Nicolae bãnescu

Când longobarzii trecurã, în 568, Alpii lulieni, urmasul lui Narses, Flavius Longinus, nu fu în stare sã le opreascã înaintarea, care a fost tinutã în loc o bucatã de vreme numai prin opunerea îndãrãtnicã a câtorva orase, în câtiva ani cucerirã Italia de Nord si Tuscia. Orasele întãrite, care la început rezistarã, cãzurã dupã câtiva ani: Ticinum Pavia, care devine resedinta regelui (572), apoi Patavium si Cremona. Când Alboin cade asasinat în 572, cuceririle longobarzilor nu se opresc. Exarhatul din Ravenna ajunsese sã stãpâneascã în cele din urmã numai coasta pânã la Ancona, Roma cu tinutul ei (numit mai în urmã Romagna), Neapole si Italia Sudicã. Genua a fost încã pãstratã un timp. Insulele Sicilia, Sardinia, Corsica, Balearele erau de asemenea, sub bizantini.

Pe plan universal istoric e însemnat faptul cã acum, pentru întâia oarã, dupã 800 de ani, se rupe unitatea Italiei; ea se va reface numai în vremea noastrã. Pe de altã parte, prin slãbirea mare a puterii bizantine în Peninsula Italicã, silintele episcopilor de Roma de a

4U V. E. Stein, Studien zur Geschichte des byzantinischen Reiches, vornehmlich unter den Kaisern Iustin II. und Tiberius Constantinus, Stuttgart, 1919, pp. 15-16.

696

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

ajunge complet neatârnati, îsi aflã un câmp mai sigur si înainteazã mai repede.

O armatã e trimisã de Tiberius, comandatã de Ba-duarius, ginerele lui Iustin, în Italia, la anul 575, dar a fost bãtutã. Pânã la Mauricius nu mai apare o armatã bizantinã în Italia.

Studiind geografia Italiei în perioada longobardã, se constatã existenta a trei stãpâniri în peninsulã: bizantinã, francã si longobardã.

Imperiul bizantin stãpânea pretutindeni multe centre, dupã cum urmeazã:

în Nord, Liguria maritimã; Cremona, Placentia, Vulturnia, Mantua, Mons Silicis, Patavium, Brixellum; coasta venetianã; Concordia, Opitergium, Altinum; Ravenna si Aemilia, Pentapolis (= Ariminum, Pisaurum, Fanum, Senegellia, Ancona); Pentapolis interioarã (Aesis, Forum Semproni, Urbinum, Callis, Eugubium); Auximum.

în Centru: Picenum (Coasta la sud de Ancona, inclusiv Fir-mum, Castrum Truentinum, Castrum Novum); Ortona (sudul Coastei Adriatice mai departe), Perusia; Roma si ducatus Romae, de la Urbs Vetus (Orvieto), la nord Gaeta si la sud Formiae.

în Sud: Parte din Campania (inclusiv Neapole, Salernum, Amalfi, Surrentum, Castrum Cumanum, Puteoli), mai departe sudul, Aeropolis si Paestum; Brutii, Calabria; Barium, Sipontum.

Insule: Sicilia cu Elba; (Corsica si Sardinia apartin Exarchatu-lui Africii).

Francii detineau doar în extremitatea nord-vesticã unele posesiuni: Augusta Praetoria (Aosta) si vãile ei; Segusia sau Seusia (Susa) si vãile ei. Aceste strâmte regiuni apartin Burgundiei (Regatul lui Guntram) cãtre anul 588, dar probabil rãmân france pentru un timp.

Longobarzii au cucerit restul, în urmãtoarea ordine cronologicã:

568: Forum lulii, Vincentia, Verona, toatã Venetia (afarã doar de Coastã, Patavium, Mons Silicis, Mantua).

569: Liguria, inclusiv Mediolanum, (afarã de coasta maritimã si Ticinum = Pavia). De asemenea Gallia Cisalpina, afarã de Cremona si câteva cetãti mici.

697

NICOLAE BANESCU

570-572: Italia centralã si sudicã e cuceritã partial, inclusiv Toscana si ducatele Spoletium si Beneventum.

572: Ticinum (dupã un asediu de trei ani); posibil Mantua si Placentia.

579: Classis (pierdut în 588, recuperat si predat cãtre 720, reluat de Liutprand cãtre 725).

588: insula Comacina (în lacul Como).

590: (pierdute Mantua, Placentia, Mutina, Parma, Rhegium, Altinum).

592: Suana (în Toscana).

Dupã anul 600, longobarzii au fãcut alte cuceriri, anume:

601: Patavium.

602: Mons Silicis.

603: Cremona, Mantua (si poate multe alte cetãti recuperate de imperiu c. 590), Vulturina (lângã Brixellum).

605: Urbs, Balneus Regia (= Bagnorea).

înainte de 640: Concordia.

înainte de 642: Sipontum.

Pe la 640: Liguria maritimã, Altinum, Opitergium.

Dupã plecarea longobarzilor spre Italia, avarii, singurii stãpâni în câmpia Pannoniei si numeroasele triburi slave amenintã în mase tot mai mari provinciile de la sudul Dunãrii. Bizantul luptã cu energie împotriva lor. O armatã comandatã de Tiberius e totusi înfrântã. Pacea e cumpãratã numai cu bani. Iar sub domnia lui Tiberius, în anul 578, slavii nãvãlesc în Balcani pânã în Grecia413.

413 Ed. Dulaurier, Extraits de la Chronique de Michel le Syrien, Paris, 1849, pp. 23-24; cf. Stein, p. 105. împãratul trimise pe prefectul de Illyricum cu flotã pentru a-1 transporta pe Baian în tinuturile Slavilor, în stânga Dunãrii, determinându-i astfel sã se întoarcã. Slavii au rãmas în Balcani pânã în 581, ajungând la Zidul cel lung.

698
în 581, importanta cetate de frontierã Sirmium e pierdutã. Baian o asediazã multã vreme, armatele imperiului nu au fost în stare sã o salveze si pentru cã poporul suferea teribil de foame, împãratul a dat ordin lui Theognis generalul sã o predea sub conditiile stabilite de hagan. Locuitorii erau retrasi fãrã a-si lua bunurile, haganul primea plata sumelor suspendate de la începutul rãzboiului (80.000 galbeni de trei ori) si predarea unui fugar compromis cu una din sotiile sale, fugar, pe care imperiul nu 1-a dat însã, sub cuvânt cã nu stie unde e4". Cu aceasta se pecetluieste soarta provinciilor de nord.

O interventie energicã împotriva longobarzilor a fost împiedicatã si prin faptul cã, afarã de avari, noul dusman de la Dunãre, vechiul vrãjmas iranic al imperiului reluase, în 572, rãzboiul care se întrerupsese de vreo 10 ani. Tocmai în vremea aceasta Curtea bizantinã intrase în relatii cu un popor care apare întâia oarã în istorie, cu turcii. Ei întemeiaserã în stepele Rãsãritului unul din acele imperii efemere care s-au creat adesea de cãtre nomazii asiatici.

Stãpânind de la rãsãrit de Caspica si de fluviile turanice pânã la ocean, acesti turci, care împinseserã mai înainte pe avari cãtre Apus, au legat în 562 relatii cu Iustin, tocmai ca dusmani ai avarilor; când ei îsi împing apoi corturile pânã la Volga si la Marea de Azov, împãratul Iustin al II-lea, în anii 568 si 569, a schimbat cu ei mai multe solii. Imperiul a încheiat cu turcii o aliantã împotriva avarilor si persilor, dar nu a

414 V. Stein, op. cit., pp. 112-113.

699

NICOLAE BÂNESCU

avut mare folos din aceastã aliantã, cãci îndatã dupã 572 imperiul turc s-a dezbinat din interior.

Rãzboiul cu persii e, provocat de Armenia. Construirea unui templu al Focului în capitala ei religioasã Duin (Dvin, Dovin, Dubis, situatã la nord de Artaxata) stârneste acolo revolta împotriva persilor. Armenii cautã ajutor la bizantini. Rãzboiul începe si dureazã, cu mici întreruperi, 20 de ani. Chosroes I Nusirvan ia în 573 Dara, iar Siria este prãdatã îngrozitor. Tiberius, chemat la domnie, e însãrcinat cu rãzboiul împotriva persilor. El izbuteste sã încheie un armistitiu pe 3 ani, din care Armenia era însã exclusã. Chosroes a pãtruns de acolo în 575 în Asia Micã, dar Tiberius a strâns o armatã puternicã, pe care a pus-o sub comanda lui lustinian, iar acesta 1-a bãtut strasnic pe rege la Melite-ne, în 576. Armatele bizantine pãtrund pânã la Cas-pica, în timp ce generalul Maurikios cucerea Singara, în Mesopotamia. Acesta repurta si alte succese strãlucite pe pãmântul Persiei, si Chosroes se arãtã, în cele din urmã, dispus a începe tratativele de pace pe care i le oferise Tiberios. Dar în 579 Chosroes moare si tratativele sunt zãdãrnicite. Fiul si urmasul sãu Hormizd (Hormisdas) al IV-lea a continuat rãzboiul pe care, la rândul sãu, Tiberius 1-a sustinut cu toatã energia. La 581 bizantinii au repurtat, la Constantina, o biruintã strãlucitã.

Din nefericire pentru imperiu, domnia acestui împãrat bine înzestrat si cu foarte bune intentii a fost prea scurtã. Tiberius a murit în august 582 si Maurikios, pe care-1 fãcuse ginere (cãsã-torindu-1 cu Constantina, fiica lui) si-1 destinase drept urmas, se urcã pe tron (582-602).

700
Maurikios era un om cu caracter distins, dintr-o familie bunã, înzestrat cu o aleasã culturã, cu însusiri militare pe care si le arãtase în luptele cu persii, dupã care intrã în familia împãratului. Era, ca urmare a succeselor obtinute, cel mai de vazã general al imperiului, sfãtuitorul ascultat al împãratului Tiberius, care, pentru aceste mari însusiri, îl introdusese în familia sa si-1 desemnase ca urmas.

Maurikios a încercat în mod special sã reducã pretentiile mari ale armatei si sã micsoreze solda urcatã a trupelor. Aceasta a avut un efect dãunãtor în rãzboiul cu persii, care încã se purta, în anul 588, izbucni o rãscoalã în lagãrul bizantin, care numai cu greu a putut fi potolitã, între generalii care luptau la hotarele Mesopota-miei, s-a distins Heraklios, dintr-o bogatã familie de nobili din Chartagina. El a repurtat în 591 o mare biruintã asupra persilor la Nisibis. împrejurãrile interne ale Regatului persan aduc o întoarcere neasteptatã a lucrurilor si soarta acestui regat a stat acum în mâinile împãratului bizantin. Rãscoala generalului persan Bahram (Vahram) Ciobin, care se distinsese în luptele cu turcii, 1-a înlãturat pe Hormizd'H'; de pe tron, fãcându-1 sã-si piardã si viata. Fiul sãu Chosroes al II-lea Parwez, unul dintre cei mai însemnati bãrbati dintre ultimii Sasanizi, intrând în rãzboi cu Bahram, s-a refugiat cu familia sa în 591 pe pãmântul imperiului, pe lângã comandamentul din Hierapolis'1115. Maurikios a intervenit în favoarea sa si expeditia din acest an 1-a pus pe Chosroes al II-lea pe tronul strãbunilor sãi. El a fãcut astfel din acesta un prieten al imperiului, care îsi recapãtã Dara, Martyropolis si cea mai mare parte din Armenia persanã.

413 Hormizd era un tiran, care a provocat mari nemultumiri si: a fost asasinat. Fiul sãu Chosroes II Parwez a urmat în 590 la tron. Dar cel mai bun general, Bahram, s-a revoltat si a uzurpat tronul.

416 Se trimise cu o ambasadã o scrisoare implorând ajutorul lui Maurikios, cu fãgãduinta solemnã de a ceda Dara si Martyropolis. împãratul primi si solii lui Bahram, dar se hotãrî pentru suveranul legitim împotriva uzurpatorului (V. Guterbock, Byzanz und Persien, pp. 32-33).

701
în Apus, împãratul a dat o deosebitã atentie lucrurilor. si nu e un fapt fãrã importantã cã întâia oarã sub Maurikios apare titlul de exarh în Ravenna si Cartagina. Italia si Africa, deopotrivã amenintate de iongobarzi si de mauri, au primit astfel în exarhi niste guvernatori militari cu puteri întinse, care, încetul cu încetul, si-au supus si puterea civilã. Aceste douã exarhate sunt modelul organizãrii themelor (.•Qâfiaicgty, care se va aplica în veacul al Vll-lea. Pentru recâstigarea Italiei superioare, Maurikios a legat o aliantã cu francii; ea nu a avut însã nici un rezultat; dar cel putin înaintarea mai departe a longobarzilor a fost opritã.

Situatia cea mai primejduitã era însã, permanent, la frontiera de nord. Dacã pacea cu avarii a fost cumpãratã printr-o urcare a tributului, triburile slave însã, supuse acestora, pãtrundeau necontenit peste Dunãre, în 581, ei ajung, am vãzut, pânã la Zidul cel lung; atacã de douã ori Tessalonicul în 583'""''. Un veac si jumãtate mai târziu, marinarii numesc Kynuria (pe coasta golfului Argolic, la est de Laconia) „tara slavinicã". Cât de puternic era neo-elementul slav în districtele elenice, aratã si împrejurarea cã în generatia urmãtoare (623) o flotã de pirati slavi atacã si pradã Creta. Aceasta 1-a fãcut pe vestitul Fallmerayer sã formuleze teoria lui aventuroasã despre slavizarea totalã a poporului elen (cu exceptia câtorva orase maritime), în zilele lui Maurikios''18. Ipoteza lui a fost anulatã stiintific de K. Hopf1*. Desigur, urme slave sunt multe pe pãmântul grecesc, toponimia o adevereste, mult sânge slav s-a amestecat în epoca aceasta cu sângele elen; aceasta a putut reînvia puterile amortite ale poporului grec. Dar de o

417 „Minunile Sf. Dimitrie" ne informeazã asupra atacurilor Slavilor împotriva marii metropole a Balcanilor si a rezistentei locuitorilor, ajutati de sfântul patron al orasului (.Acta Sanct., oct, t. IV 104 si urm.; Migne, P.G., 116, col. 1204 si 1326). Cf. O. Tafrali, Thessalonique des origines au XIV siecle, Paris, 1913 = Thessalo-nica, 1993.

"8 Gesch. der Halbinsel Morea, waehrend des Mittelalters, Stutt-gart-Tubingen, 1830-1836.

4)9 Gesch. Griechenlands vom Beginn des Miltelalters bis auf unsere Zeit, Leipzig, 1867.

702
slavizare totalã a poporului grec nu se poate vorbi. Complet slavizate au fost în epoca aceasta si în generatiile urmãtoare nordul Peninsulei Balcanice, tinuturile de azi ale limbii sârbo-croate si ale celei bulgare.

în anul 583, au cãzut în mâinile avarilor si slavilor Singidu-rum, Viminacium si alte fortãrete dunãrene; în 587 orasele Moesi-ei: Ratiaria, Dorostolon, Bononia si Marcianopolis. Slavii trec muntii Haermis, ajungând pânã la Adrianopol.

O schimbare s-a fãcut numai începând cu anul 591, când Maurikios, isprãvind rãzboiul cu persii, îsi îndreaptã toate puterile cãtre Dunãre pentru apãrarea provinciilor europene. Rãzboiul s-a purtat cu îndoitã furie. Avarii asediarã Tessalonicul, amenintând chiar si capitala; dar la 593, viteazul general Priskos pãtrunde dincolo de Dunãre, în tinuturile noastre, fugãrindu-i pe barbari; în 601 câstigã o mare biruintã la Viminacium si apoi, trecând dincolo, ajunge în tinuturile Tisei, ocupate mai înainte de gepizi, în mijlocul acestor succese, imprudenta lui Maurikios, care a dat ordin ca trupele sã ierneze în tinuturile neproductive ale dusmanului, pricinui o revoltã a armatei, care-1 costã tronul si viata.

Armata aceasta, care trebuia sã lupte necontenit, îsi fãcea bine mestesugul. Ea era capabilã de mult curaj. Dar ea cerea sã i se dea cartiere de iarnã în orase, sã i se împartã prada de la inamic, sã-si primeascã regulat, toamna, când avea loc încetarea actiunii, dimissio, sã-si primeascã datoratele stipendia în monede de aur si nu în altceva. Ea dorea pensiuni pentru veterani si chiar privilegiul ca fiul sã mosteneascã pozitia pe care o avusese tatãl în armatã, în sfârsit, ea dorea sefi toleranti, care s-o mãguleascã.

Dacã aceste cerinte erau refuzate, ea ridica fãrã teamã si fãrã remuscare steagul revoltei, ca în zilele legiunilor anarhice. Soldatii fluierau edictele împãratului care voise a economisi pe socoteala lor, îl trimiteau sã-si caute auxiliari într-un tinut barbar ori îl pofteau sã petreacã iarna în fata dusmanului. Drapelele imperiale erau aruncate la pãmânt, statuile suveranilor sfãrâmate în bucãti; rãsculatii mergeau atât de departe, încât izbeau cu o ploaie de pietre icoanele sacre de la care sperau mai înainte biruinta asupra pãgânilor, în Asia, Priskos fusese asediat la Edessa si silit

703

NICOLAE BANESCU

a fugi. Philippicos, care-i urmã, întâmpinã o mare greutate pentru a obtine recunoasterea.

Altã miscare, izbucnitã peste Dunãre, a fost potolitã. Acum aceastã armatã s-a revoltat a doua oarã împotriva ordinului de a petrece iarna în mijlocul slavilor, fãrã nici o perspectivã de pradã. Phokas, un centurion care mai fusese pedepsit pentru nesupunere, un grec crud si puternic, a fost ridicat pe scut si proclamat sef al revoltatilor. Revoltatii pornirã cu el asupra Constantinopo-lului, cum fãcuse Vitalian, în veacul al V-lea.

Mauriciu putea sã spere numai în sprijinul factiunilor si le trimise sã apere zidul lui Theodosius. La apropierea rebelilor de Constantinopoi, el a încercat sã trateze cu Phokas, dar acesta respinse orice propunere. Rebelii nu se hotãrâserã sã-1 facã împãrat, de aceea ei propun lui Theodosius (fiul mai mare al împãratului) si socrului sãu Germanos sã primeascã ori unul, ori altul, locul lui Maurikios. împãratul a vrut sã ia mãsuri contra lui Germanos, si acesta se refugiase la Sfânta Sofia. Când încercã a-1 smulge din bisericã, multimea se revoltã, factiunile fug si ele de la ziduri si se reunesc cu populatia revoltatã. Verzii favorizati de Maurikios îl pãrãsesc, se duc înaintea lui Phokas la Rhegion si îl proclamã împãrat. Maurikios se îmbarcã si îsi cautã scãparea, împreunã cu familia sa, peste mare, în Asia. Vântul puternic iscat între timp îl aruncã la biserica Sf. Autonomous, lângã Chalkedon. Phokas e încoronat împãrat la 23 noiembrie 602. El o încoroneazã apoi si pe sotia sa Leontia si cu aceastã ocazie factiunile se ceartã, iar Phokas îsi face intrarea în capitalã pe un car tras de patru cai albi. Verzii cerând sã aibã locul de onoare, iar Albastrii nevrând sã cedeze, unul din Albastri strigã atunci trimisului împãratului cã Maurikios încã n-a murit. Tiranul i-a trimis si a executat pe toti fiii lui, înainte de a-1 decapita (27 noiembrie). Trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost expuse multimii în Hebdomon. Numeroase alte executii au trebuit sã consolideze stãpânirea uzurpatorului. Istoricii îl descriu în cele mai negre culori. Dupã uciderea lui Maurikios si a celor cmci copii ai sãi, au urmat executii în masã. Phokas a instituit un regim de teroare pentru a scãpa de adversari. Domnia lui a dezlãntuit o teribilã crizã politicã; Chosroes al H-lea a reluat luptele

704
pentru a-1 rãzbuna pe Maurikios, trupele sale au pãtruns adânc în Asia Micã; Peninsula Balcanicã a ajuns prada avarilor si slavilor. Lilius a fost trimis în ambasadã la persi pentru a anunta urcarea pe tron a lui Phokas. Chosroes al H-lea, indignat de uzurparea întâmplatã, deschide îndatã ostilitãtile (603) sub pretextul rãzbunãrii „tatãlui" sãu Maurikios. Narses, energicul general din Orient, spaima persilor, scos din comanda sa de cãtre uzurpator, se revoltã si cãutã o întelegere cu Chosroes al H-lea. Pentru ca sã-si poatã întrebuinta toate puterile în Orient, Phokas încheie pacea cu avarii, mãrindu-le tributul. Narses, încrezându-se fãgãduielilor nepotului împãratului, generalul Domentiolos, s-a predat, dar a fost executat fãrã milã. Persii au repurtat o serie de mari biruinte. Siria si Mesopotamia au fost inundate de cavaleria lor. în Capitalã, toti demnitarii erau dusmani tiranului si Phokas îsi sprijinea tronul pe un terorism sângeros. Priskos, care fusese fãcut ginere de împãrat, a intrat atunci în relatii ascunse cu exar-hul din Carthagina, Heraklios, si cu fratele sãu Gregorios. Fiul acestuia, Niketas, s-a îndreptat cu o armatã spre Egipt si a luat, dupã o luptã aprigã, Alexandria, în vremea aceasta, Heraklios fiul exarhului, s-a îndreptat cu flota africanã spre Constantinopol. Cei doi frati s-au învoit, spun Theophanes si Nikephoros, cu patriarhul, ca acela care va sosi mai întâi dintre fiii lor, sã se proclame împãrat. Dar Bury"120 dovedeste cã e o legendã „cursa pentru imperiu" dintre Heraklios si Niketas. Geografic, întrecerea lui Niketas pe uscat cu flota lui Heraklios îl fãcea sã piardã dinainte partida. Bury aratã cu mult temei cã participarea lui Niketas la întreprindere a avut drept scop sã ocupe Egiptul si dupã aceea sã-1 sprijine, cât ar fi fost necesar, pe Heraklios. Niketas si-a îndeplinit misiunea înainte de pornirea pe mare a lui Heraklios. Posesiunea Egiptului, grânarul imperiului, era de o importantã capitalã pentru un pretendent la tron, si ocuparea lui a fost probabil cea dintâi grijã a generalilor africani.

Fãrã a întâmpina multã rezistentã, el pãtrunde, la începutul lui octombrie 610, în portul Bizantului. Phokas a fost ucis de multime. O datã cu el au cãzut jertfã conducãtorii domniei sale,

420 V. ed. operei lui Gibbon, voi. V, Appendix, n. 5. .

705
Domentiolos, Bonosos, Leontios. în ziua de 5 octombrie 610, Heraklios a fost proclamat solemn de senat si popor ca împãrat, încoronat de patriarhul Sergios împreunã cu sotia sa Eudokia. El este întemeietorul unei noi dinastii (domneste între 610-641).

lustinian lãsase Statul într-o situatie criticã la moartea sa. Opera sa glorioasã costase enorm. Ea golise cu totul finantele imperiului, aruncase populatia în adâncã mizerie prin fiscalitatea apãsãtoare si abuzivã, pe care zadarnic încercase a o îndrepta. Corippus, în Panegiricul adresat lui Iustin al II-lea (/« laudem Iustini), povesteste cã atunci când noul împãrat apãru întâia oarã la Hippodrom, a fost primit de strigãtele deznãdãjduite ale populatiei, care-1 implora sã aibã milã de ea: miserere, perimus ! Câtva timp în urmã, scriitorul bisericesc Evagrius a dat expresia sentimentului public când încheia povestirea domniei marelui împãrat cu aceste cuvinte: „Astfel muri lustinian, dupã ce a umplut toatã lumea de zgomot si tulburãri; si primind încã de la sfârsitul vietii rãsplata nelegiuirilor sale, se duse sã caute dinaintea tribunalului Infernului dreptate^ ce i se cuvenea"421.

2. Iustin al II-lea (565- 578) si Tiberius-Constantin (578-582)

Iustin al II-lea s-a dovedit un om energic si cu bune intentii; din nefericire, era atins de o boalã crudã, care-i lua de multe ori mintile si-l silea sã stea închis în palatul sãu. ilH

1 V, l, ap. Diehl, op. cit., p. 32.

706
El a cãutat de la început sã îmbunãtãteascã situatia financiarã, sã reconstituie armata, cãci recrutarea trupelor ajunsese o mare dificultate, si sã usureze mizeria supusilor sãi. Mai întâi, luã mãsuri sã ridice creditul statului, plãtind îndatã din casa privatã a împãratului datoriile contractate de lustinian la bancherii capitalei, apoi publicã, în 566, o lege prin care ierta toate datoriile de impozite care trebuiau plãtite pânã la 30 august 560422. Pentru îndreptarea finantelor secãtuite, era mai cu seamã necesar sã se limiteze cheltuielile. O povarã mare pentru buna gospodãrire a Statului erau sumele însemnate cu care lustinian cumpãra pacea barbarilor. Tratatul din urmã cu persii impunea imperiului plata anualã a 30.000 de solidi (nomismatd); avarilor si hunilor utiguri si kutriguri li se plãteau 60.000 de solidi; cãpetenia arabilor de Hira, lachmidul Amr ("Anfipoc, TOV AÃaiJ.ovvSccpov), primea, la sfârsitul domniei lui lustinian, 100 de livre de aur (7.200 solidi)^.

Noua domnie a rupt hotãrât cu aceastã stare de lucruri, încã din noiembrie 565, împãratul îi respinse pe solii avari, care au venit sã cearã sumele obisnuite. Subventiile utigurilor si kutrigurilor au fost de asemenea suprimate, ca si plata lui Amr, cu toate interventiile Marelui Rege în favoarea vasalului sãu. Aceastã atitudine a avut drept rezultat izbucnirea rãzboiului cu persii. Pentru a-si putea face pregãtirile si a-si lichida mai înainte greutãtile pe care atunci le avea în apus, Iustin a cãutat sã amâne conflictul pânã în 572, plã-

422 Ernst Stein, Studieri sur Geschichte des Byz. Reiches, vornehmlich unter den Kaisern lustinus und Tiberius Constanti-nus, Stuttgart 1919, p. 3.

423 E. Stein, op. cit., pp. 3-4. ,.,.,;v

707
tind, în 569, încã pe 3 ani sumele pe care le prevedea tratatul încheiat de predecesorul sãu.

în acest timp, imperiul avea de lucru la frontiera Dunãrii, unde amenintau avarii si Baian cu conflictul dintre longobarzi si gepizi.

Am vãzut cum a apãrut la nordul Dunãrii, cãtre sfârsitul domniei lui lustinian, un popor nou asiatic, avarii, sfãrâmãturi ale semintiilor uigurilor, câti au mai scãpat din masacrul turcilor. Fugind cãtre Apus, ajung la nordul Caspicii, unde intrã în relatii cu imperiul si-i zdrobesc pe hunii sabiri. Pornind apoi mai departe cãtre vest, ei supun pe hunii utiguri si kutriguri, îi bat pe anti, stabilindu-se în cele din urmã în câmpia Ungariei. Triburile slave din rãsãritul Câmpiei Ungare au cãzut sub stãpânirea lor. în curând, avarii se amestecã în luptele dintre vecinii lor, longobarzii si gepizii. Primul conflict a izbucnit între dânsii în anul 566. Regele gepid Kunimund a apelat atunci la ajutorul împãratului, fãgãduindu-i cedarea cetãtii Sirmium, ocupatã mai înainte. Iustin al II-lea acceptã si-1 trimise pe ginerele sãu Baduarius cu trupele din Scythia si Moesia în ajutor. Gepizii au fost astfel salvati biruindu-i pe longobarzi; dar Kunimund nu s-a tinut de cuvânt si nu a restituit Sirmium. în anul urmãtor, a izbucnit un al doilea conflict, în care gepizii au fost nimiciti. Al-boin424 s-a adresat haganului avarilor, Baian, propu-

424 [Regele longobard Alboin (j 572 d. Chr.) era fiul lui Audoin sau Auduin, despre care a mai fost vorba în capitolul privitor la domnia lui lustinian. Izvoarele si bibliografia privitoare la personaj se mai aflã si în EPLBIP, voi. I, p. 207; mai mentionãm aici doar K. Chrestou, Byzanz und die Langobarden... 500-680, Athena, 1991.]