Nicolae bãnescu
Yüklə 2,03 Mb.
|
|
La Hira, pe Eufrat, se afla un stat arab care atârna de Persia. în fruntea lui, de la anul 505 se afla emirul Mundhir (505-554), în cronicile bizantine numit Ala- 349 Ibidem, pp. 385-386. 624 l ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN mundar, unul dintre cei mai teribili adversari ai lui lustinian. Timp de 50 de ani, el purtã nimicirea prin Siria, Fenicia, Mesopotamia. Zadarnic a încercat imperiul sã-1 opreascã, el apãrea cu trupele sale, prãda si distrugea totul în drumul sãu, iar când armatele imperiale porneau asuprã-i, se fãcea nevãzut. Diplomatia nu a putut sã-1 câstige pentru imperiu. Pentru a crea acestui stat al Lachmizilor de la Hira o contrapondere, s-a organizat în anul 531 un stat arabo-roman: lustinian unise triburile arabe din sfera de influentã romanã, în spetã toate triburile Siriei, sub înalta autoritate a unui phylarchos general: acesta a fost Arethas sau Harith-ibn-Gabala, seful puternicului trib al Ghassanizilor. Ridicat la rangul de patricius etphylarchus, plãtit cu o subventie anualã, acesta a adus imperiului servicii deosebit de mari. Crestin, zelos monofizit, protejat ca atare de Theodora, Arethas a obtinut un episcop la Bostra, cu jurisdictie asupra Arabici si Palestinei350. La moartea lui Harith (sfârsitul anului 569 sau începutul lui 570), principatul ghassanid a fost mostenit de fiul sãu Mundar bar Harith (sau Flavius Alamunda-rus). Acesta a marcat apogeul casei sale, fiind important atât ca general, cât si ca om de stat. si-a apãrat cu succes coreligionarii sau monofizitii (cum am vãzut deja, Harith fusese un zelos monofizit, câstingându-si un merit în organizarea Bisericii iacobite). Fiind atacat de lachmidul Kabus, i-a pricinuit acestuia o înfrângere zdrobitoare (20 mai 570). în apropierea cetãtii Sergiopolis se afla sanctuarul sau biserica Sf. Sergios, patronul arabilor crestini ai Si- 350 Ibidem, pp. 387-390. 625
Sergiopolis. nu era o cetate a limesului, ci mai mult o incintã care trebuia sã protejeze sanctuarul cu bogãtiile lui, care era un centru de pelerinaj la fel de mare ca sanctuarul Sf. Simeon Stylitul. Aici, deasupra unei abside, care este mai degrabã o exedra, s-a pãstrat inscriptia NIKA H TYXH 'AAAMOYNÂAPOY, adicã „Fii biruitor, norocul lui Alamundar!". Este vorba de Al-Mundir sau Mundar, fiul lui Harith bar Djabala sau Harith ibn Cabala, cãpetenia triburilor arabe ale Siriei în vremea lui lustinian351. La sudul pustiului Siriei, la Marea Rosie si în Arabia, Bizantul exercita încã o mare influentã pe vremea lui lustinian. La capãtul de miazãnoapte al golfului Aka-bah, care sfârseste spre nord-est Marea Rosie, era portul Aila, emporiu însemnat, unde ajungea tot comertul Mãrii Rosii. Din veacul al IV-lea, imperiul se afla, prin acest emporiu, în relatii religioase si comerciale cu popoarele riverane ale Mãrii Rosii. Pe coasta orientalã, negutãtorii bizantini cãutau pretioasele produse ale Arabici Fericite: tãmâie, aloes s.a., fie ajungând în por- 351 J. Sauvaget, „Les Ghassanides et Sergiopolis", Byzantion, XIV, 1939, pp. 115-130. 626
între Palestina bizantinã si Arabia Fericitã trãiau arabii din regiunea Palmierilor (6 cpoiviKcbv), iar mai la sud, pe platoul central Nedjed, triburile Kinda si Maad. Asupra primei regiuni, lustinian izbuti a-si întinde autoritatea: seicul Abu-Charab i-a cedat oazele si a primit în schimb titlul de phylarchos al Palestinei. Cu celelalte, lucrurile au mers de asemenea bine, chiar dacã nu întotdeauna. Astfel, imperiul închidea Sassanizilor orice sperantã de întindere în aceste pãrti, în unghiul sudic al Arabici era regatul Dabeian din Himyar sau al Homeritilor - o^pîrai, tarã foarte prosperã prin comertul ei si de o civilizatie înaintatã. Crestinismul s-a 627
NICOLAE BANESCU introdus aici la sfârsitul secolului al V-lea. Politica regilor din Himyar se orienta cãtre Persia, iar crestinii indigeni si negutãtorii bizantini erau maltratati în tarã. încã din timpul lui Iustin se cãutase remedierea acestei situatii si s-au întrebuintat în acest scop ambitiile regilor etiopieni din Axum. Marele stat abisinian era atunci foarte întins: el atingea la sud tara Somalilor, iar la apus Nilul. Era în legãturi bune cu Bizantul, mai ales de când regii abisinieni trecuserã la crestinism. I-a fost prin urmare usor diplomatiei bizantine sã arunce acest regat asupra arabilor din Yemen; dupã o serie de actiuni întreprinse de regele din Axum, se instala în Hingar un vicerege abisinian si o misiune monofizitã a venit în anul 525 sã predice acolo, în 531, autoritatea abisinã a fost scuturatã si Yemenul s-a mentinut neatârnat. Dar el a intrat în legãturi active cu Bizantul. Drumul mãtãsii a rãmas însã tot prin Persia. în Egipt, hotarele imperiului se retrãseserã mult, sub Diocletian, pânã la primele cataracte ale Nilului. Dincolo locuiau popoarele pe care Prokopios le numeste B^âfiveg si, mai jos, în Nubia, Noftãiai, populatii prãdalnice si foarte neplãcute pentru imperiali, în Nubia, limba greacã era curentã; cãtre anul 540, populatia ei a fost crestinatã de un monofizit, Iulian, în frunte cu regele Silko, acesta ajungând aliatul bizantinilor si ajutându-i pentru a supune cerbicia blemmyi-lor, la care se stabileste apoi de asemenea autoritatea bizantinã, care a pus peste dânsii pe exarhul din Talmis; prin stãruintele acestuia si ale episcopului dm Philae, Theodor, asezat de curând acolo, tara se crestinã352. 352 Ch. Diehl, lustinien, 390-400. 628 ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN în Africa, propria religie se unea de asemenea cu politica. La sudul Tripolitaniei, crestinismul pãtrundea, odatã cu influenta imperialã, în cele dintâi oaze ale Saharei La Augila bunãoarã, unde cultul lui Ammon, cu hierodulii, profetesele si sacrificiile sale era în floare, Prokopios ne spune cum populatia s-a convertit si o bisericã s-a ridicat în onoarea Fecioarei, Theo-tokos. Pânã la Gadames suzeranitatea bizantinã era recunoscutã si crestinismul rãspândit. Cu atât mai mult influenta diplomatiei imperiale se exercita asupra triburilor berbere cantonate, de la cele douã Sirte si pânã la Gacles, în vecinãtatea provinciilor bizantine. sefii acestor triburi se întreceau a intra în alianta imperiului, bucurosi de darurile, de titlurile si de atentia împãratului, în mai putin de 10 ani de la recucerirea Africii, toate marile state berbere recunosteau autoritatea lui lustinian. Influenta bizantinã pãtrundea si pânã la francii care ocupau Galia. în scrisorile pe care le adreseazã lui lustinian, Theodebert îl numeste „stãpân" si „pãrinte", într-o scrisoare, lustinian îi cerea sã-1 informeze exact asupra cãror popoare se întinde autoritatea acestuia în Germania. Lucrul se explicã prin dorinta lui lustinian de a rãspândi crestinismul pânã în regiunile al cãror nume chiar nu se cunoscuse mai înainte. Actiunea imperiului viza pânã si popoarele sãlbatice care se învãlmãseau la nordul Dunãrii. De mult timp longobarzii, convertiti la catolicism, erau în bune relatii cu imperiul, primeau de la acesta subventii si dãdeau soldati. lustinian i-a autorizat în anul 547 de a ocupa Noricul si Pannonia, asigurându-si concursul lor împotriva gepizilor. 629
NICOLAF. BÃNF.SCU La est de acestia, în Moesia superioarã erau cantonati, încã din vremea lui Anastasios, herulii. Ei au fost crestinati prin grija lui lustinian, care însusi îl botezã, în Constantinopol, pe regele lor, cu familia si sefii nobilimii sale. O aliantã strânsã a urmat acestei convertiri, împãratul a acordat herulilor noi pãmânturi în Dacia si în jurul orasului Singidunum si le-a mãrit subventia, ei îi dãdeau, în schimb, soldati. Dar revolutiile interne i-au desfãcut pe cei mai multi de Bizant pentru a se uni cu gepizii. Acestia, între Dunãre si Carpati, au cuprins si o parte a Daciei. Ei erau încã aliati ai imperiului si primeau subsidii. Dar prãdalnici, turbulenti si pe deasupra, arieni, erau neplãcuti lui lustinian. De aceea el le refuzã subventiile, ajutându-i mereu împotriva lor pe longobarzi. Mai la rãsãrit, slavii si bulgarii amenintau Dunãrea de Jos. O grupã a lor, slovenii, ocupa Pannonia; alta, mai de temut, antii, rãtãcea de la Dunãre pânã la Nipru; în sfârsit, la nordul Mãrii de Azov, avarii se întindeau necontenit spre apus353. Diplomatia bizantinã intrã în legãturã cu toti acestia, oferindu-le pãmânturi si bani, pentru a apãra frontierele împotriva altor barbari. Astfel, pretutindeni, misiunile crestine au fost de mare si nepretuit folos imperiului: mai cu seamã monofizitii au fãcut aceastã operã, cãci ei i-au convertit pe hunii sabiri si pe arabii Siriei; misiunile lor au propovãduit în Himyar si Axum, la blemyi si nubieni. Pretutindeni imperiul îsi trimitea episcopi, pãtrundea 353 Pentru barbarii de nord ai imperiului, vezi si G. Finlay, A History ofGreece, ed. H. F. Tozer, voi. I, Oxford, 1877, sect. VII, p. 248 si urm. 630
Desigur cã politica aceasta îsi avea primejdiile sale. Tot arãtând barbarilor bogãtiile imperiului, tot acordân-du-le cu generozitate subventii si pãmânturi, li se deschideau poftele si se contribuia fãrã voie la a-i face pri-mejdiosi pentru Bizant355. Uimiti de strãlucirea si puterea imperiului, ei se prezentau la început cu umilintã; pe mãsurã însã ce se familiarizau, pe mãsurã ce ajungeau a cunoaste mai de aproape bogãtiile si slãbiciunea acestui imperiu, îsi regãseau vechea lor trufie si îsi mãreau pretentiile. si când dorintele lor nu erau multumite pe deplin, ei se rãzbunau prin invazii brutale, prãdând tara, târând populatia în sclavie, uitându-si toate obligatiunile pe care le contractaserã. Prokopios avea dreptate sã afirme cã singurul mijloc de a-i sili pe barbari la credintã fatã de Bizant era numai frica de armele imperiale356. 3M Ch. Diehl, Justinien, p. 409 si urm. 355 V. critica lui Prokopios, Hist. arc., ed. cit., 54, 72-3, 114-115, 122-123; Agathias, p. 106. [întrucât cea mai mare parte a manuscrisului nu era pregãtitã complet pentru tipar, autorul sãu omite, adeseori în mocl involuntar, sã indice cu toatã precizia editia avutã în vedere; foarte rare sunt însã situatiile în care exactitatea trimiterilor, totdeauna corectã, pune probleme si dificultãti de verificare, într-o asemenea situatie ne gãsim cu nota de fatã, care în manuscris are unele cifre trecute cu cernealã, altele cu creionul. Fondul afirmatiei sale este absolut exact: mentionãm în acest sens Istoria secretã m ed. H. Mihãescu, Bucuresti, 1972, cap. 11, 5-11, p. 99-101. Pentru criticile aduse autoritãtii imperiale în Bizant, inclusiv la Prokopios, dispunem acum de cartea lui F.H. Tinnefeld, Katego-rien der Kaiserkritik in der byzantinischen Historiographie von Prokop bisNiketas Choniates, M nchen, 1971.] 356 Bell Pers., p. 103. 631
Sistemul subsidiilor distribuite darnic barbarilor de la frontiere a adus la marginea Imperiului Roman dusmani proaspeti si formidabili, atrasi de beneficii similare. Cãtre sfârsitul domniei lui lustinian, un nou popor hunic apare la frontiera Europei, la nordul Caspicei. Ei se chemau avari, desi se pretinde cã au uzurpat numele unui alt popor, si erau destinati a juca pe scena istoriei europene un rol similar celui jucat mai înainte de huni. Emigrarea lor la vest se datora desigur unei revolutii în Asia Centralã, care, cãtre mijlocul secolului al Vl-lea, a surpat puterea tribului Ju-Ju Quan-Juan), si a pus în locul lor pe turci, mai înainte vasalii lor. seful care se ridicã împotriva stãpânilor sãi a fost Tu-men, el a fundat imperiul turcilor. Succesorul sãu Mo-kan (553-572) a distrus regatul ephthalitilor si a organizat vastul imperiu turcesc, ce se întindea de la China la Marea Caspicã si în sud la hotarul Persiei, împãrtindu-1 în douã hanate, din care cel de vest era supus celui de rãsãrit, în 558, Iustin, fiul lui Germa-nos, generalisimul imperial din Lazica, primi un mesaj de Ia Sarus, regele Alanilor, prin care acesta-i fãcea cunoscutã dorinta avarilor de a intra în relatii cu împãratul. Acesta a rãspuns cã este bucuros de a primi o ambasadã a avarilor, si aceasta a venit la Constantinopol în frunte cu Candikh357, în 558, primind daruri bogate, tesãturi, lanturi de aur. Apoi, lustinian trimise cu daruri la chagan pe spatharo-candidatul Valentin, un sol care a transmis cã împãratul e gata sã le satisfacã cererile dacã avarii dau dovadã de valoarea lor, supunându-i pe dusmanii sãi. Atunci avarii îi distruserã pe sabiri si luptarã cu succes contra utigurilor. Curãtind 357 E. Stein aratã cã Bury se însealã când îl socoteste pe Candikh ca rege al avarilor (Stein, p. 542, n. 2). [Cum am mai remarcat, personajul e mentionat de Prokopios sub forma Sandii.] 632
în acelasi an, chaganul Baian a trimis o solie la Constantino-pol, cerând locuri într-o provincie romanã. Cãlãtorind prin Col-chis, probabil în calitate de qaestor exercitus, Iustin se informã cu privire la planurile lor perfide (aveau de gând, cum vor trece Dunãrea, sã se întoarcã în imperiu cu toatã armata) si trimise vorbã împãratului ca sã-i retinã cât mai mult posibil pe soli, pentru cã avarii nu vor trece Dunãrea pânã ce nu vor pleca solii din Constantinopol. lustinian urmã sfatul si Bonus, chestorul Moesiei si Scythiei fu înstiintat sã apere fluviul. Planul reusi si barbarii nu au intrat în imperiu. Solii au fost concediati si li s-au dat obisnuitele daruri pe care le-au întrebuintat cumpãrându-si tesãturi si arme, dar Iustin a primit ordin sã li se ia, la sosirea în Colchis, armele. Aceasta a adus dusmãnia dintre avari si imperiu358. lustinian nu a trãit sã vadã urmãrile; dar nu mult dupã moartea sa, avarii au venit la Dunãre, unde si-au asigurat locuinte, ajungând o plagã pentru provinciile din Balcani. Dacã în vremea domniei lui lustinian avarii nu au îndrãznit sã atace imperiul, ei au pãtruns în schimb în regatul francilor, unde au fost însã bãtuti, ajungând la un tratat cu merovingianul Sigebert (562). Atitudinea lor a devenit insolentã dupã moartea lui lustinian, când au trimis la Constantinopol o ambasadã prin care au încercat sã-1 intimideze pe noul împãrat359. Cucerirea avarã. „Avarii adevãrati" ai lui Simokat-tes au fost identificati cu Ju-Ju sau Juan-Juan (=viermi), care au fost cuceriti de turci; un rest din ei au fugit la chinezi, dar au fost predati turcilor si ucisi. 358 V. Menandros, FHG, voi. IV, fr. 9, p. 205. 359 E. Stein, op. cit., p. 544. 633
NICOLAE BANESCU Avarii istoriei europene erau probabil un popor hunic. Ei i-au cucerit pe sabiri, pe la anul 558 (Menan-dros, fr. 5). Ei au primit, în înaintarea lor cãtre vest, supunerea ugurilor, goniti la vest de Volga de cãtre sabiri, supunându-i pe utiguri la sud de Don si pe kutri-guri la vest de Don. îi gãsim atacând Austrasia si luptând pe Elba în 562. Subjugarea antilor (Antae) (poate pe Bug) a fost o treaptã a înaintãrii lor spre vest si s-a întâmplat înainte de 562. E clar cã incursiunile lor în teritoriul franc nu s-au fãcut de la o asa de mare distantã cum era Rusia de sud-est, si e sigur cã n-au atins ultima lor locuintã în Ungaria, înainte de 562 sau chiar înainte de 566, pentru cã Ungaria era în acel timp ocupatã de longobarzi si gepizi. Bury admite pãrerea lui Schafa0ik, dupã care avarii i-au atacat pe gepizi prin Ungaria de Nord, venind din Galitia. Au urmat deci, calea de la Nipru si Bugul de Sus, prin guvernãmântul de Kiev si Podolia. Asezarea avarilor a fost în vechea lazygia, între Tisa si Dunãre, unde i-au deposedat pe gepizi, si-n Pan-nonia, unde au urmat longobarzilor. Aceste regiuni, care corespund Ungariei, erau Avaria în sens strict. Dar chaganul ei si-a întins puterea asupra triburilor slovace din nord si est. E în genere admis cã puterea lor se întindea în Europa Centralã si era recunoscutã în Boemia, Moravia, Galitia; dar pare o exagerare improbabilã a se spune cã se mãrginea la nord cu Baltica. Baian i-a supus si pe slavii din Valahia si Moldova, iar stãpânirea sa se întindea asupra bulgarilor, uno-gunduri si kutriguri360. ::J. Bury, ed. Gibbon, voi. V, Appendixm. 2. 634
Incursiunile slavilor în Peninsula Balcanicã sunt documentate încã din timpul domniei lui lustinian. Ei erau purtati acum de avari în regiunile Dunãrii, retrãgându-se odatã cu acestia în locurile lor din stânga fluviului, în masã însã, slavii au început a trece Dunãrea numai în timpul lui Tiberius când, numerosi, au purces unii dintre ei a se aseza în Peninsula Balcanicã. Slavii din aceastã perioadã sunt prezentati ca barbari nedisciplinati, nesupusi, necunoscând nici o ierarhie: ârajrroi, avapxoi, ovSe rãtiv tvcbcKovaiv, îi socoteste autorul acelui Strategikon atribuit împãratului Maurikios361. în al patrulea an al domniei sale (531), lustinian 1-a trimis pe Chilbudios, strateg în Thracia, pentru paza fluviului Istros, poruncindu-i sã vegheze ca sã nu treacã barbarii fluviul pe acolo, fiindcã trecând adeseori pe acolo hunii, antii si sclavinii sãvârseau fapte de nesuferit pentru romei. Chilbudios a devenit atât de înfricosãtor barbarilor, încât timp de trei ani, cât s-a aflat el în acea comandã, nu numai cã nimeni nu a reusit sã treacã Istrul împotriva romeilor, ci romeii însisi, mergând cu Chilbudios adeseori în incursiuni pe malul celãlalt, au ucis si au luat captivi barbarii de acolo. Dupã trei ani însã, trecând Chilbudios fluviul asa cum obisnuia, cu putinã ostire, sclavenii 1-au întâmpinat cu 361 N. lorga, Histoire des Roumains et de la românite orientale, Bucuresti, 1937, voi. II, pp. 306-307. 635
Câtiva ani mai târziu, pe când Belisarie era asediat în Roma (537), la dispozitia sa se afla o micã armatã, care fusese întãritã în timpul asediului cu numai 1600 cãlãreti huni, slavi si anti36'. Slavii si antii serveau deci în armatele lui lustinian ca mercenari, dar opinia care sustine instalarea lor în masã la sud de Dunãre încã din secolul al III-lea nu se bazeazã pe nimic serios364. Când Germanos a primit, apoi, comanda pentru rãzboiul din Italia (550), el a fost retinut la Sardica pentru a opri o invazie a slavilor si antilor care trecuserã Dunãrea si ajunseserã în regiunea Naissus. „lustinian îi dãdu atunci ordin lui Germanos sã-si suspende plecarea în Italia si sã alerge în ajutorul Thessalonicului si al oraselor din împrejurimi, pentru a-i respinge pe sclavini. Acestia aveau mare teamã de Germanos, cãci pe când unchiul sãu lustinian luase domnia, antii, care locuiesc foarte aproape de sclavini, trecând Istrul cu multã armatã, au nãvãlit în Imperiu. Germanos tocmai fusese instalat de cãtre împãrat în calitate de strateg a toatã Thracia. Venind el la .%2 prokopios, Bellum Gothicum, III, III. 363 „în acest moment apar slavii ca mercenari în armatele bizantine. Antii, care pe drept sau pe nedrept sunt atasati Slavilor, erau cei mai buni soldati pentru rãzboiul purtat în munti (cf. Pro-kopios, op. cit., III, 21) deci ei n-ar putea fi localizati pe Nipru sau pe Nistru, ci undeva în Carpati" (F. Lot, Ch. Pfister et Fr. Ganshof, Histoire du Moyen Âge, t. I, Les destinees de l'Empire en Occident de 395 ã 888, în col. „Histoire generale", dirigee par G. Glotz, Paris, 193, p. 145, n. 60). 361 F. Lot, Ch. Pfister, Fr. Ganshof, op. cit., p. 132, n. 8. 636 ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN luptã cu barbarii, i-a biruit strasnic si i-a ucis aproape pe toti. Prin aceastã faptã el s-a acoperit de glorie în fata tuturor oamenilor, dar mai ales în fata acestor barbari. De aceea ei au fugit prin munti în Dalmatia"365. Datoritã marelui lor numãr, slavii au pãtruns în Imperiu nu numai pe cale violentã, ci si pasnicã. Ultima cale a fost favorizatã de caracterul international al statului bizantin, care practica pe scarã largã colonizarea de barbari, asezati pe baza vechiului sistem al „federatilor". Dupã datele lui lordanes si Prokopios, sclavenii (sau sclavinii) formau partea de vest a grupei sudice a slavilor la Dunãrea de Jos. Antii formau grupa de sud-est a slavilor, locuind Nistrul de Jos si Niprul de Jos, aproape de coasta Mãrii Negre (.„qua Ponticum mare curvatur a Donastro extenduntur usque ad Dana-pn'ra"366). Din regiunea Bugului de Jos si a Basarabiei, unde pare a se fi aflat aria primei lor civilizatii, antii si-au mutat apoi centrul mai la nord, în regiunea Kievului, întrucât unele antichitãti ale antilor sunt similare cu antichitãtile cetãtilor bizantine de pe litoralul nordic al Mãrii Negre, faptul confirmã existenta unei strânse legãturi între unii si ceilalti. Vernadsky a admis chiar existenta unor comunitãti formate din alani si anti în Cri-meea. 365 Prokopios, Bell Gotb., III, 40, ed. Haury, p. 476, 17 si urm. [în traducerea româneascã a lui H. Mihãescu, Rãzboiul cu gotii, Bucuresti, 1963 (col. „Scriptores Byzantini", III), fragmentul se aflã la p. 200, cap. 40, 3-8, cu usoare deosebiri de traducere]. 366 lordanes, Getica, 35. 637
Yüklə 2,03 Mb. Dostları ilə paylaş:
|