Între literatură Şi istoriografie: florian aaron, idee repede de istoria prinţipatului ţĂrii rumâNEŞTI

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 42.81 Kb.
tarix05.03.2018
ölçüsü42.81 Kb.

MIHAI ALIN GHERMAN, Între literatură si istoriografie: Florian Aaron, IDEE REPEDE DE ISTORIA PRINTIPATULUI TĂRII RUMÂNESTI




ÎNTRE LITERATURĂ SI ISTORIOGRAFIE: FLORIAN AARON,

IDEE REPEDE DE ISTORIA PRINTIPATULUI TĂRII RUMÂNESTI


Conf. univ. dr. MIHAI ALIN GHERMAN


Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

The study is dedicated to a less known text, Idee repede de istoria printipatului Tării Rumânesti (Schort Wiew on History of Valachia) printed in 1835-1837 in Bucharest, observing the literary aspects of the a text who marked the ideology and literature of the Romanian revollutionary generation of 1848..

Personalitatea lui Florian Aaron1 este departe de a fi cunoscută. Dacă istoriografia română a cercetat, în parte doar, scrierea sa cea mai importantă, Idee repede de istoria printipatului Tării Rumânesti, istoria literară nu înregistrează decât incidental numele său la fel ca istoria lingvisticii românesti; mai rămân de investigat cel putin încă câteva scrieri: Ne gândim la Catehismul omului moral, crestin si sotial. Pentru trebuinta tinerilor din scoalele începătoare, (Bucuresti, 1835), care a avut sub diferite titluri cel putin douăzeci de editii si care a influentat fundamental gândirea politică a generatiei pasoptiste si postpasoptiste din Muntenia, si, mai apoi, din întreaga Românie, Patria, patriotul, patriotismul (Bucuresti, 1843), care reprezintă primul text original de gândire politică românească si altele.

Tipărită între 1835 si 1838, Idee repede de istoria printipatului Tării Rumânesti se integra în seria de manuale care apăreau acum redactate, de obicei, de însisi profesorii din scolile românesti destinate învătământului laic care se dezvolta în urma aplicării reformelor impuse de Regulamentul Organic. Lui îi corespundea în Moldova cel al lui Ioan Albinet, intitulat Manual de istoria principatului Moldovei apărut la Iasi în 1843.

De la început trebuie să atragem atentia că abordarea unui subiect de istorie locală nu contravenea întru nimic, în cazul lui Florian Aaron sustinerii ideii unificării celor provincii române, căreia, în mod special el, i s-a dedicat întreaga viată. Textul este plin de aluzii directe si indirecte prin care se sustine, dimpotrivă, ideea unirii tuturor românilor, preluată, fără îndoială, de la reprezentantii Scolii Ardelene.

În rândurile care urmează nu vom încerca să facem o analiză a textului2, ci doar să subliniem aspectele care privesc istoria literaturii.

Istoriografia romantică prin definitie se afla la întrepătrunderea beletristicului cu literarul. Acest lucru, constatat de multă vreme de cercetători îsi găseste explicatia în faptul că, metodologic, istoriograful romantic încerca să completeze documentul istoric (sau lipsa acestuia) cu elemente fictionale, care să facă istoria mai vie. Ca primă consecintă a acestui fapt, constatăm că frontiera dintre stiintă si beletristică era foarte relativă, fiind depăsită – într-o directie sau în alta – de multe ori cu bună stiintă de autorul romantic. O asemenea situatie o avem în cazul Scenelor istorice din istoria Tării Românesti ale lui Alexandru Odobescu, căci, Mihnea Vodă cel Rău si Doamna Chiajna au fost publicate de acesta ca texte istorice, având note si trimiteri la documente si cronici. Odată cu publicarea unei serii de documente si cu dezvoltarea istoriografiei, partea fictională îsi dovedeste viabilitatea, iar cea de adevăr istoric, care se sustinea prin documentatia propriu-zisă, se arată mai putin consistentă. Fără să modifice cu nimic textul în sine, Odobescu elimină notele stiintifice, introduce un glosar si publică într-o a doua editie textul celor două scrieri ca nuvele istorice.

Destinată, deci, studiului istoriei nationale, lucrarea lui Floria Aaron se dovedeste a avea virtuti literare remarcabile fiind, într-o perioadă în care în domeniul literaturii poezia era teritoriu predilect, doar nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpusneanu ilustrând capitolul prozei, o temeinică ilustrare ale prozei literare.

Virtutile literare ale textului se dovedesc de la bun început, citind chiar Precuvântarea primului volum: „Nimic nu poate fi la o natie mai scump decât începutul său, numele ce-l poartă, pământul pe care lăcuieste, starea întru carea se află acum si grija de ceea ce poate să fie în vremea viitoare. La niste fii adevărati ai natiei pe carii I-a ajutat natura si au primit o crestere bună, încă nimic nu poate fi de mai mare interes decât cunostinta de acele lucruri scumpe fac fiinta natiei si pe a lor însusi. Oricare dintr-însii, fie slujbas obstesc, fie particular, din curiositate sau trebuintă de multe ori este adus la astfel de împrejurări ca să întrebe, să cerceteze si să caute cu tot dinadinsul după izvorul din care poate afla acele lucruri ce sânt de cea mai mare importantă attât pentru întrega natia sa, cât, de multe ori, si pentru sine singur. În neastâmpărarea cea grea în care se află oricare iubitor de adevăr fiu al natiei si se înfătisează ideea istoriei patriei, oglinda cea magică veacurilor trecute, icoana cea adevărată a vremii de acum si cheia cea de mare pret cu care se descuie oarecum si ascunsurile viitoriului. Aceasta odihneste, multumeste si mângăie curiozitatea sau trebuinta tuturor celor ce se interesează a cunoaste lucrurile acele nepretuite ale natiei; într-însa ca dintr-un hrisov sigur sânt scrise cu slove de aur drepturile unei natiuni pentru începutul, numele si pământul său, într-însa se află deosebitele acele întâmplări si împrejurări care au adus natia în starea aceea de cultură sau de barbarie ,de lumină sau de întuneric, de fericire sau de nefericire întru care se află si tot printr-însa poate cineva să îndrăznească a pătrunde oarecum si în întunerecul viitorului si să se apropie cu ideea de soarta ce asteaptă pre acea natiune”.



Această tendintă de a redacta textul cu o anumită cadentă retorică se simte si în restul volumului. Capitolul introductiv la volumul ai II-lea, care prezintă istoria Tării Românesti între 1552-1716 sună astfel: „De mult trecuseră vremile acelea frumoase, în care, rumânii, după ce au scăpat de apăsările natiilor barbare, ce furnica pe pământul lor, întemeiară un stat cârmuit de printi din sânul si sângele lor, făcându-si niste idei plăcute de un viitor pacinic si plin de fericire pentru dânsii. Abia începură a desfăsura o viată slobodă dorită de mai multe veacuri si jaluzia Ungariei le amerinta că va să le răpească slobozenia si neatârnarea lor. Încă nu scăpară desăvârsit de cursele în felurite ce le întindea Ungaria spre a-i coprinde, căria i să împrotiviră cu energie bărbătească în mai multe întâmplări primejdioase si cursul întâmplărilor vremii îi chemă la alte lupte si mai grele împrotiva turcilor osmani, cari în periodul vremilor eroice ale lor voia să le soarbă fiinta. Rumânii dobândiră atunci prilejurile cele mai strălucite de a arăta că sunt natiune, că au o lege sfântă si o stăpânire natională, care le asigură viata, cinstea si averea lor. Dezvoltând puterea cea mai înaltă a nationalitătii si a patriotismului, cârmuindu-se de niste printi viteji si cari îsi cunostea pozitia si vrednicia ei, ajutati fiind câte odată si cu mijlocirea puterilor vecine, îsi apărară cu statornicie vrednică de o natiune altarele credintei lor si vetrile părintesti. Puterea lor însă cea mică slăbi cu încetul în războaiele acelea crunte si dese ce le sprijiniră împrotiva armiilor celor covârsitoare ale turcilor; energia natională se slăbănogi prin dihonia ce întră în unii rumâni, cari, fiind iubitori de stăâpânire, cerca toate mijloacele spre a se face print; nu le era milă prin jocul intrigilor a înviersuna o parte de rumâni împrotiva celeilalte si nu le era rusine de blestemele următorilor si de ocara veacurilor a vinde câte o dată pentru slava desartă a lor drepturile cele neînstreinate ale natiei; duhul national încă amorti de tot în vremea cârmuirei a celor mai multi printi slabi, pe cari nenorocirea natiei îi înălta pe tron, cari jetfea interesului particular al lor interesurile cele mai scumpe ale tării si al cărora caracter nu se poate înfătisa mai bine decât că a domnit nefăcând nimic sau făcând mai mult rău. În asfel de împrejurări rumânii se apropia de căderea lor si îsi pregătea o soartă aspră supt care gemură mai multe veacuri fără mângăiere si mustrati totd`auna de cuget. Atunci turcii, făr a întâmpina multă împrotivire, făcură cu înlesnire din Tara Rumânească un printipat vasal si tributar pentru totd`auna”.

Privite ca personaje umane, cu defecte si calităti, personalitătile istorice devin adevărate personaje, unele admirate, altele detestate, tesându-si soarta într-o dramă în care ele se aflau în conflicte ireductibile. Astfel ei devin eroii unor secvente cu virtuti literare, precum antipaticul Vintilă: „Păsind boierii la alegere, căzu soarta pe un boier din Slatina, numit Vintilă. Viata lui mai dinainte semăna a încredinta obstea că are însusirile cuvincioase de a cârmui tara pe drumul dreptătii si al fericirei, faptele însă cu care si-a însemnat domnia arătară tutulor că el a înselat părerea de obste. A fost un fătarnic care sub masca blândetii ascundea sufletul cel mai înrăutătit si inima cea mai crudă. Caracterul lui atunci s-a desvoltat mai lămurit spre a-l cunoaste tara după ce a omorât vreo câtiva din boieri sub doesebite pricinuiri. Ca să-si spele mâinile sale cele sângeroase si să arată de la sine nemultumirea si glasul cel murmurător al obstii ce isbea într-însul, alergă iar la fătărnicie, care cu atât era mai primejdioasă, cu cât îi dete masca religioasă ca sub protectia celor sfinte să-si apere fărădelegile sale. Asfel ajunseră speculatie lucrurile dumneiesti!”. Un astfel de caracter, nu putea să aibă decât un sfîrsit dramatic, care i se cuvenea: „Socotind Vintilă că prin zidire de mănăstire si de biserică s-a spălat de sângele acela cu care i-a spurcat mâinile, crezu că este împuternicit de am ai vărsa si altul. Mergând odată la vânătoare de cerbi peste Olt la râul Jiul, fu întovărăsit de mai multi boieri. Acolo îl împinse răutatea să omoare pe unii dintr-însii. Judetul acest nelegiuit îl făcu cunoscut prietenilor săi, celor credinciosi ca să afle de la dânsii mijlocul cum ar putea să-si sature nesatul său de sâmge; dar norocirea jertvelor acelor nenorocite ce era hotărâte mortii făcu să se descopere complotul. Siguranta vietii ce trebuia să aibă pentru a scăpa de mâinile cele crunte ale lui Vintilă le dete drept de a apuca mai nainte. Rădicându-se asupra lui îl omorâră pe malurile Jiului si scăpară tara de un tiran.”. Dimpotrivă, următorul său în tron, Radu Paisie, e prezentată într-o lumină pozitivă: „Greseala ce o făcuseră boierii alegându-l pe Vintilă de print vrură să o îndrepteze acum alegând în locul lui pe altul mai bun. Trecând cu vederea numărul familiilor nobile din care putea a face alegerea, îsi, îsi jertfiră tot egoismul pentru binele de obste si si ca să nu mai dea pricini de intrigi si de nemultumire, trecură la ceata călugărească. Un egumen de la mânăstirea Argesului, numit Paisie, om blând si drept după părerea de obste, trăgea glasurile tuturor. Călugărul, ispitit de propunerea boierilor si de slava trecutului nu se socoti mult, călcă jurământul singurătătii si al sărăciei d-a pururi, aruncă rasa, îsi schimbă numele de Paisie în Radul, primi domnia si trecu de la o viată pacinică la o viată plină de primejdii. Poarta Otomană de astă dată nu băgă de seamă la schimbarea aceasta a domniei printipatului, sau pe tăcut se păru că întăreste alegerea boierilor”.

Eroul principal, căruia îi dedică cele mai multe pagini, aproape o treime a întregului text, este Mihai Viteazul. Personajul lui Mihai este anticipat, precum într-o naratiune romantică, de figura tatălui său, creându-se, astfel, un preludiu la elogiile care vor fi aduse fiului: „Tara Rumânească n-avu norocire de a fi cârmuită mai multă vreme de Petrascu, căruia tot norodul cu o unire de glasuri îi deteră nume de Bun pentru însusirile lui cele lăudate cu care a domnit. Titlul acesta nu l-a dobândit Petrascu numai pentru că si-a tinut mâinile curate si nu le-a spurcat în sânge fiind ucigas ca alti printi înainte de dânsul si după dânsul; dreptatea si blândetea lui a simtit-o toti de obste si recunostinta cerut să i se dea numele acel mai scump ce poate să-l dobândească un print care este tată a norodului său. Pierderea lui cu atâta a fost mai simtitoare, cu cât nu o moarte firească ci un omor silnic a lipsit tara de un cârmuitor atât de dulce”. Tot din strategia introducerii figurii lui Mihai face parte si prezentarea predecesărului său, Alexandru, ale cărui tiranii nu fac decât să pregătească binefacerile pe care le-a adus domnia lui Mihai: „Alexandru de la începutul stăpânirii sale dete pe fată caracterul său. Înflat de trufie, căci se trăgea din familie nobilă, despretuia pe boierii păumânteni. Acestia, vrând a-si apăra drepturile si privileghiurile cele vechi trăgea ura lui asupra lor; câtre aceasta, fiind că era un desfrânat cu feluri de chipuri a tiranisit tara si în toată vremea stăpânirii sale se purtă ca un vrăjmas al norodului său, pedepsind strasnic nu numai pe aceia cari urzea comploturi împrotiva lui, ci si pe aceia cari ori cinstea sau vrednicia lor ori bogătia îi punea în stare si le da mijloace de a-i face rău. Purtarea aceasta despotică a lui Alexandru a adus la deznădăjduire pe multi, cari, ca să scape tara si pe dânsii de un tiran ca dânsul, căuta prilej de a-l omorî”.

Figura lui Mihai este prezentată ca o izbăvire pentru suferintele îndelungate ale tării: „Mihai Viteazul a fost fiul lui Petrascu celui Bun si frate lui Petru Cercel. Pe lângă norocirea unei nasteri strălucite, natura nu i-a tăgăduit nici una din dispozitiile acele norocite ce fac pe un om mare, care prin chipul de a se gândisi puterea de a lucra se ridică dasupra oamenilor covecuitori, face epohă în istoria patriei sale, hotăraste soarta natiei sale pentru veacuri întregi si în urma sa lasă un nume mare si scump ce cu drag îl pomeneste lumea. Între atâtea daruri înalte cu cari l-a înzestrat natura, îi lipsea sigură o crestere mai îngrijită, care, de i-ar fi cultivat dispozitiile acele minunate, ar fi biruit piedicile acele fatale ce împrejurările îi puseră împrotivă în drumul acela al slavei ce-l deschise pentru o soartă mai bună pentru rumâni.- Scoala cea mai mare în care s-a format Mihai au fost nenorocirile patriei sale, într-acestea si-a petrecut vârsta copilăriei si a tineretii sale, învătând greutătile cu care era împilată tara si suferirile cele nedrepte cu care se apăsa rumânii atât din partea turcilor cât si din parte printilor lor; într-aceasta se dezvoltară simtimentele cele nobile ale inimii sale de a fi mântuitor si slobozitor al patriei sale si de a voi să o ridice la un rang mai înalt si la cinstea ce i se cuvinea; întra-ceasta se formă caracterul lui cel mare ale căruia trăsături străluciră în tot cursul vietii sale. Vredniciile sale cele netăgăduite îl chiemară în grabă a coprinde în patria sa slujbe înalte, la care îi da drept si nasterea sa cea strălucită si influenta cea mare a socrului său, vistierul Ioan, care, pe vremea domniei lui Alexandru, se afla agent la Constantinopol din partea Tării Rumânesti. Numindu-se ban al Craiovii, dobândi înlesnire de a-si descoperi cugetele sale cele înalte si făcătoare de bine pentru starea cea ticăloasă în care ajunse patria sa si de a pune temei la mărirea sa”.

Arta literară depăseste, însă, în descrierea domniei lui Mihai Viteazul, intentia strict istorică: întâmplări spectaculoase (scena cu Mihai si călăul, preluată ulterior de Bălcescu3), intrigi, gesturi romantice, dar, mai ales, încercarea de a reda gândurile eroului său, fac ca textul lui Florian Aaron să depăsească limitele scrierii istoriografice propriu-zise si să intre, evident, în teritoriul literaturii: „Din cumpănirea acestor gânduri, se aprinsă simtimentul de patriotism în inima lui Mihai si duhul cel mare al lui îl făcu să hotărască că, fiindcă nu este alt mijloc de mântuintă sau cel putin de usurare de nenorocirile acele nenumărate ce neprecurmat se grămădesc asupra Tării Rumânesti din partea turcilor, rumânii să ia armele în mână, să înceapă războiul pentru slobozenia lor si să nu înceteze până când sau soarta îi va ajuta ca să iasă biruitori din lupta aceasta sfântă sau se vor prăpădi cu totul îngropându-se dimpreună cu slobozenia în cenusa vetrelor si altarelor patriei lor”. Bineînteles, din această perspectivă romantică, acttiunile lui Mihai erau justificate de o profundă cunoastere a trecutului national: „Cecetând mai departe află că rumânii în vremea în care au fost norociti să se c cârmuiască de printi cu suflete mari, au stiut cu sângele lor să-si apere drepturile nationalitătii, vetrile părintesti si sfintele bisericilor ale patrii lor, biruind armii streine număroase. Spre întărirea a devărului acestuia, găsi în istoria rumânilor mai multe foi pline de asfel de strălucite isprăvi vrednice de laudă în toată lumea, prin care au arătat rumânii că si ei sunt natiune si că au o patrie pentru care sunt datori a se jertvi în vremile cele primejdioase pentru fiinta ei, care este si a lor. Cercetând mai cu de amăruntul se încredintă că în vremea sultanilor Baiazet, Mahomet II si Soliman Ii, Tara Rumânească s-a aflat în asemenea împrejurări primejdioase, care îi ameninta cî va fi înghitit de turci; dar fiind rumânii cârmuiti de brate viteze ca ale lui Mircea cel Bătrân, Vlad Tepes si Radul de la Afumati, se îmbărbătară ca cu o putere cerească, înfruntară armiile cele mai număroase ale turcilor si prin fapte de jerviri eroice izbutiră ca să facă pe puterea streină a respecta drepturile lor pentru care ei era hotărâti a muri”.

Descrierea luptelor lui Mihai cu turcii anticipează marea proză romantică românească. Ilustrativ (desi la fel de importante sunt si multe alte episoade) omorârea creditorilor turci din bucuresti: „Aflându-se toti turci în dormitarea aceasta adâncă, Mihai nu se sfii a chiema la casa vistiernicului Dan atât pe creditori săi de la Constantinopol si Adrianopol, cât si pe alti turci săzători cu lăcuinta în oras sau, după întâmplare, veniti atuni dupe afară. Pe cei dintâiu îi chiemă cu cuvânt ca să le plătească datorile ce avea a lua de la dânsul; pe ceialalti cu deosebite cuvinte. După ce veniră turci la locul numit si se strânseră sumă mare, Mihai, făr a mai pierde vreme, ridică în numele Domnului steagul slobozeniei pentru dezrobirea tări de sub jugul otoman si pentru mântuinta celor sfânte ale ei de călcările cele nelegiuite ale turcilor, porunci ca de patru părti să se dea foc curtii si casii unde era turci adunati, să se sloboază necontenit asupra lor tunurile cu care a îngrijit să se împresoare curtea si casa, iar el, în fruntea boierilor înarmati si a soldatilor, încurăjindu-i cu gura, îmbărbătându-i cu fapta, se aruncă asupra acelor turci înspăimântati de vâlvătaia focului, de bubuitul si pustirile tunurilor si de glasul cel strigător de răzbunare a norodului. Măcelăria a fost grozavă. focurile, tunurile, învălmăseala, dar, mai cu seamă, sabia lui Mihai, a boierilor si a soldatilor săi, au făcut omor mare : 2.000 turci se omorâră. Mihai pierdu putintei dintr-ai săi; stolnicul Stroe Buezescu se răni la mâna stângă. Cu prilejul acesta, însuflă Mihai în rumâni săi simtimtentul de slobozenie si îi învătă cum trebuie să poarte arme pentru apărarea si mântuinta patriei lor. Boieri următori pildei cei strălucite si duhului celui mare a lui Mihai, încinseră săbiile si prin fapte eroice se arătară vrednici de patria lor; ceialalti soldati rumâni încurajati de printul si boieri lor, se întrecură a-si arăta vitejia în ochi mai-marelui lor”.

Văzut din această perspectivă Florian Aaron ne apare aici mult prozator decât istoric, căci documentele, atâtea câte ni s-au păstrat, nu oferă aceste amănunte; ele apartin arsenalului scriitorului romantic.. Romantice sunt si scenele care se petrec noaptea. Astfel, adunarea (pe care documentele istorice n-o mentionează, de altfel) prin care românii au luat decizia ridicării împotriva turcilor este descrisă astfel: „Chiemând pe boieri săi le descrise starea ceea proastă întru care se afla tara, le însirui sistema ce turci au urmat-o cu statornicie călcând toate drepturile tări, încât numai după nume poate a se zice că are administratie national㸠le aduse aminte de vremile mai dinainte când vrând turci a preface tara în pasalâc turcesti, se ridicară rumâni cu armele si cu sângele îsi apărară drepturile nationalităti si ale patriei lor; le arătă că pentru a se mântui sau a se usura de capritile Porti si de răutatea turcească nu este alt mijloc decât să ia armele în mână si să se războiască până când sau vor dobândi neatârnarea tării sau se vor prăpădi cu totul ; în sfârsit îi încredintă că vremea aceasta este ceea mai întocmită pentru dobândirea slobozeniei fiindcă mai multe puteri din mai multe tări sânt hotărâte a se ridica deodată împrotiva vrăjmasilor crestinătăti. Cuvintele acestea cu care Mihai, împrotiva despotismului turcesc, tonul cu care el înfătisa si în sfârsit hotărârea sa ceea vitează, electrizară pe boieri adunati; toti se pătrunseră de niste simtimente înalte, îsi cunoscură drepturile ce au de a-si patria si datoriile cele sfinte de a se jertvi pentru dânsa si toti cu un glas strigară "să ia armele în mână si să nu le puie jos până nu vor dobândi mântuintă tări si pe a lor însusi sau să se cotrupească cu totul murind toti dimpreună cu slobozenia pentru care jertvit. Hotărârea aceasta nobilă si vrednică de o natie ce voiaste a fi slobodă se pecetlui cu un jurământ sfânt si necălcat. Noaptea aceea în care se săvârsi această hotărâre mare a rămas a fi ceea mai însemnată si mai vrednică de tinerea minte a rumânilor. Minutul acela în care din gurile tuturor răsună zicerea: «Jurăm!» a fost unul din cele mai frumoase ce pot rumâni să numere în viata politică a lor”.



Dacă textul lui Florian Aaron era în intentie autorului său unul istoric, în realizare el se dovedeste a fi unul beletristic. Sub raport ideologic el se dovedeste a fi cartea de căpătâi a generatiei pasoptiste din Muntenia, pe care a influentat-o profund – dovadă este scrierea lui Nicolae Bălcescu Românii supt Mihai Voievod Viteazul, care a urmat textul profesorului său nu numai în intentie ci si frazeologic4. Elementele preromantice si romantice, care abundă în text, ne îndreptătesc să observăm că, cel putin pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, activitatea lui Aaron este una care justifică viitoare investigatii.

1 S-a născut în 1805 în Rod, jud. Sibiu.. După studii efectuate în Transilvania si la Universitatea din Pesta a functionat ca profesor în Tara Românească (Scoala Centrală din Craiova si Colegiul „Sfântul Sava”, iar, mai apoi, la Universitatea din Bucuresti). Propagator al ideilor Scolii Ardelene, si în primul rând ale lui Petru Maior, a participat la revolutia de la 1848. După 1840 revine în Bucuresti unde, începând mai ales cu perioada următoare Unirii Principatelor. Participă la dezvoltarea învătământului românesc, având mai multe functii în Ministerul Instructiunii. După prima sa lucrare, o foaie volantă din 1829 care cheamă la învătarea limbii latine în cadrul Scolii din Golesti (1829), publică mai multe manuale (dintre care majoritatea au avut mai multe editii). În 1ntre 1835-1838 a publicat la editura lui Ion Heliade Rădulescu în trei volume un manual de istoria Tării Românesti, (Idee repede de istoria printipatului Tării Rumânesti), care, formal răspândea cerintelor organizat prin Regulamentul Organic, dar care, de fapt, a fost lectura istorică cea mai importantă a întregii generatii pasoptiste muntene, fiind manual de studiu în Colegiul „Sfântul Sava”. Alături de G. Hill a editat primul cotidian românesc, „România” (1838). Alături de P. Poenaru si G. Hill, a redactat în 1840 un Dictionar frantozesc-românesc în două volume, cea mai amplă lucrare lexicografică tipărită în româneste pînă spre mijlocul secolului al XIX-lea. Dintre lucrările sale insuficient cercetate amintim: Patria, patriotul, patriotismul (Bucuresti, 1843) care este primul text de analiză a acestor concepte politice în cultura noastră, A mai publicat: Abecedar, Bucuresti, 1860; Catehismul omului moral, crestin si sotial. Pentru trebuinta tinerilor din scoalele începătoare, Bucuresti, 1835 (cu o a doua editie din 1853), Elementuri de gheografie pentru trebuinta tinerilor începători (Bucuresti, 1834, ed. II-a 1839), Elemente de istoria lumii, Bucuresti, 1845; cu alte editii în 1846 si 1847), elemente de istoria sfântă a Legii Vechi si a celii nouă (Bucuresti, 1835; cu alte editii având titlul usor schimbat din 1841, 1844, 1867, 1869, 1870, 1871, 1872,); Idee repede asupra stării actuali a instructiunii publice si asupra reformării si gimnaziilor pe adevărata lor bază, Bucuresti, 1870); Istoria sacră sau biblică a Vechiului si Noului Testament (Bucuresti, 1872, cu sase reeditări între 1874-1879); Elemente de istoria sacră a Vechiului si Noului Testament (Bucuresti, 1879; cu patru reeditări între 1883 si 1889), Istoria sfântă elementară (Bucuresti, 1851; cu cinci reeditări între 1852 si 1858), Manual de catehismul cel mic al omului crestin, moral si sotial (Bucuresti, 1839; cu 11 reeditări între 1841 si 1860), Manual de geografia cea mică, (Bucuresti, 1839); Manual de istoria principatului româniei. De la cele dintâi vremi istorice până în zilele de acum (Bucuresti, 1839); reeditat în 1843); Micul catehism al datoriilor omului crestin, moral si social (Bucuresti, 1869; cu 20 de reeditări între 1870 si 1889); Mihai II Bravul, biografia si caracterul lui. Tras din Istoria Tării Românesti, Bucuresti, 1858). A făcut si o serie de traduceri, dintre care amintim în mod special: Tractat de morală practică, Bucuresti, 1858). Unele contributii ale sale sunt încă de identificat, fiind apărute fără nume în presa timpului. Mai curios este faptul că un fragment din textul său dedicat lui Mihai Viteazul apărută fără numele autorului în „Foaie pentru minte, inimă si învătătură” a lui G. Barit, de care îl lega (asa cum ne arată corespondenta) o îndelungată prietenie, i-a fost atribuit de cercetători prea grăbiti lui N. Bălcescu. Nu putem să nu atragem atentia că o anumită confuzie onomastică a fost semănată de el însusi , semnându-si cărtile când A. Florian, când F. Aaron, când Aaron Florian, răsfrântă si în mentionarea sa în lucrări de specialitate si referintă.

2 O viitoare editie a lui, în curs de elaborare îsi va propune să elucideze în studiul introductiv a surselor textului lui Florian Aaron, ca si a efectelor sale asupra gândirii si creatiei generatiei pasoptiste.

3 Textul la Florian Aaron, sună astfel: „Hotărând ca să-l omoare în grabă, îl scoase afară din puscărie legat si-l duse la locul de osândă. O multime de lume curioasă se strânsese ca să vază acea priveliste înfricosătoare, când gâdea trebuia să-i taie capul. Viind gâdea ca să săvârsească osânda, cu toată inima sa cea crudă si ochii săi cei sângerosi, când îsi aruncă privirea asupra osânditului, se îngrozi de trupul lui cel măret si de căutătura lui cea sălbatică; si, după ce băgă de seamă că acesta este Mihai , căruia el trebuie să-i taie capul, îl apucă un cutremur grozav, simti că-i slăbesc puterile si neputând a se împotivi unui simtiment de groază ce îl stăpânea, trânti satârul si fugind pântre multimea ce era adunată împrejur, striga în gura mare că el nu îndrăzneste a tăia capul lui Mihai”.

4 Descoperirea acestei surse necunoscute a textului lui Bălcescu ne apartine („Tribuna” 1889 nr. 1, p. 3). Punctul de vedere ne-a fost confirmat cu nuaantări si de N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române, Bucuresti, 1990, p .256. Ne propunem, pe lângă editia textului, care ar putea modifica fundamental imaginea literaturii române în prima jumătate a secolului al XIX-lea să studiem si ecourile acestui manual în constiinta si opera pasoptistilor.





Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə