Între oamenii buni şi Dumnezeu există o prietenie, prin virtutea care-i uneşte

cauza faptelor lor rele. (Ieremia 26.1-3)

Lumina care străluceşte în inimă descoperă o altă lumină, mai lăuntrică, mai tainică şi mai adâncă. În această

lumină, în această contemplare plină de dulceaţă, afundându-se, omul nu mai este stăpân pe sine, devine

ca un străin pentru lumea aceasta, iar lucrul acesta se face din cauza iubirii şi a plăcerii care-l copleşeşte,

datorită tainelor celor ascunse care i se descoperă. În acel timp, omul acela fiind eliberat de povara ce-

lor trecătoare, ajunge la măsura desăvârşirii, curat şi liber de păcat. (Sfântul Macarie Egipteanul)

Luxul, moliciunea şi trândăvia sunt cauze de decadenţă pentru un neam. (Al. Fouillée)

Mulţi oameni de pe această planetă suferă din cauza nemulţumirii faţă de sine şi a vinovăţiei. Acesta este un

simplu gând, iar gâdurile pot fi schimbate. (Louise L. Hay)

Mulţi şi-au mărit nenorocirea din cauză că nu au ştiut să o suporte. Mai mult decât întâmplarea sau norocul,

le-a fost potrivnic propriul lor caracter. (Accius)

Nici bunătăţile pământeşti nu se obţin fără osteneli. De ce renunţăm atunci la cele cereşti din cauza ostene-

lilor? (Sfântul Nil Ascetul)

Prima cauză de prăbuşire a diavolului a fost trufia, prin care a meritat să fie numit şarpe, iar prăbuşirea a

doua a urmat din cauza invidiei. Între cele două prăbuşiri el încă putea să se ridice şi să vorbească cu

oamenii în tovărăşie cu ei, dar hotărârea dreaptă a Domnului l-a aruncat atât de jos, încât de aici înco-

lo n-a mai putut să privească în sus şi nici să meargă cu statura dreaptă, ci să se târască pe pământ

umilit şi să se hrănească din lucrarea viciilor pământeşti. La început era vrăjmaş ascuns al omului, dar

Dumnezeu l-a dat pe faţă ca fiind duşman primejdios, să nu mai poată face rău omului prin prietenii

înşelătoare. (Sfântul Ioan Casian)

Prima cauză de prăbuşire a fost trufia. (Sfântul Ioan Casian)

Prima şi probabil singura carte care merită să fie studiată de toţi este Biblia. Vorbesc în cunoştinţă de cauză:

Studiaţi Scripturile! (John Quincy Adams)

Tot ce se întâmplă în lume, deci şi în viaţa noastră, are la origine trei cauze: Dumnezeu, diavolul şi oamenii.

(Sfântul Vasile cel Mare)

Ţine minte, fie că trăieşti, fie că mori, este de prea mică importanţă. Ce contează cu adevărat, ce-ar trebuie

să conteze şi pentru tine şi pentru alţii, este pentru ce raţiune trăieşti şi pentru ce cauză eşti gata

să-ţi dai viaţa. (Testamentul tatălui mitropolitului Antonie de Suroj)

Căderea/ Această amăgire, căderea în propria lumină a minţii, l-a doborât chiar şi pe Lucifer, prinţul luminii. 2.7

Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat. (Psalmi 19.9)

Ai curaj! Şterge-ţi ochii! Adesea, căderea e un mijloc de a te ridica mai sus. (William Shakespeare)

Ajută pe aproapele tău după puterea ta şi ia aminte să nu cazi. (Ecclesiasticul 29.23)

Calea Domnului este o întăritură pentru cel desăvârşit şi o prăbuşire pentru cei ce săvârşesc fărădelegi.

(Solomon 10.29)

Că ai căzut nu are nicio importanţă deoarece numai modul în care te ridici contează. (Nelson Mandela)

Că şi Hristos n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris: "Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine,

au căzut asupra Mea". (Romani 15.3)

Cel smerit nu cade niciodată. (Sfântul Macarie Egipteanul)

Ci în acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei. Şi stelele vor

cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe

nori, cu putere multă şi cu slavă. (Marcu 13.24-26)

Cine se aşează singur sus, acela îşi va găsi singur căderea. (Mitropolitul Filaret)

Cunoaşterea de sine este acea frânghie subţire de care ne putem agăţa pentru a nu cădea în prăpastia

păcatului.(Sfântul Vasile cel Mare)

Dacă voi vă temeţi a încălca porunca împăratului, cu atât mai mult ne temem noi, creştinii, să călcăm porun-

cii lui Dumnezeu, ca să nu cădem în chinurile veşnice gătite celor ce se leapădă de El.

(Sfântul Mucenic Proclu, chinuit, răstignit şi săgetat)

De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost

peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult de-

cât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda. (I Corinteni 10.12, 13)

Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta;

ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea

ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (I Corinteni 13.8-10)

Eşecul nu este căderea, ci actul de a nu te ridica. (Mary Pickford)

Fii sigur că un stat în care nu există pedeapsă pentru neobrăzare şi pentru libertatea de a face orice sfâr-

şeşte prin a se prăbuşi. (Sofocle)

Iar cine nu va cădea la pământ şi nu se va închina, chiar în acea clipă va fi aruncat în mijlocul unui cuptor

cu foc arzător!" (Daniel 3.6)

Iar Saul - care se numeşte şi Pavel - plin fiind de Duh Sfânt, a privit ţintă la el, şi a zis: O, tu cel plin de toa-

tă viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a

strâmba căile Domnului cele drepte? Şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevă-

zând soarele până la o vreme. Şi îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi, dibuind împrejur, căuta

cine să-l ducă de mână. (Faptele Apostolilor 13.9-11)

Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om

păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe

care îi prinseseră. (Luca 5.8, 9)

Izbânzile monahilor sunt căderile mirenilor şi izbânzile mirenilor sunt căderile monahilor. 1.8

Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii. (Solomon 16.18)

Luxul, moliciunea şi trândăvia sunt cauze de decadenţă pentru un neam. (Al. Fouillée)

Mai cumplită este deznădejdea decât păcatul. Cel care şi-a pierdut speranţa a pierdut totul. Şi Iuda şi Pe-

tru au păcătuit; cel dintâi a căzut în deznădejde, curmându-şi viaţa, cel de al doilea a căzut în dez-

nădejde, dar s-a ridicat prin speranţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui Dumnezeu. (Ioan Carpatinul)

Mai tare mă clatină groaza căderii decât lovitura. (Michel de Montaigne)

Mânia celui nedrept nu poate să aibă îndreptăţire, că iuţimea mâniei lui cădere îi este.

(Ecclesiasticul 1.21)

Nicio victorie nu e dată fără înfrângere şi nicio cădere nu e dată fără speranţă. (Andrei Pleşu)

Nu porni la drum cu cel cutezător ca să nu-ţi cadă povară, căci el nu face decât după capul său, şi nebu-

nia lui te va pierde. (Ecclesiasticul 8.15)

O cădere nu este atât de rea ca o recădere. (Sfântul Bernard Clairvaux)

O picătură de apă ce cade neîncetat sapă şi piatra. (Bion)

Orice înălţare îmi dă de gândit, deoarece cred că după ea poate veni căderea. (Petrarca)

Prăbuşirea Imperiului Roman este o meritată pedeapsă a Cerului şi o dovadă elocventă a guvernării lui

Dumnezeu în lume. (Salvianus, scriitor bisericesc din veacul al cincilea)

Soarta e o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea. (Lucian Blaga)

Sunt cuvinte care se înalţă ca flacăra şi altele care cad ca ploaia. (Marie d’Agoult)

Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă. (Nicolae Iorga)

Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind

că cei închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem

aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a

lui Sila; şi scoţându-i afară (după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac

ca să mă mântuiesc? (Faptele Apostolilor 16.27-30)

Şi iată un înger al Domnului a venit deodată, iar în cameră a strălucit lumină. Şi lovind pe Petru în

coastă, îngerul l-a deşteptat, zicând: Scoală-te degrabă! Şi lanţurile i-au căzut de la mâini.

(Faptele Apostolilor 12.7)

Şi iată un om având mâna uscată. Şi L-au întrebat, zicând: Cade-se, oare, a vindeca sâmbăta? Ca să-L

învinuiască. El le-a zis: Cine va fi între voi omul care va avea o oaie şi, de va cădea ea sâmbăta în

groapă, nu o va apuca şi o va scoate? Cu cât se deosebeşte omul de oaie! De aceea se cade

a face bine sâmbăta. (Matei 12.10-12)

Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui;

şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis

să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. (Matei 2.11, 12)

Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-

vă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care

n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi;

şi dealurilor: Acoperiţi-ne. (Luca 23.28-30)

Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac

de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi

leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele

pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor. (Apocalipsa 6.12-14)

Şi sfinţii cad, numai că ei se ridică repede. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Şi strângând Pavel grămadă de găteje şi punându-le în foc, o viperă a ieşit de căldură şi s-a prins de mâna

lui. Şi când locuitorii au văzut vipera atârnând de mâna lui, ziceau unii către alţii: Desigur că ucigaş este

omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deşi a scăpat din mare. Deci el, scuturând vipe-

ra în foc, n-a pătimit niciun rău. Iar ei aşteptau ca el să se umfle, sau să cadă deodată mort. Dar aştep-

tând ei mult şi văzând că nu i se întâmplă nimic rău, şi-au schimbat gândul şi ziceau că el este un zeu.

(Faptele Apostolilor 28.3-6)

Şi vor cădea de ascuţişul săbiei şi vor fi duşi robi la toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare

de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor. (Luca 21.24)

Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti,

Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în

ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis:

Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. (Faptele Apostolilor 9.4-6)

Un lucru mărunt poate duce la o cădere cruntă. (Dintr-un comentariu la pilda Fiului Risipitor)

Urâtă este trufaşului smerenia; tot aşa şi bogatului îi este urât săracul. Pe bogat, când se clatină, îl reazimă

prietenii; iar cel sărac, când cade, este respins de prietenii săi. (Ecclesiasticul 13.23, 24)

Valoarea timpului, ca posibilitate a ridicării din păcat şi restabilirii comuniunii cu Dumnezeu, ni se descope-

ră mai ales în iconomia mântuirii. Fiecare clipă care trece, şi noi n-am luat în ea decizia pentru realiza-

rea sa în bine, este o clipă sau un timp pierdut. Clipa se prezintă astfel ca semn al unei posibile mântu-

ori, dar şi ca semn al unei posibile căderi sau pierderi. Ortodoxia … (Patriarhul Daniel, vezi Clipa/ )

Căinţa/ Atât Adam şi Eva, cât şi Cain au fost blestemaţi de Dumnezeu, nu pentru păcat, ci pentru ocolirea

mărturisirii, a căinţei şi a părerii de rău. (Sfinţii Părinti)

Două categorii de oameni se vor mântui: cei care păcătuiesc şi sunt suficient de puternici încât să se căiască

şi cei care sunt prea slabi să se căiască cu adevărat, dar sunt pregătiţi cu răbdare, smerenie şi recunoştin-

ţă să îndure toată povara consecinţelor păcatelor lor. În smerenia lor, Dumnezeu îi va primi şi pe aceştia.

(Părintele Ambrozie de la Optina, unul dintre ultimii stareţi ruşi de dinainte de venirea comunismului)

Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi.(Psalmi 4.4)

Pocăinţa e îndreptată mai mult spre bucurie decât spre întristare. Pocăinţa nu este un accent de remuşcări şi

autocompătimiri, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime. Căinţa nu în-

seamnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus spre iubirea lui Dumnezeu. Să priveşti nu

ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos. (Mitropolitul Kallistos Ware)

Prin căinţă se ajunge la adevărata rugăciune. (Sfântul Ioan Casian)

Scapă repede de vină cel ce se căieşte sub apăsarea ei. (Publilius Syrus)

Călăuza/ Aceasta este, oare, cetatea voastră de petrecere, a cărei obârşie se urcă în vremuri vechi şi care îşi călău-

zea paşii spre sălaşuri depărtate? (Isaia 23.7)

Bărbaţi fraţi, trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o

dinainte despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus. (Faptele Apostolilor 1.16)

Biserica ne învaţă că uneori popoare întregi sunt călăuzite de un fals Hristos, care le aruncă în sminteală.

8.19

Buzele celui drept călăuzesc pe mulţi oameni, iar cei nebuni mor din pricină că nu sunt pricepuţi.

(Solomon 10.21)

Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! (Matei 23.24)

Călăuzit-ai cu mila Ta acest popor şi l-ai izbăvit; Tu îl povăţuieşti cu puterea Ta, Spre locaşul sfinţeniei

Tale. (Ieşirea 15.12)

Ceea ce te inspiră, te şi ghidează şi te apără. (Richard Bach)

Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci

toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. (Ioan 16.13)

Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să

şadă cu el. (Faptele Apostolilor 8.31)

Înţelept este numai cel ce L-a luat pe Dumnezeu drept călăuză pentru a cunoaşte cuibul adevărului.

(Sfântul Ambrozie al Mediolanului)

Lăsaţii pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.

(Matei 15.14)

Orbul miluit e o bună călăuză spre împărăţia cerurilor. (Mitropolitul Filaret)

Orice ciocnire provoacă un zgomot sau o scânteie. Zgomotul călăuzeşte, scânteia luminează.

(Alexandre Dumas)

Preotul, călăuza credincioşilor. 6.17

Sfintele slujbe, călăuza spre Dumnezeu. 6.10

Şi le-a spus şi pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? (Luca 6.39)

Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va

jura pe aurul templului este legat. (Matei 23.16)

Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: "Scoală şi ne

fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din

ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat". (Ieşurea 32.1)

Călcâiul/ Cuvânt nelegiuit spuneau împotriva mea, zicând: "Nu zace, oare? Nu se va mai scula!" Chiar omul cu

care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea

călcâiul. (Psalmi 40.8, 9)

Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o. (Mark Twain)

În pântecele maicii sale, Iacov a ţinut de călcâi pe fratele său, şi ca un viteaz s-a luptat el cu Dumnezeu.

(Osea 12.4)

Locui-vor lângă mine şi se vor ascunde; ei vor păzi călcâiul meu, ca şi cum ar căuta sufletul meu.

(Psalmi 55.6)

Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să se împlinească Scriptura: "Cel ce mă-

nâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea". (Ioan 13.18)

Paşii lui, altădată vânjoşi, se îngustează şi propriul lui sfat acum îl poticneşte. El dă cu picioarele în laţ şi se

plimbă în reţeaua de sfori. Capcana l-a prins de călcâi şi laţul s-a încolăcit pe el. (Iov 18.7-9)

Şi i-a venit Rebecăi vremea să nască şi iată erau în pântecele ei doi gemeni. Şi cel dintâi care a ieşit era ro-

şu şi peste tot păros, ca o pielicică, şi i-a pus numele Isav. După aceea a ieşit fratele acestuia, ţinându-se

cu mâna de călcâiul lui Isav; şi i s-a pus numele Iacov. Isaac însă era de şaizeci de ani, când i s-au năs-

cut aceştia din Rebeca. Copiii aceştia au crescut şi a ajuns Isav om iscusit la vânătoare, trăind pe câm-

pii; iar Iacov era om liniştit, trăind în corturi. (Facerea 25.24-27)

Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: "Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi în-

tre toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duş-

mănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi

vei înţepa călcâiul". Iar femeii i-a zis: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale;

în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni". Iar lui Adam i-a zis: "Pentru

că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat

va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3.14-17)

Căldura din timpul rugăciunii. 3.1

Căldura din timpul rugăciunii (căldura interioară). 2.4

Căldura din timpul rugăciunii poate declanşa şi patimi, dacă nu e bine controlată. 2.4

Căldura/ Fericire: să ai căldură în iglu, petrol în lampă şi linişte în suflet. (Proverb eschimos)

Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună şi a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: "Am socotit să nu

mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile

lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi secera-

tul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!" (Facerea 8.21, 22)

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi ade-

vărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece

sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea.

(Apocalipsa 3.14-16)

Cărbunii slujesc pentru căldură, lemnele pentru foc, iar omul certăreţ pentru a aţâţa cearta.

(Solomon 26.21)

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de

căldura lui. (Psalmi 18.7)

Starea de căldură din inimă la rugăciune. 2.4

Şi strângând Pavel grămadă de găteje şi punându-le în foc, o viperă a ieşit de căldură şi s-a prins de mâna

lui. Şi când locuitorii au văzut vipera atârnând de mâna lui, ziceau unii către alţii: Desigur că ucigaş este

omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deşi a scăpat din mare. Deci el, scuturând vipe-

ra în foc, n-a pătimit niciun rău. Iar ei aşteptau ca el să se umfle, sau să cadă deodată mort. Dar aştep-

tând ei mult şi văzând că nu i se întâmplă nimic rău, şi-au schimbat gândul şi ziceau că el este un zeu.

(Faptele Apostolilor 28.3-6)

Tinereţea are o inimă caldă, o nevoie de entuziasm pe care cea mai uşoară atingere o trezeşte.

(Alphonse Daudet)

Un zâmbet cald este limbajul universal al bunătăţii. (William Arthur Ward)

Ziua eram mistuit de căldură, iar noaptea de frig şi somnul nu se lipea de ochii mei. (Facerea 31.40)

Călugărul cel ce nu-şi stăpâneşte limba în vremea mâniei, nici patimile nu-şi va stăpâni. (Avva Yperehie)

Călugărul cu nădejde tare junghie lenea omorând cu sabia acesteia pe aceea. (Sfântul Ioan Scărarul)

Călugărul îmbunătăţit se vede pe sine “mai prejos decât toată zidirea”. (Avva Pimen)

Călugărul/ Acest fel de haină trebuie călugărul să poarte, încât să o pună afară de chilie trei zile şi nimeni

să nu i-o ia. (Avva Pambo)

Când am intrat la început în chinovie, am zis cugetului meu: că tu şi măgarul una sunteţi. Precum măgarul

se bate şi nu grăieşte, se ocărăşte şi nimic nu spune, aşa şi tu. După cum zice psalmistul: dobitoc

m-am făcut la Tine şi eu pururea cu Tine. (Avva Nistero cel din chinovie)

Cununa călugărului este smerita cugetare. (Avva Or)

Dacă mintea ta e furată în vremea rugăciunii, încă n-a cunoscut că se roagă un monah, ci eşti încă un

mirean, care înfrumuseţează cortul din afară. (Evagrie Ponticul)

De mare folos este pentru călugări postul. 11.11

Din multe documente ale monahismului din primele veacuri se vede că monahii stăteau la rugăciune, în

singurătatea chiliei, cu mâinile ridicate. Astfel se rugau cuvioşii Pahomie cel Mare, Sisoe cel Mare;

probabil astfel se rugau foarte mult; aşa ne sfătuieşte să ne rugăm Sfântul Ioan Scărarul. O asemenea

poziţie a trupului ajută şi sufletul să ajungă într-o astfel de stare; să se înalţe spre cele de sus. Însă

trebuie să ne ferim să întindem mâinile prea tare şi să le ridică cât mai sus, ca să nu ajungem în stare

de fierbinţeală şi de extaz, de la care este numai un pas până la înşelare de sine şi amăgire drăcească.

Mâinile trebuie întinse moderat, ca duhul să rămână în linişte, smerenie şi umilinţă; trebuie să dăm tru-

pului poziţia celui atârnat pe cruce, iar nu poziţia celui ce zboară spre cer. Capul să fie plecat în jos,

iar mâinile ridicate.

Iubirea adevărată impune, ca şi monahismul, asceză şi sfinţenie. (Paul Evdokimov)

(Din cartea “Tâlcuiri la Patericul egiptean”, pagina 31, a Sfântului Ignatie Briancianinov)

În urma unei adevărate nevoi, monahului îi este îngăduit să bea vinul cu măsură (cumpătat), ca vinul să

lucreze în stomac, nu şi în cap. (Avva Xoie)