Note de curs la “drept constituţional şi instituţii politice”

James Madison, în The Federalist, nr. 10.

127 La prima vedere nu ar fi o contradicţie flagrantă între textul constituţional (care-i interzice preşedintelui în funcţie să facă parte dintr-un partid politic) şi participarea Preşedintelui la campania electorală. La o examinare atentă însă observăm că de fapt cele mai importante activităţi legate de calitatea de membru de partid sunt accesibile Preşedintelui: candidatura pe listele partidului, campania electorală şi deciziile politice generale ale partidului (indirect, prin exercitarea funcţiei de mediere, prin consultări cu liderii partidelor dar şi prin intermediul membrilor de partid apropiaţi prin interese sau afinităţi doctrinare). Practic singura consecinţă concretă a dispoziţiei constituţionale citate rămâne interdicţia pentru Preşedinte de a-şi plăti cotizaţia şi de la a participa la şedinţele periodice ale organizaţiei de partid.

128 Singura diferenţă – deloc nesemnificativă – constă în trimiterea operată în alin. 2, fraza a 2-a: la art. 70 (vechea redactare) şi respectiv la art. 72, alin. 1 (versiunea actuală). Cele două texte la care se face trimitere sunt identice, dar sunt situate diferit: Vechiul articol 70, de sine stătător, avea titulatura „Independenţa opiniilor”, pe când dispoziţia din art. 72 alin. 1 (din Constituţia revizuită) este parte a unui text intitulat „Imunitatea parlamentară”.

129 Pentru această concluzie pledează plasarea dispoziţiilor privitoare la punerea sub acuzare în alineatul 3 al articolului 84, consacrat incompatibilităţilor şi imunităţilor.

130 Putem privi însă această operaţiune ca fiind determinată de considerente ţinând de importanţa şi seriozitatea cazului reglementat de dispoziţia respectivă: “înalta trădare” a şefului statului constituie un eveniment rarisim şi deosebit grav, care se cuvine tratat aparte, într-o secţiune specială sau măcar într-un articol care să-i fie destinat în exclusivitate şi nicidecum expediat lejer în alineatul final al unui articol destinat unei alte instituţii.

131 Reamintim că art. 72, alin. (1), la care face trimitere art. 84, alin. (2) prevede că “[d]eputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului nu epuizează faptele care au legătură cu exercitarea mandatului (un parlamentar poate iniţia o moţiune de cenzură sau un proiect de lege, poate semna o sesizare adresată Curţii Constituţionale etc.). În privinţa “aplicării în mod corespunzător” a acestor prevederi asupra Preşedintelui, observăm că opiniile politice ale acestuia intră în mod neîndoielnic sub incidenţa dispoziţiei menţionate. Cum interpretăm însă prevederea privind imunitatea în privinţa votului? Putem considera dispoziţia caducă (şeful statului nu-şi exercită atribuţiile prin vot), dar o putem interpreta la fel de bine în sensul că pentru actele adoptate în cursul mandatului, Preşedintele beneficiază de imunitate. Pentru această din urmă interpretare, pe care o considerăm corectă, pledează faptul că raţiunea conferirii imunităţii către parlamentari în privinţa votului lor rezidă în interesul general al exercitării libere şi nestingherite a prerogativelor lor. Deciziile Parlamentului trebuie să fie la adăpost de presiunile şi intimidările care ar putea decurge din posibilitatea unei trageri la răspundere – la încheierea mandatului sau chiar în cursul acestuia – pentru un anumit vot. Aparent rezonabilă, justă şi utilă, o asemenea tragere la răspundere ar deveni foarte repede un instrument de reglare a unor conturi politice între partide adverse şi un mijloc de intimidare a majorităţii de azi de către posibila majoritate de mâine, aflată momentan în minoritate. Deciziile Parlamentului trebuie adoptate cu calm şi chibzuinţă, într-o atmosferă liberă de asemenea temeri. Mutatis mutandis, aceste considerente sunt valabile şi în cazul Preşedintelui, care însă ca organ unipersonal, adoptă deciziile sale în mod direct şi în nume propriu, nepunându-se evident problema unui vot în această privinţă. Cu alte cuvinte imunitatea permite adoptarea unor decizii în condiţiile unei deliberări normale, lipsite de constrângeri şi presiuni, atât în cazul parlamentarilor cât şi al Preşedintelui; primii nu pot fi traşi la răspundere pentru participarea lor la decizie prin vot, iar cel din urmă pentru deciziile sale.

132 În sprijinul acestei soluţii pledează şi interpretarea literală: în fraza „Preşedintele României se bucură de imunitate”, prin „Preşedintele României” înţelegem o persoană aflată în exerciţiul mandatului său de şef al statului. Este exclus ca prin această sintagmă să fie desemnată o persoană care a ocupat această funcţie în trecut.

133 Acest articol reprezintă în parte o reformulare a dispoziţiilor art. 84, alin. 3 (în vechea versiune a textului constituţional), cuprinzând pe de altă parte dispoziţii noi privitoare la propunerea de punere sub acuzare (alin. (2)) şi la suspendarea de drept a Preşedintelui pus sub acuzare (alin. (4)).

134 Infracţiunea de “înaltă trădare“ nu este prevăzută de Codul penal român, care incriminează doar fapte precum “Trădarea” (art.155), “Trădarea prin ajutarea inamicului” (art. 156) şi “Trădarea prin transmiterea de secrete“ (art. 157). Se poate pune în acest caz problema legalităţii incriminării; neexistând, nici în Codul penal, şi nici într-o lege penală specială, o infracţiune de “înaltă trădare”, s-ar putea deduce că Preşedintele României nu poate fi pus sub acuzare în condiţiile art. 96, până în momentul adoptării unei legi care să incrimineze o faptă numită „înaltă trădare”. Concluzia este însă inacceptabilă. Putem însă conchide că sintagma “înaltă trădare” reprezintă o calificare a infracţiunii de trădare comisă de Preşedinte. Deci, în cazul un care şeful statului ar comite infracţiunea de trădare, în una din variantele prevăzute de art. 155-157 din Codul penal, fapta ar dobândi calificarea de “înaltă trădare” şi – fără a se pierde încadrarea în unul din articolele menţionate ale Codului penal – ar intra sub incidenţa art. 96, urmărirea penală fiind condiţionată de îndeplinirea procedurilor prevăzute acolo.

135 Declaraţia citată cuprinde următoarele afirmaţii: „[l]egea (caselor naţionalizate – n.n.) se află în dezbaterea Parlamentului. (...) Şi este la Parlament în dezbatere. Parlamentul nu s-a grăbit tocmai pentru că au apărut foarte multe situaţii diverse şi, în această perioadă, comisiile parlamentare, împreună cu organele de specialitate de la guvern s-au consultat cu reprezentanţii proprietarilor, ai chiriaşilor căutând să elucideze toate aceste situaţii diferite. O să iasă legea; se vor crea fundamente legale pentru rezolvarea pe fond a problemei. De aceea spuneam: n-avea voie în această perioadă instanţa juridică [sic!] să se pronunţe, până ce, pe fond, pe bază legală nu se stabileşte cadrul de reglementare. Deocamdată e valabilă legea existentă până la apariţia unei legi noi. De aceea eu sunt de acord cu dumneavoastră, aveţi dreptate: este un abuz care se săvârşeşte faţă de dumneavoastră. Şi asta ar merita – administraţia locală, organele de specialitate trebuie să-şi îndeplinească funcţia pe care o au: de apărători ai interesului public. (...) Toate hotărârile adoptate de judecători sunt în afara legii, n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate, câtă vreme o lege nu stabileşte în ce context, cum se repune în proprietate un fost proprietar naţionalizat sau aflat într-o altă situaţie legală. Asta e problema de fond. Şi trebuie să aibă răbdare până vine legea şi doar pe baza legii să poată acţiona cu acoperirea corespunzătoare, atât instanţa judecătorească, cât şi administraţia locală. Administraţia nu trebuie să execute o hotărâre judecătorească care nu are acoperire legală şi n-are voie să evacueze cetăţeanul din casă.” Declaraţia este reprodusă integral în Avizul Consultativ nr. 1 / 5 iulie 1994, publicat în M.Of. II, nr. 166 / 16 iulie 1994, precum şi în CDH 1994, pp. 359-365, la pp. 359-360. Declaraţia denotă o concepţie incompatibilă cu exigenţele statului drept în privinţa rolului instanţelor judecătoreşti, care ar trebui, în viziunea fostului Preşedinte, să aştepte cu răbdare ani de zile adoptarea unei legi noi şi să respingă (încălcând dreptul la acces în justiţie consacrat in articolul 21 din Constituţie) cererile de restituire înaintate anterior intrării în vigoare a acesteia. Gravitatea atitudinii Preşedintelui nu decurge însă din conţinutul declaraţiei (autorităţile publice neavând obligaţia de a da curs indicaţiilor şi de a transpune în viaţă concepţiile aproximative ale şefului statului, cu privire la domenii în afara sferei atribuţiilor sale constituţionale), ci din împrejurarea că, la scurt timp după emiterea acesteia, Procurorul General a intentat recurs în anulare contra majorităţii hotărârilor de restituire a caselor naţionalizate, iar în urma admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a cererilor de recurs în anulare, proprietarii s-au văzut lipsiţi, a doua oară, de bunurile ce le aparţineau de drept. Legătura de cauzalitate între declaraţia Preşedintelui şi demersul Procurorului General este greu de dovedit, deşi este în general acceptată ca evidentă de jurnalişti şi chiar de către unii autori din literatura de specialitate; în orice caz ea nu putea fi constatată din oficiu şi luată în considerare de Curtea Constituţională la data pronunţării avizului consultativ.

136 Avizul consultativ nr. 1 / 5 aprilie 2007, privind propunerea de suspendare a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, în M.Of. I, nr. 258 / 18 aprilie 2007.

137 Reamintim că această situaţie se datorează reorientării Partidului Umanist Român (actualul Partid Conservator), aliat electoral al PSD, care a sprijinit acest din urmă partid cu ocazia alegerii preşedinţilor Camerelor, iar apoi s-a alăturat coaliţiei „DA” şi UDMR pentru a forma împreună Guvernul.

138 Semnalată şi în Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul constituţional românesc, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, 2001, vol. II, p. 337.

139 Este însă de observat datorită statutului de parlamentar, procedura declanşată în privinţa Preşedintelui interimar – sau respectiv a fostului Preşedinte interimar – trebuie să aibă loc cu repectarea dispoziţilor art. 72 privind imunitatea parlamentară.

140 În prezent, dispoziţiile incidente se găsesc în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22/21 ianuarie 1999.

141 Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 358-359.

142 Este vorba de Legea nr. 188/1999 cu privire la statutul funcţionarilor publici.

143 Pentru opinia contrară admiterii existenţei decretelor normative, vezi Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994, p.68, nota 1, precum şi Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, p. 413. Profesorul Ion Deleanu admite însă posibilitatea adoptării unor asemenea decrete: I. Deleanu, Instituţii…, p. 363. Aceeaşi opinie întâlnim şi în G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 266.

144 Contenciosul administrativ (de la lat. contendo = a lupta, a disputa) reprezintă procesul, desfăşurat în faţa unor instanţe judecătoreşti ordinare sau specializate, care opune individul (sau o persoană juridică de drept privat), în calitate de reclamant, statului, în legătură cu emiterea unui act administrativ de către o autoritate administrativă sau cu refuzul nejustificat al emiterii unui asemenea act, prin care se aduce atingere unui drept recunoscut de lege al reclamantului. În dreptul românesc, dispoziţiile incidente se găsesc în Legea nr. 29/1990 cu privire la contenciosul administrativ.

145 I. Deleanu, Instituţii…, p. 363.

146 I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994, p. 69, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, pp. 260 şi urm.

147 T. Drăganu, Dr. const., vol. II, pp. 285-298, mai ales pp. 297-298.

148 Inexistenţa constituie în drept o sancţiune mai severă decât nulitatea. Un act nul se bucură de prezumţia de legalitate, pe când unui act inexistent îi lipseşte chiar şi aparenţa unei conformităţi cu prevederile legii. Nulitatea este declarată sau constatată doar în anumite condiţii, de către organe special abilitate în acest sens (de regulă, de către instanţele judecătoreşti), pe când inexistenţa poate fi constatată de oricine; opoziţia sau rezistenţa faţă de executarea unui act administrativ inexistent nefiind contrară legii, ca în cazul unui act nul ori anulabil.

149 Rezerve în această privinţă manifestă profesorul clujean Tudor Drăganu. Dat fiind faptul că desemnarea judecătorilor este “făcută la libera apreciere a unor organe prin excelenţă politice: camerele parlamentului şi preşedintele republicii, întreagă această operaţie e sortită să se desfăşoare sub semnul politicianismului” (Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 125; lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Introducere…).

150 Este de remarcat că, exceptând numirile din 1998 şi din 2007, în toate celelalte cazuri, numirile au fost făcute de un Parlament dominat de formaţiunea politică numită succesiv FSN, FDSN, PDSR şi, în fine, PSD şi respectiv de către Preşedintele Ion Iliescu (exponent al aceluiaşi partid), împrejurare care a marcat sensibil componenţa Curţii. Unul din reproşurile cele mai frecvente şi constante la adresa instanţei noastre constituţionale vizează faptul că majoritatea membrilor săi au fost şi sunt sunt legaţi de PSD. Reproşurile sunt în bună măsură întemeiate şi datorită circumstanţei că, spre deosebire de PNL sau UDMR, care au nominalizat pentru funcţia de judecător constituţional personalităţi independente şi neafiliate politic, partidul menţionat a preferat uneori să nominalizeze proprii membri, personaliăţi care au exercitat funcţii publice în numele său sau, într-unul din cazuri, având legături de familie cu un membru din conducerea sa.

151 Precizăm că anterior revizuirii Constituţiei, denumirea instanţei noastre supreme era “Curtea Supremă de Justiţie”. Această denumire o vom întâlni în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorască precum şi în alte legi speciale, până în momentul republicării sau actualizării acestora.

152 Ibidem, p. 127.

153 În această privinţă, competenţa Curţii se întemeiază (în primul rând) pe dispoziţiile art. 146, lit. (j).

154 Controlul constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale are sens doar dacă se produce înainte de ratificarea acestora, întrucât efectul (prevăzut în art. 147, alin. (2) fraza ultimă) constat constatării neconstituţionalităţii actului controlat îl reprezintă imposibilitatea ratificării.

155 Conform art. 4 din Legea nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheiarea şi ratificarea tratatelor, sunt supuse Parlamentului spre ratificare prin lege „tratatele internaţionale semnate în numele României, precum şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile semnate la nivelul Guvernului român, care se referă la colaborarea politică şi militară, cele care fac necesară adoptarea unei legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, precum şi cele care implică un angajament politic ori financiar ori se referă la probleme privind regimul politic şi teritorial al statului sau la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sau participarea la organizaţii internaţionale, precum şi acelea care prevăd expres aceasta”. Încheierea de către Guvernul român (eventual cu colaborarea Preşedintelui) a unui acord internaţional din această categorie ca „executive agreement”, fără a-l supune ratificării reprezintă aşadar o încălcare a dispoziţiilor legale. Constituţia nu este însă încălcată decât în cazul tratatelor încheiate „în numele României” precum şi al acordurilor care implică modificarea unor legi ori adoptarea unor legi noi, întrucât s-ar contraveni dispoziţiilor art. 91, alin. 1 şi respectiv art. 60, alin. (1), teza finală (Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare”). Celelalte categorii de acte internaţionale (nemenţionate în art. 4 din Legea nr. 4/1991) pot fi încheiate ca „executive agreements”, nemaifiind necesară supunerea lor spre ratificare. Este de menţionat că respectarea de către Guvern a dispoziţiilor art. 4 din legea menţionată nu este controlabilă nici pe calea contenciosului administrativ (art. 2 pct. a) din Legea nr. 29/1990 exclude această formă de control în cazul actelor privind raporturile dintre Parlament şi Guvern precum şi în cel al actelor privind interpretarea sau executarea actelor internaţionale) şi practic nici pe cea a contenciosului constituţional, din moment ce consecinţa efectivă a constatării neconstituţionalităţii o reprezintă (doar) imposibilitatea ratificării (or neconstituţionalitatea constă tocmai în omisiunea de a supune un acord sau tratat spre ratificare). Executivul poate fi totuşi sancţionat, dar numai de către Parlament: prin moţiune de cenzură, în cazul Guvernului şi respectiv prin suspendarea din funcţie, în cazul Preşedintelui.

156 Art. 27 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor stabileşte că „o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”.

157 Este de menţionat şi opinia – argumentată - asupra necesiăţii lărgirii sferei subiecţilor abilitaţi cu sesizarea neconstituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului, în sensul includerii în această sferă a comisiilor parlamentare. Vezi I. Deleanu, Justiţia…, pp. 243 şi urm.

158 Controlul constituţionalităţii regulamentelor nu poate avea un caracter prealabil, întrucât acestea sunt adoptate de Camere prin hotărâre (art. 76, alin. (1)), act care nu necesită promulgarea şi intră în vigoare la data adoptării. Sesizarea făcută anterior adoptării prin vot este lipsită de obiect, iar în cazul unei sesizări ulterioare votului, controlul declanşat are un caracter posterior.

159 Anterior revizuirii, dispoziţia constituţională prevedea exclusiv excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Instanţele de arbitraj comercial au fost incluse prin legea de revizuire.

160 Ordonanţele Guvernului sunt de asemenea publicate în Monitorul Oficial al României, partea I-a. Nepublicarea atrage inexistenţa ordonanţei (art. 107, alin. (4) din Constituţie şi art. 27, alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor).

161 Iniţial Curtea Constituţională s-a arătat favorabilă unei interpretări mai largi a sintagmei “instanţe judecătoreşti”, şi implicit faţă de ideea admiterii unor sesizări din partea instanţelor Curţii de Conturi. Ulterior Curtea a revenit asupra acestei opinii. Soluţia respectivă dă naştere – aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate – unor serioase probleme practice în cazul unei excepţii ridicate în faţa judecătorului Curţii de Conturi. Acesta va trebui fie să refuze examinarea conformităţii cu Constituţia a legii vizate de excepţie, fie să soluţioneze el însuşi această excepţie. Ambele soluţii sunt inadmisibile. Vezi în acest sens, I. Deleanu, Instituţii…, pp. 391-392, la nota 8.

162 Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens prin decizia nr. 63/02.04.1997, respingând cererea unui grup de 43 de senatori care contestau Hotărârea nr. 11/1997 a Senatului privitoare la efectele ridicării, în legislatura anterioară, a imunitaţii parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor. Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365.

163 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365.

164 Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, Justiţia constituţională, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 126-127. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…).

165 În opinia profesorilor clujeni Ion Deleanu şi Tudor Drăganu, dispoziţia din art. 23, alin. (3) al legii organice a Curţii este criticabilă, întrucât adaugă la textul Constituţiei, lucru inadmisibil chiar şi în cazul legilor organice, caracterizate drept “prelungiri ale Constitţiei” (Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, - citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Dr. const. - Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1998, vol. II, p. 314; I. Deleanu, Instituţii…, pp. 392-393). Pentru o opinie contrară, vezi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 124-125.

166 Autoritatea de lucru judecat reprezintă un principiu de interes general, conform căruia, ceea ce s-a hotărât printr-un act de jurisdictie – bine sau rău – se consideră că exprimă advărul şi ca atare, judecata nu mai poate fi reluată. Astfel se pune capăt irevocabil oricărui litigiu, în care părţile au utilizat toate căile de atac puse la dispoziţia lor de către lege (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 83)

167 Textul Legii nr. 47/1992 nu menţionează posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către procuror. În doctrină se admite însă această posibilitate, susţinută de altfel şi de dispoziţiile art. 131, alin. 1 (“Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi interesele cetăţenilor). Vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 391 precum şi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, p. 145.

168 Încheierea de şedinţă este un act procesual întocmit de instanţă, în cazul amânării judecăţii, în care se consemnează cele petrecute în şedinţa care a avut loc, şi princare se iau, totodată, măsuri în vederea soluţionării acelei pricini (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 266)

169 Ele sunt adoptate de Guvern prin consens şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 108 al Constituţiei şi art. 27 al Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor). Textele citate nu precizează momentul intrării în vigoare, însă se poate deduce că aceasta se va produce la data publicării în Monitorul Oficial.

170 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 316.

171 Sub acest aspect, dispoziţia din Constituţia germană este mai largă decât în cea română; sub incidenţa ei intră nu numai autorităţile publice, ci şi alţi subiecţi de drept, de exemplu partidele politice. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, Deutsches Staatsrecht, ediţia a 30-a, C. H. Beck, München, 1998, p. 81. Dispoziţia Constituţiei române limitează sfera autorităţilor şi persoanelor abilitate să sesizeze Curtea (Preşedintele României, unul din preşedinţii celor două Camere, primul ministru şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii).

172 În privinţa Germaniei, refuzul Preşedintelui Federal de a numi ca membru al Guvernului persoana propusă de către Cancelar va fi supus controlului Curţii Constituţionale Federale în dispoziţiei menţionate mai sus, a art. 93, alin. (1), pct. 1. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, op. cit., pp. 372-373.

173 M.Of. I, nr. 317 / 12 mai 2003.

174 Prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlament, formulate de preşedinţii celor două Camere (M.Of. I, 144 / 17 februarie 2005) şi prin Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, asupra cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească pe de o parte, şi Preşedintele României şi primul-ministru, pe de altă parte (M.Of. I, nr. 576 / 4 iulie 2006).

175 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 385.

176 Nu pot forma obiect al iniţiativei legislative populare problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

177 În literatura juridică s-a ridicat problema utilizării acestei proceduri în vederea declarării neconstituţionalităţii altor organizaţii, în afara partidelor politice. Pentru un răspuns pozitiv la această întrebare, vezi: T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 320 precum şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 396. Opinia contrarie este susţinută în I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 171-172

178 În baza dispoziţilor acestui aliniat, sunt neconstituţionale partidele politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.

179 Evident, pasivitatea s-a manifestat şi se manifiestă din partea persoanelor şi autorităţilor abilitate cu sesizarea Curţii Constituţionale: preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul. Totuşi este criticabilă şi soluţia foarte restrictivă a legiuitorului, care a înţeles să limiteze, credem, în mod excesiv sfera subiecţilor abilitaţi cu sesizarea Curţii Constituţionale.