz si credincios servitor al împãratului, nedreptãtit, si-a pedepsit stãpânul, chemându-i pe barbari. N. lor-ga nu e departe de adevãr când socoteste cã scriitorul aducea în acest chip „o legitimatie, si încã din partea Romanului celui mai virtuos si mai capabil din vremea sa, a stãpânirii longobarde în Italia"436.

4. Nãvãlirea avarilor si slavilor. Alianta cu turcii.

în vremea în care Alboin pornea cu longobarzii în Italia, Baian se îndrepta împotriva Imperiului bizantin, ca sã punã mâna pe cetatea Sirmium, pe care o socotea a sa, ca urmas de drept al gepizilor. E probabil, cum crede Stein, cã mai înainte avarii fãcuserã o nãvalã spre est pânã pe la gurile Dunãrii, supunând rãmãsitele hunilor kutriguri si utiguri, pentru care pretindeau de la Iustin al II-lea sumele anuale pe care lustinian la plãtea în mod obisnuit acestor barbari437. Bonus, comandantul din Illyricum, a dat cu avarii sub zidurile cetãtii Sirmium d luptã, care rãmase nedecisã. Baian a trimis apoi solie pentru tratative de pace si aliantã. Bonus se declarã incompetent a decide în aceastã privintã, dar se aratã gata a înlesni drumul unei ambasade la împãrat, pentru încheierea unui acord. Baian s-a retras peste Dunãre si pãrea cã doreste o întelegere cu împãratul. El a trimis la Constantinopol pe Targi-

436 V. Cãrti reprezentative în viata omenirii, Bucuresti 1916, cap. X, Paul Diaconul, p. 196. [Scrierea a cunoscut o a doua editie, Bucuresti 1924-1935, precum si pe cea de-a treia, Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1991.]

437 E. Stein, op. cit., I, p. 10.

715
tis, diplomatul sãu cunoscut, cu tãlmaciul Vitalianus, pe care îl retinuse mai înainte captiv, când a venit în solie la el. Haganul cerea sã i se cedeze Sirmium, sã i se predea Usdibad, care se refugiase la bizantini cu o mânã de gepizi si sã primeascã în viitor sumele pe care le plãtea lustinian kutrigurilor si utigurilor. împãratul, care amânase conflictul cu persii, plãtindu-le banii pe ultimii trei ani, si care avea acum si alianta încheiatã în 568 cu turcii, a respins în aspre cuvinte cererile avarilor, concediindu-1 pe Targitios cu amenintãri. Se pare cã rãzboiul s-a reluat si iarãsi s-au schimbat ambasade, iar în cele din urmã împãratul 1-a concediat pe Targitis cu rãspunsul cã pentru lãmurirea tuturor chestiunilor va fi trimis Tiberios ca împuternicit, avTOKpãTcop orpaTîj/dg. Tiberios, comes excubito-rum, s-a întâlnit cu împuternicitul haganului, Apsich, care cerea sã se cedeze avarilor Sirmia, desigur, fãrã orasul Sirmium, ca federati, ceea ce Iustin a refuzat. Rãzboiul se reluã, avarii trec Dunãrea în 570, dar sunt bãtuti de Tiberios. în anul urmãtor însã Tiberios suferã o mare înfrângere, din cauza lasitãtii trupelor, si un armistitiu s-a încheiat atunci. O ambasadã a avarilor a venit la Constantinopol si, în sfârsit, s-a ajuns la pace, fiindcã Iustin trebuia sã reia rãzboiul cu persii. Conditiile tratatului nu se cunosc, dar e foarte probabil cã împãratul a trebuit sã satisfacã cererile haganului. Toatã atentia imperiului fiind atrasã la frontiera de nord si în Orient, Apusul e neglijat, în Italia abia în 575-576 Iustin 1-a trimis pe ginerele sãu Baduarius, profitând de armistitiul ce-1 încheiase cu avarii, în lupta pe care a dat-o cu longobarzii, Baduarius a fost greu învins, despre armata lui nu se vorbeste nimic.

716

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Vor trece ani, pânã când sub Maurikios, sã se trimitã o nouã expeditie în Italia438. Barbarii, încurajati de încurcãturile imperiului, se ridicarã si în alte pãrti împotriva stãpânirii bizantine. Africa deveni acum teatrul luptelor: Theodoros, praefectus praetorio, e ucis, în 569, de mauri; în 570, Theoktistos, magister militum, e bãtut, iar în 571, Amabilis, magister militum al Africii, e ucis de mauri439, în Spania, aceeasi gravã situatie: cu venirea lui Leovigild (568) în fruntea vizigotilor, se deschid ostilitãtile împotriva provinciei imperiale, în anul 570, bizantinii sunt bãtuti; la 572 Cordova, capitala bizantinã cade în mâinile sale. Sediul guvernatorului imperial a fost strãmutat la Carthagina440.

*

Cãtre sfârsitul anului 568 a venit la Constantinopol pentru întâia oarã o ambasadã a turcilor, un popor încã necunoscut bizantinilor.

Turcii, pe care chinezii îi numesc Tu-Kiu, erau, în prima jumãtate a secolului al Vl-lea, un popor supus avarilor (Joan-Joan la chinezi), care, de la începutul secolului al V-lea, stãpâneau în Mongolia si în Manciuria, pe când un popor uralo-altaic, aliat cu dânsii, hunii albi sau Heftaliti Qîetal, le-ta) locuiau în Sogdi-ana (tinutul dintre Oxus si laxartes). Când T'umen, cã-

438 Ibidem, p. 104.

439 V. Ch. Diehl, L'Afrique byzantine. Histoire de la dominati-on byzantine en Afrique (533-709), Paris, Leroux, 1896, IV, I-ere pârtie, cap. 1.

440 P. Goubert, S. J., Byzance et l'Espagne Wisigothique (554-711), în „Etudes Byzantines", Bucarest, II (1944), pp. 5-78.

717
petenia turcilor, a nimicit în 552 puterea avarilor Qoan-Joari), turcii au ajuns vecini cu heftalitii si atunci s-a hotãrât si soarta acestora441.

La moartea lui T'umen (552), turcii se desfac în douã ramuri: turcii de nord, ai cãror sefi, urmasii lui T'umen, erau marii-hani ai tuturor turcilor, si cei de la vest, care au recunoscut suveranitatea marelui han, condusi de fratele mai tânãr al lui T'umen, de Istãmi (552-576). La Menandros, el este o datã ZiÃLi/3ovÃog (fr. 10), altã datã AitãfîovÃog (fr. 18); în izvoarele orientale, Sindgibu. Giiterbok socoteste cã forma arabã a numelui la Tabari vorbeste pentru exactitatea celui dintâi442. Istãmi s-a aliat cu Chosroes Nusirvan (i-a dat pe fiica sa de sotie) împotriva heftalitilor, care au fost nimiciti între 562-568. Stãpânirea lui Chosroes s-a întins de atunci pânã la Oxus, heftalitii au fost goniti din Sogdiana, unde s-a instalat un administrator al lui Istãmi.

în curând însã Istãmi a venit în conflict cu persii. Motivul acestui conflict, dupã câte relateazã Menandros, a fost de ordin economic: turcii aveau nevoie de export pentru marea lor cantitate de mãtase si ambasadele trimise de Istãmi la Chosroes nu numai cã n-au reusit a obtine libertatea acestui comert, dar au fost chiar maltratate. Stein explicã atitudinea persilor prin conventia pe care ei o aveau cu statul de sud al

441 Menandros, ed. Muller, FHG, fr. 18, pp. 225-27; v. E. Stein, op. cit., p. 17 si urm.; Goubert, op. cit., Appendiced, Les Turcs au V? siecle.

442 K. Giiterbock, Byzanz und Persien in ihren diplomatisch-volkerrechtlichen Beziehungen im Zeitalter lustinians, Berlin, 1906, p. 113, si n.l.

718
Chinei443. Astfel începe dusmãnia dintre persi si turci, dupã expresia lui Menandros. Atunci se îndreaptã turcii cãtre bizantini, pentru o aliantã împotriva persilor, în fruntea ambasadei trimise se aflau Maniach (Afo-viâ%), tudunul Sogdianei444. Când ambasada se întoarse înapoi în 569, ea a fost însotitã de una bizantinã, condusã de Zemarchos, magister militum. Acesta îl aflã pe hagan în resedinta sa, Tien-san. El tocmai pleca în expeditie împotriva persilor si 1-a luat cu el pe Zemarchos cu o parte a soliei, ceilalti asteptându-1 undeva, într-un loc aflat pe drumul întoarcerii. S-au oprit într-un loc Talas, unde s-a prezentat un sol persan, care i-a impresionat pe toti prin vorbirea lui insolentã. Istãmi a continuat marsul sãu împotriva persilor, con-cediindu-1 însã pe Zemarchos, cãruia i-a dat un ambasador turc, Tagma, un Tarchan, pentru a merge la Iustin, cãci Maniach murise445. Multe ambasade s-au mai schimbat apoi, în anii urmãtori, dar Bizantul nu a tras nici un folos din aceastã aliantã. Singurul rezultat practic al prieteniei turco-bizantine a fost încordarea relatiilor dintre Bizant si persi, cãci Chosroes, mânios, trimise trupe în Yemen, ajutând la alungarea stãpânirii crestine abisiniene.

5. Rãzboiul cu persii.

Pacea de 50 de ani, încheiatã de lustinian (562) cu persii, nu a tinut decât 10 ani. Iustin al II-lea a rupt

443 E. Stein, op. cit., pp. 18-19.

444 Menandros, fr. 18, pp. 225-226, ed. C. Miiller, FHG, IV, pp. 225-226.

445 Menandros, fr. 20, pp. 225-226, v. C. Mliller, FHG, IV, p. 228.

719
aceastã pace si un mare rãzboi s-a stârnit astfel între imperiu si persi. loan de Epiphanea a schitat motivele acestui conflict, fiecare din cele douã puteri aruncân-du-le asupra celuilalt. Bizantinii, ne spune el, erau supãrati cã persii încercau sã-i desfacã pe homeriti de imperiu; pe lângã aceasta, primind împãratul Iustin o ambasadã a turcilor si trimitându-1 cu ea pe Zemar-chos la turci, persii au vrut sã-i cumpere pe alani, prin tara cãrora trecea ambasada, ca sã-1 ucidã atât pe Ze-marchos cu însotitorii sãi, cât si pe turci. La rândul lor, persii aruncau vina asupra bizantinilor, fiindcã armenii, tributari celor dintâi, revoltându-se si omorându-1 pe guvernatorul Surena, s-au refugiat la bizantini. Dar ceea ce a mãrit încã aceastã discordie, adaugã loan de Epiphanea, a fost cã împãratul Iustin nu voia sã mai dea persilor pe fiecare an 500 de livre de aur, conform cu tratatul de mai înainte, si sã facã statul roman pentru totdeauna tributar persilor446. Dar nu numai preocuparea financiarã a fost cauza care 1-a împins pe Iustin II la rãzboi cu persii. Mai era un motiv, cu mult mai serios asupra cãruia insistã E. Stein: nevoia de a pune mâna pe Persarmenia, din populatia rãzboinicã a cãreia imperiul putea sã-si înroleze trupe atât de necesare în acest timp447.

446 FHG, voi. IV, ed. C. M ller, 2, p. 274: ori 8n 6 /3acnAei>5 'lovorîvog ovSafMiî rj|iou, ^pucriou Xitpaq itevratcoaiag, L
notpopov et âei

Op. cit., pp. 5 si 127.

720
în Armenia Persanã, marzbanul (guvernatorul)448 a vrut sã ridice un templu al focului în capitala Dvin (Dwin, Dovin), la nord de Artaxata, ceea ce provoacã rãscoala Armenilor. Guvernatorul a fost asasinat (februarie 571) si capii revoltei - Vardan Mamikonian, care a rãzbunat executia fratelui sãu, mai multi nobili si episcopi, Gurgen al Iberici, provincie atrasã si ea în revoltã - s-au refugiat la Bizant, cerând protectia împãratului.

Când în primãvara anului 572 a venit la Constanti-nopole Sebokht, ambasadorul lui Chosroes, ca sã încaseze suma anualã, conform tratatului, împãratul a respins hotãrât plata, întrucât prietenia asiguratã cu bani nu e bunã (c&g f\ (piÃOTrig %pr\iia.Gi (3epaiov/j.evri OVK ccya-ârj), ci rusinoasã si servilã (Menandros, fr. 36, p. 239), îl întrebã apoi în batjocurã pe Sebokht dacã nu vrea sã-i vorbeascã despre întâmplãrile din Persarme-nia, si la rãspunsul încurcat al solului îi puse în vedere cã i-a luat sub protectia sa pe Armeni, coreligionarii sãi, si cã nu va tolera sã li se facã nici o nedreptate împãratul încheie cu amenintare cã, dacã va misca numai un deget Chosroes, va porni împotriva lui, îl va depune si va da Persiei un alt rege449.

Astfel a început al treilea mare rãzboi din secolul al Vl-lea cu persii. El va dura 20 de ani si va ruina provinciile de la hotarele celor douã puteri.

448 [Echivalat cu latinul comes, marzbanul sau marzpanul era într-adevãr un fel de „Statthalter" persan în Armenia, în perioada 428-572, adicã dupã abolirea regalitãtii nationale armenesti de cãtre persani (cf. W. Hengstenberg în BZ, 38, 1938, p. 171)].

449 Menandros. Fr. 36, Cf. Karl G terbock, op. cit., p. 114.

721
• începutul actiunii militare a bizantinilor nu a avut rezultatele asteptate de Iustin II. Ajutorul turcilor a fost neînsemnat; fortãretele bizantine putine, din cauza defectiunii lui Mundhir, care trebuia sã soseascã cu trupele sale si care nu a mai venit; motivul a fost cã descoperise cursa ce i se întinsese spre a fi suprimat, din ordinul împãratului. Marcian, un nepot al lui lusti-nian, cunoscut din vremea rãzboiului din Africa, a fost numit comandant suprem al Orientului, cu ordinul de a ridica o armatã. Recrutãrile erau grele, si trupele lui Marcian au fost putine. Actiunea militarã s-a îndreptat spre Armenia; ea a început, dupã ordinul împãratului, prin asedierea cetãtii Nisibis, apãratã atunci de Bah-ram Mihran. Acesta 1-a încurcat timp de patru luni pe Marcian în negocieri, întãrind orasul si aprovizionân-du-1. Apoi, socotind sosirea lui Chosroes apropiatã, a rupt negocierile la sfârsitul iernii 573 si a dat o luptã vehementã cu bizantinii în satul Sargathon, dar a suferit o grea înfrângere450. Marcian a încercat apoi sã ia fortãreata Thebethon, dar cu putinele forte ce le avea nu a putut izbuti si s-a retras de Pasti la Dara (9 aprilie 573). A reluat apoi asediul cetãtii Nisibis, la porunca împãratului, care însã 1-a înlocuit pe Marcian cu altul, ceea ce a adus debandada trupelor. Sosind cu o puternicã armatã, Chosroes atacã Dara, în timp ce desfãcu o parte din trupe sub comanda marzbanului Adhar-mahan ('ASaccpjj.âvrit), care pãtrunde în Siria devastând complet tinutul, fãrã a întâlni rezistentã. El a cucerit

loan de Epiphaneia, 3, p. 274: ^a^rjv îa%vpãv yevecrtfai ev fjnep avã Kpâioq 'Pconaîoi rovg

722
Apameea, dându-i foc si târând populatia în robie451. Dara a cãzut si ea în mâinile lui Chosroes (noiembrie 573)432- Situatia era criticã pentru imperiu, dar bãtrânul rege al Persiei, dornic sã punã capãt rãzboiului, a fãcut propuneri de pace (sfârsitul anului 573 - începutul anului 574). Zacharius, medicul Palatului sacru, a fost trimis în ambasadã la rege, cu o scrisoare a Sofiei"53. S-a ajuns la încheierea unui armistitiu de un an, regele persan primind 45-000 de solidi. Armistitiul privea numai dieceza Oriens, nu si Armenia, în care Chosroes spera sã-si impunã acum autoritatea deplinã454.

în situatia gravã a imperiului, basilissa Sofia 1-a sfãtuit, împreunã cu senatul, pe împãratul ce îsi revenise din boala ce-1 cuprinsese în urma dezastrelor, sã-1 numeascã pe Tiberios în calitate de Caesar. La 7 decembrie 574, împãratul 1-a adoptat ca fiu pe bravul general, sub numele de Tiberius Constantinus, si 1-a proclamat Caesar, în prezenta Senatului, a Patriarhului si a clerului acestuia.

Tiberius se dovedise un general destoinic. El era apoi o fire loialã, arãtându-si întotdeauna respectul pentru suveranul bolnav, sfãtuindu-se cu el în momentele de luciditate ale acestuia.