Originea si evolutia limbii romane



Yüklə 3,11 Mb.
səhifə10/62
tarix17.08.2018
ölçüsü3,11 Mb.
#71942
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   62

SARMANUL DIONIS


Fara a insista asupra impresiei de extravaganta pe care ar fi produs-o nuvela asupra Junimii, dupa marturia lui G.PANU , absent insa din procesul verbal al sedintei de lectura din 1 septembrie 1872 , impresie altfel firesca daca ne gandim la caracterul de pionirat al operei eminesciene , ceea ce se poate retine din insemnarile memorialistului este caracterizarea lui , continand cel putin o obiectie fundamentala : ’’ Necontestat ca Sarmanul Dionis are o conceptiune puternica si ca este iesita dintr-un cap numai ca acela al lui Eminescu , dar e numai conceptiune .Ca nuvela , ca descriere adica , ca intrare in detalii , ca punere in relief de caractere , ca viata traitoare , ea este slaba de tot ’’ . H. SANIELEVICI a replicat la acesta ca ‘’ Panu aplica nuvelei Sarmanul Dionis un criteriu de judecata realist ‘’ .Dar memorialistul Junimii merge chiar mai departe si contesta valoare poeziei lui Eminescu si din punct de vedere al modalitatilor artei fantastice , caci iata ce scrie el in continuarea pasajului de mai sus : ‘’ Se vede de departe ca Eminescu nu mistuie bine ceea ce citise si ca nu izbutise sa dea Sarmanului Dionis macar caracterul unei nuvele fantastice … ‘’

Primul lucru care trebiua asa dar demonstrat , daca fireste textul o permite , este valoarea de arta a acestei opere eminesciene , operatie cu atat mai necesara cu cat analizele se invartesc de obicei in jurul implicatiilor filozifice , studiindu-le in sine si prin raportare la sursele kantiene si schopenhaueriene si nu, asa cum totusi e mai normal ca epifenomene ale fictiunii literare.Fie in poezie , fie in proza , meditatia filozofica nu poate constitui un scop in sine , ea trebuie sa serveasca puterii de viata si de sensibilitate a operei , altfel , oricat de interesanta ar fi , dauneaza conditiei estetice . Nu e greu de observat de altfel ca in Sarmanul Dionis , ca si in poemele lui Eminescu, meditatia nu e una propiu-zisa filozofica , neavand nici precizia, nici strigenta logica necesara , ci mai curand o reverie specific romantica in marginea unor idei generale . Ceea ce , cu alte cuvinte , intereseaza spiritul liric al poetului nu este valoarea de adevar a reflectiilor sale , ci farmecul de inedit al perspectivelor adesea imaginare , ipotetice pe care aceste reflectii le presupun. In Sarmanul Dionis , la o asemenea functie strict estetica se adauga si aceea de caracterizare a personajului central si , imediat mai apoi , de declansare a miscarii epice si a conflictului interior . Iata , depilda , inceputul nuvelei. Intorcandu-se spre casa , Dionis mediteaza asupra teoriei lui Kant despre subiectivitatea spatiului si timpului ca forme ale intuitiei noastre si face in consecinta speculatii in legatura cu relativitatea dimensiunilor lor . elementul important al acestor pagini introductive nu e insa reprezentat de ideile ca atare ,ci de fantezia ce se naste din ele . nu urmarim la lectura in primul rand ideatia lui Dionis , ci ipotezele fantastice la care ajunge .Caracterul fantastic al ipotezelor nu vrea sa spuna ca ele sunt lipsite de orice logica , ci doar ca presupun imprejurari care trec dincolo de limitele experientei si ale realitatii constante si constantabile prin mijloace pozitive .Implicatiile relativitatii spatiului si timpului au retinut nu odata atentia unor scriitori sau ganditori si nu e lipsit de interese sa semnalam aici un text in care meditatia apare nu numai in spiritul lui Eminescu , dar chiar si intr-o forma foarte apropiata de al lui punct .In Gradina lui Epicur , Anatole France , prefigurat si el de Renan din Omul si Universul , scrie la un moment dat : ‘’ E tot asa de posibil ca milioane de astea de sori , adaugate la alte miliarde ascunse ochilor nostri, sa nu formeze laolalta decat o globula de sange sau de limfa in corpul unui animal sau al unei insecte imperceptibile fata de o lume care depaseste orice conceptie omeneasca despre marime si care n –ar fi ea insasi , totusi, comparativ cu cine stie ce alta lume , decat un graunte de nisip . Tot astfel nu e deloc absurd sa ne inchipuim ca veacuri intregi de cugetare si inteligenta traiesc si mor sub ochi nostri intr-o clipa pe un atom . In ele insele lucruri nu sunt nici mari , nici mici si cand afirmam ,de pilda , ca universul este atom , conceptia asta este strict omeneasca .Daca lumea intreaga ar fi redusa dintr-o data la dimensiunile unei alune , proportiile dintre lucruri ramanand aceeasi , prin nimic n-am putea sa ne
II

dam seama ca s-a schimbat ceva in univers .Steaua polara inchisa o data cu noi in coaja de aluna ne-ar trimite ca si in trecut in 50 de ani lumina ei . Si pamantul , mai neinsemnat decat un atom , ar fi stropit totusi de aceeasi cantitate de lacrimi si de sange care-l scalda si astazi ‘’ . Analogia cu pasajul introductiv din Sarmanul Dionis e mai mult decat evidenta si se impune studiul comparativ al paralelismelor literare . Am indicat-o aici insa pentru altceva , si anume pentru a sublinia raspandirea unui motiv al meditatiei cosmice care implica netaguit o stare de revenire romantica , adica o contemplatie a universului sub specie al absolutului , caci numai asa relativitatea iese mai bine la iveala . Aspirand spre o cuprindere integrala a lumii , fie macar cu intelegerea , omul romantic se izbaveste la tot pasul de obstacolele de netrecut , a caror constrangere tinde totusi sa o depaseasca prin imaginatie .De aici reveria sau , cum ar zice Eminescu insusi , visatoria.Un astfel de personaj care se satisface prin vis este Dionis , numai ca el crede cu incapatanare si exces de subtilitate metafizica in realitatea lui pana la a confunda cele doua planuri si , de n-ar fi ironia autorului care priveste cu detasare inchipuirile eroului sau , lucrurile ar ramane pana la sfarsit confuze si n-am sti poate care e adevarata ipostaza a lui Dionis. Partea introductiva a nuvelei , care ne familiarizeaza cu lumea gandurilor si a existentei cotidiene a personajului principal , continua prin a ne infatisa strada , cafeneaua si locuinta lui Dionis , toate la fel de dezgustatoare , apasate parca de un blestem al descoperirii , mai evidenta acum sub ploaia care cade .Singurul element feeric al peisajuluio e Luna , care rasare in cele din urma dintre norii risipiti dupa ploaie . Portretul fizic al lui Dionis si imaginea camerei sale confirma atmosfera romantica a intregii evocari . Aproape toate notele caracteristici viziunii romantice se regasesc aici :Dionis e tanar , palid , melancolic , orfan si sarac ; povestea insasi a nasterii lui e neobisnuita , ca si destinul tragic al parintilor , morti inaintea de vreme .Casa unde locuieste e veche si darapanata , ascunsa ‘’ in mijlocul unei gradini pustii , unde lobodele si buruienile crescusera mari in tufe negre –verzi…. ‘’ etc . , iar camera de la etaj pe care o ocupa Dionis are peretii ‘’ negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var … ‘’ etc.etc.Mobilierul simplu , aproape elementar si stivele catorva sute de carti , cele mai multe vechi si ele , completeaza peisajul .acumularea de detalii nu da varietate si complixitate obiectelor , caci romanticul e unilateral casi clasicul numai ca , spre deosebire de aceasta , care urmareste generalul , tipologicul , caninicul , el vizeaza exceptonalitatea .Totul pare prin urmare a-l izola pe Dionisie si pentru a desavirsi situatia,insesi preocuparile lui sunt nepotrivite,caci ele tind sa descopere posibilitatea regresiuni in timp si a anularii distantelor cosmice.cu ajutorul unui compendiu de astrologie care darueste puteri magice cui stie sa-l foloseasca.Dionis incearca experienta cruciala,nuinainte dea arunca o privire visatoare spre casa vecina de unde patrunde la el sunetele diafane ale unei voci feciorelnice :,,si liniile semnului astrologic se miscau cumplit ca serpi pe jaratic .tot mai mare si mai mare devenea paianjenul .<>auzi el un glas din centru de jaratic al cartii.<>putu el sopti cu glas apasat,caci bucuria,uimirea ii stringea sufletul si..incet,incet painjinisul cel rosu se largi,se diafaniza si se prefacu intr-un cer rumenit de ajunarea soarelui.el era lungit pe o cimpie cosita…etc,etc.si astfel Dionis devine calugarul Dan din Iasii lui Alexandru cel Bun,adica 500 de ani mai devreme.In felul acesta planul real s-a dizolvat in cel imaginarsi asistam acum la povestea independenta a lui Dan ,ucenicul maistrului Ruben figura tipica ded invatat medieval,un fel de Mephisto,cum sa observat si cum se dezvalue singur intr-o scena ulterioara,jubilind de a-l fi hotarit pe calugar sa se substitue umbrei sale care semnifica prototipul etern,spiritual al tuturor intruparilor istorice ale individului uman.Apare limpede acum ca , desi ‘’ porneste de la Kant ‘’ , Eminescu ‘’ construieste in spirit schopenhaurian ‘’ , cum a demonstrat definitiv G. Calinescu , caci timpul si spatiul sunt numai forme goale si subiectiviatatea lor nu inseamna si libertatea de a dispune de obiectul intuitiei noastre.Conceptia lui Eminescu este palingenetica si panteista in sensu Schopenhauer .

III
Dan iubeste pe Maria , fiica spatarului Tudor Mesteacan , si izbutind sa – si inlocuiasca umbra si sa intre astfel in posesia eternitatii lui primordiale o ia cu sine prin acelasi procedeu si pe tanara lui iubita si calatoresc impreuna spre Luna in voluptatea unei lungi imbratiseri .Astrul noptii e un Eden cu peisaje feerice pe care Eminescu le descrie cu o insistenta caracteristica , transformandu-le in veritabile poeme in proza dincolo de orice valoare functionala in structura naratiunii. Totul ar fi desavarsit daca Dan n-ar fi framantat tocmai de taina pe care nu trebuia s-o dezlege : a ceea a triunghiului cu ochi de foc dominat de un necunoscut proverb arab . Cand calugarul care transformase Pamantul intr-o margea pentru a-l atarna in salba de margaritare a iubitei , bucurandu-se de fortele limitate de care putea dispune , are cutezanta de a presupune ca s-ar fi indentificat cu insusi Dumnezeu : ‘’ Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi dumne…. ‘’ , se produce o fantastica prabusire cosmica , iar Dan si Maria sunt proiectati in haos si Pamantul isi redobandeste dimensiunile initiale .Ca intr-un vis, personajul se trezeste sub forma lui reala , aceea a lui Dionis : ‘’El scutura oarecum din somn . Soarele se inalta ,ca un glob de aur arzator pe un cer adanc albastru ;gradina dedesuptul ferestrei , in care adormise Dionis era de un verde umedit …’’etc. .Acaparat de propiile lui speculatii , Dionis se intreaba : ‘’ Fusese vis visului lui cel atat de aievea sau fusese realitatea de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca ? ‘’ , iar cand vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine chipul blond al ‘’ copilei ‘’ care cantase inainte ca el sa adoarma , exclama : ‘’ Maria ! ‘’ si se hotaraste sa-i scrie . Cand fata apare la fereastra cu scrisoarea , Dionis lesina si nu se va trezi decat dupa un delir in care amesteca din nou planurile , pentru a constata ca intreaga lui situatie s-a schimbat radical .Se descoperise anume ca tanarul sarac si orfan e benefeciarul unei mosteniri , suficiente pentru a-l determina pe tatal fetei sa-l priveasca plin de grija si de interes . Indiciul fusese tabloul din camera tanarului care reprezenta chiar pe tatal sau si cu care Dionis dialoga adesea in orele de singuratate.Trezindu-se , Dionis o descopera pe fata veghindu-l la marginea patului.Ea se strecurase imbracata baieteste dupa ce , prima , daduse alarma cand tanarul se prabusise la fereastra lesinat .Scena de dragoste incheie astfel fericit destinul ratacitor si fantastic al lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva implinirii casnice alaturi de Maria , perspectiva pe care Eminescu o sugereaza printr-un scurt epilog .Nuvela s-ar fiputut termina aici , dar autorul simte nevoia unui postscriptum explicativ prin care incearca sa strecoare din nou indoiala asupra limitelor dintre realitate si vis , abia limpezite : ‘’Fost –au vis sau nu , asta-i intrebarea ‘’ zice el hamletic . ‘’ Nu cumva indaratul culiselor vietii e un regizor ,a carui existenta n-o putem explica ? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti , cari voind a reprezenta o armata mare trec pe scena , incunjura fondalul si reapar iarasi ? ‘’ etc . ’’ nu sunt aceeasi actorii , desi piesele sunt altele ? ‘’ Iata deci cum dupa motivul ‘’ viata e vis ‘’ si dupa acela al umbrei , apare acum si motivul lumii ca teatru , imprejurare ce fixeaza o data mai mult caracterul de receptacol de cultura universala al acestei nuvele in care rasuna atatea ecouri si se intretes atatea fire venind din cele mai indepartate orinzonturi.A le investiga pe fiecare pentru a preciza originalitatea tretamentului la care le supune poetul e desigur foarte necesar , dar Sarmanul Dionis traieste mai cu seama prin forta coerentei sale artistice interne.Dincolo de incidentele anecdotice ale naratiunii , nuvela este mai degraba un portret in miscare nu numai cu substantiale interludii poematice , dar mai presus de toate cu o viziune lirica fundamentala asupra existentei si a naturii umane.Nu faptele il intereseaza pe Eminescu si nici autenticitatea evocarii vietii , ci incurcatura lor emotionala , poezia trairilor interioare si zborul eliberator al fantaziei .Pentru a realiza portretul lui Dionis , care da unitatea launtrica a intregului text , poetul utilizeaza toate mijloacele de care dispune : Descriere, naratiune si compozitie, neglijand insa limbajul individualizat sau analiza starilor sufletesti , care fireste nici nu s-ar fi potrivit intentiilor sale , preponderent poematice .Nu numai in Sarmanul Dionis , dar si in Geniu pustiu etc. , Eminescu se arata atras in primul rand de problematica personalitatii de exceptie aflata in cautarea echilibrului sau interior pe care de obicei il descopera in iubire . Mai mult decat experiente metafizice, trairile lui Dionis sunt stari de sentiment.Translatia lui in timp si spatiu are in cele din urma scopul precis de a castiga un teritoriu ideal al iubirii, un Eden selenar ca aici , o insula a lui Euthanasius ca in Cezara.Tinta fiind deci caracterizarea lirica a tipologiei romantice , scheletul descriptiv si epic al nuvelei ramane secundar si nimeni nu va face negresit din Eminescu un prozator.Caci de buna seama si proza fantastica are legile ei si daca imaginatia poate modifica in orice chip datele realitatii , accentul trebuie sa cada mereu pe interesul relatari epice , cu atat mai captivanta, cu cat mai inimaginabila .Nu ipostazele fantastice care decurg dintr-o ipoteza metafizica par sa fie incununarea artei lui Eminescu in SarmanulDionis .Imaginea feerica a cosmosului apare nu o data si in poezia lui si atmosfera de acolo nu se schimba in esenta nici aici.Elementul revelator iese numai din tiparele acestei tipologii omenesti pe care ne-o propune Dionis si care corespunde negresit tipologiei romantice universale , cum opera intreaga a poetului e reprezentata pentru orientarea marelui curent european .Dar cadrele ei generale sunt umplute aici cu o substanta de viata si spiritualitate care e tipic eminesciana si a carei insusire de capetenie pare sa fie impletirea farmecului contemplativ cu vibratia dureroasa a unei melancolii impacate cu sine si izvorand din intelepciunea pastorului mioritic.
EMILIAN GALAICU-PAUIN

Nici un scriitor basarabean din generaţia mai nouâ nu a fâcut mai mult decât EMILIAN GALAICU-PÂUN (s-a nâscut m 1964 la Unchiteşti-Floreşti, studii la Universitatea de Stat a Moldovei 1981-1986; aspirant la institutul de Literatură „M. Gorki.” din Moscova; redactor la Literatura şi Arta, Sfatul Ţării, Basarabia; volume: Lumina Proprie 1986; Abea-Dor 1989; Levitaţii deasupra hăului 1991; Cel bătut îl duce pe cel nebătut Cluj, 1991. Premiul Uniunii Scriitorilor di Moldova, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul republican pentru tineretul de creaţie, 1993) în provincia interriveranâ, pen-tru a demonta structurile poetice ale tradiţiei şi a impune gesticulaţia avangardistâ. El îşi revendicâ o atitudine globalâ, preconizând adoptarea simultanâ şi necondiţionatâ a standardelor de evaluare şi de expresie ale literaturii române şi universale contemporane. Sincronizare şi emulaţi!'. - iatâ deviza sa.

Rupand cu tradiţia, poetut nu se sustrage totuşi condiţiei sale etnice, care, marcându-1 existenţial, îi reclamâ concilierea ingenuitâţii strategiilor distructiv-negativiste cu mai profunda-i vocaţie de vizionar, altoitâ pe o sensibilitate mesianica, biblicâ şi parabolicâ, atentâ la proiecţiile şi desfaşurările tragicului, deschisâ spre captarea de apocalipse şi regenerâri. Produs al contrariilor, pactul nu e farâ fisurâ, de unde şi scindarea interioarâ a eului între nonconformismul propoziţiilor teoretice şi însâşi substanţa demersului poetic, între sensibilitatea naţionalâ şi sociala ultragiate şi ispita aderârii la deja aureolata spiţâ a artistului cosmopolit, între tentaţia de a rima şi aceea de a exalta anarhismul prozodic, între apolinic şi dionisiac, teribilismul buf şi patosul tragediei, pudoare şi impudoare, sacru şi profan, senzualitate şi ascezâ, eufemismul calofilic şi vocabula frustă, între bine şi râu, urât şi fruos, purificare şi maculare, chip şi mascâ etc.

În ceea ce priveşte un alt aspect al discursului - acela al raportului dintre fond şi formâ, Em.Galaicu-Pâun aspirâ sa atinga o înaltâ cota a lirismului pe calea speculaţiei metafizice şi a exploatârii multiple a trucurilor formaliste.



Numeroşii sai comentatori - şi de dincolo de Prut, şi de dincoace - 1-au "citit" când de la o frigidâ distanţa academicâ. când îmbrâţişându-l fratern şi glosând »-inarginea poeziei, când cu o incisivitate povâţuitoare sau minutios scotocitoare când punându-i haine cusute parca pentru altcineva. Nimeni nu a remarcat însâ drama poetului basarabean (privat un secol de dreptul la identitate culturarâ naţională, iar api dupa un scurt respiro, în perioada interbeiicâ, şi de cel la identitate europeană smulgând zgarda convenţiilor literaturii oficiale si declarându-se urmaş testamentar al avangardei istorice, al versiunii decantate, modemisle, a acesteia şi a acelor ticuri retorice, numite, de la o vreme, postmodeme.Relectura cârţilor sale este edificatoare în ceea ce priveşte felui cum disponibilitâţile înnoitoare declanşeazâ, incepând cu Lumina proprie (1986) un proces de înmagazinare progresivâ a mijloacelor po(i)etice, concretizat într-n gesticula|ie de o diversitate tehnicâ fara precedent în literatura din Moldova. Şocul Galaicu a fosl cu afât mai semnificativ cu cîl optzecismul românesc, redescoperind avangarda, consumase faza de exploatare turbulentâ a jocurilor de limbaj Rocada seturilor de clişee nu garanleaza valoare poeziei. Izolatâ, opţiunea avangardistâ are semnificaţia unei palme provocatoare, aplicata desuetului present. Postmodernist în literâ şi optzecist în entuziasmul sâu diferenţiator, discursui galaichian evolueaza cu douâ trene strâlucitoare, una avangardistâ, alta modemistâ, ambele împovârate încâ, pentru cititorul basarabean, de nobleţea istoricelor isprâvi iconoclaste. Neproductiv la scara mare a liricii romîneşti, el are o eficienţâ alfabetizanta acolo unde poezia nu s-a ocupat îndeajuns de uneltele sale.. Perfomanţa poeticâ se produce atunci când “continuarea sintetica” şi.. selectiva a modemismului" devine "o replicâ la adresa acestuia"2. Pârând ca sacrifica lirismul elanurilor culturalizatoare, poetul se oglindeşîe, narcisiac, în orice achiziţie sau inovaţle tehnicâ. Em.Galaicu-Pâun e un poet civilizator. Fara el nu se putea. Asimilarea expresâ a unui secol de poezie modemâ, arderea succesiva a celor mai importante momente şi etape ale lirismului modem nu se va reaîiza în Moldova decât printr-o exemplara asumare teoretico-practicâ şi didactică, Sorin AIexandrescu are perfectâ dreptate atunci când nu se sfieşte sâ prezinte în volumul Une anthologie de la poesie moldave tânara poezie basarabeanâ şi dintr-o perspectivâ istorico-sociologică. Dacâ e adevâral ca orice generalie e de sacrificiu, optzecismul, cu atât mai mult cel basarabean, nu face excepţie. Aici stâ dimesiunea gravâ a mesianismului galaichian, superior înţles faţa de mesianicii începutului de secol (O.Goga, A.Matecvici) sau de cei reprezentând poezia spaţiului concentraţionar românesc (R.Gyr, A.Ciunmga) şi modernizat în consens cu adevaratei patrii-mama. Dezinvolt şi dens, discursul mesianic izvorâşte uneori din transpunerea textului evanghelic în partiturâ poeticâ: Mama, iată fiul tău!Transmisa prin intermediul visului, neliniştea pierderii identitaţii, alimentata de dedublâri progresive, ce amânâ regăsirea de sine ca fiinţa întregită etnic şi religios, uneori ia proporţii halucinatorii: visez în altă limbâ -/ adorm de parcă cineva îmi schimbă’n plind vitezd roţile la vamă; sânt nopfi când numai strigătul meu sânt (Limb). Şocurile emotive de naturâ expresionistâ scot în vileag o ardere maximă a individului ispâşitor, care îşi asumâ destinul colectivitâţii prin patimile eului expus de voinţa superioarâ supliciului, morţii şi învierii mântuitoare.

Citite ca parabole ale mântuirii prin creaţie, un numâr mare de poeme din volumele Levitaţii deasupra hăului şi Cel bâtut îl duce pe cel nebatut evidenţâ sacrificiul artistului întru sensibilizarea ideii de nereceptivitate a contingentului la harul său. Ultimele douâ poeme din Levitaţii... - De la loan şi (epilog) la care se adaugâ înălţarea (poem reluat în finalul volumului Cel bâtut...), comunică revelaţie creştinâ-câlâuzâ (lemnul sterp al crucii dâ roade - să ne-nveţe) desprinderea spiritului de ţârâna trupului şi proiectarea sa în lumina logosului divin fiind vâzute printr-o prismâ cu totul misterioasâ: nicicând/ nu eşti aşa cum eşti/ când eşti Cel care sânt. La Em. Galaicu-Pâun caracterul laic al poeticului fuzioneazâ cu sacralitatea paradigmei culturale creştine, instituind astfel un demers postmodem de recuperare a istoriei. Mallarmean scriindu-şi Singura Carte (. revizuitâ şi adâugitâ cu fiece ediţie, nuanţatâ sau rescrisâ de la un text la altul ( vezi şi cele douâ versiuni ale poemului Cel bătut îl ducepe pe cel nebătut), Em.Gălaicu Pâun dezvâluie o structurâ liricâ în perpetuâ mişcare, demersul analytic fiind obligat sâ înfrunte opoziţia ludicâ a unui cod ermetic, alegoric şi simbolizant manevrat şi redimensionat ştrengâreşte de un sistem poetic cu virtuţi plurivalente

S-a fâcut mult caz, uneori pe nedrept, de "prolixitatea şi incoerenţa" galaichiene. Aplicatâ mecanic, fârâ precauţiile de rigoare, acuzaţia mizeazâ pe impresia suprafaţâ a demersului liric. La înţelegerea acestei poezii, legatâ, la prima vedere numai prin convergenţa diversitâţii lexicale spre o unicâ matrice şi considerată opacâ datoritâ abundenţei de alogisme şi ambiguitâţi gramaticale sau metaforice trebuie sâ excludem prejudecata decodificârii textelor numai în baza propriilor noastre lecturi. În planul dat ne-ar fi de ajutor atât ideile teoretice în materie de poezie modemâ, cât şi lecturile propriu-zise ale poetului în discuţie. A proceda astfel înseamnâ a ţine cont de experienţa de lecturâ acumulatâ de-a lungul secolului al XX-lea. Or, pentru Em.Galaicu-Pâun autorii de câpâtâi sunt cei care îi stau cu adevârat sub câpâtâi şi mai puţin (sau nicidecum) acei care apar în diverse ipostaze în cârţile sale. Apreciind importanţa ultimilor -- de la M.Eminescu la mari poeţii interbelici, apoi la N.Stânescu, M.Sorescu, N.Danilov, pe un versant, de la Grigire Vieru la Iulian Filip, pe celâlalt, iar pe de altâ parte, de la Homer, Dante, Shakepeare, Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, Whitman la poezia avangardistâ şi contemporanâ rusâ, am putea semnala câ în poezia lui Em.Galaicu-Pâun puţin-multul substrat livresc duce nu atât spre opere şi autori ţinând de domeniul obscurului cât spre adstratul (totalitatea elementelor strâine care se adaugâ unui idiom după constituirea lui) ce se divulgâ aluziv sau intuitiv acelui critic iniţiat, primit cu titlu de “coautor” în spaţiul sacru al poemului şi despre care autorul Levităţii-lor vorbea, cu toată francheţea, întru-un interviu acordat lui Ion Gherman.Poezia lui Em. Găllaicu Păun are valoarea unui pseudotrătat de poetică modernistă şi postmodernistă pentru cititorul hotărît să-şi assume noua sensibilitate lirică. Ea se aşeazâ, ca Turbinca, de-a curmezişul interpretârilor care nu-i pot fixa în formule suple vasta reprezentaţie de ceremonii sub formâ de citate şi acrobaţii lingvistice. Vom enumera o parte din ele: jocuri de cuvinte (cuvinte compuse, vocabule în şi între vocabule lexeme frânte la silaba care sunâ mai tâios sau mai frumos, cuvinte suprasaturate de semne de exclamare sau întrebare, de paranteze şi suspensii etc.), citate în relief şi false citate, o sumedenie de majuscule, paranteze pâtrate şi rotunde, scâriţe, spaţii albe, cifre (arabe şi romane), linii de pauzâ, nume strâine (personalitâţi, personaje mitice şi literare), referinţe poliglote, sublinieri, asteriscuri, note de subsol, calambururr paradoxuri, motouri (folclorice şi livreşti), dedicaţii, interjecţii, titluri (dublate, triplate) etc. Modelele sunt cunoscute, iar exemplele pot fi întâlnite la orice paginâ de carte a autorului în discuţie. Nu ele conteazâ: extravaganţa acestui rapsod postmodern care şi-a dus fluierul la anticar, în schimbul unui volum de vede, şi acum doineşte la sintetizator;

Nici un poet important ca inovator al formei nu scapă nevenerat în perpetuul inventar galaichian. Deocamdată cele patru volume lirice ale sale - chiar uitând "naiva" plachetâ Lumina proprie (1986) şi o bunâ parte din ezitantul între clasici şi modemi Abece-dor (1989) - ar umplea de sens o viaţâ de hermeneut care s-ar încâpâţina sâ tragâ de toate iţele, nodurile, dinţii spetei, suveicile, ţevile şi vâtalele poemelor...

Inegalâ în valoarea înscenârii tragediei apocaliptice, comico-grotesc implantatâ în istoria unui cotidian desacralizat, avid însâ de mîntuire, poezia lui Em.Galaicu-Pâun aratâ uneori o dezinteresatâ risipâ de talent, rod al unui optimism exaltat care e numai al vârstei. Adevârat, pe alocuri, aceastâ generozitate creativâ ia forme brute. E o poezie hamicâ, sub semnul reflecţiei antidogmatice, aerisitâ de o luciditate clarvâzâtoare, ironizând, cu şâgâlnicie, perfecţiunea de floare forjată a conceptului barbian, aşezat de acesta la antipodul liricii leneşe.

Cu poemele Gesturi, Evantai, Elektra, Cel bătut îl duce pe cel nebătut, Vaca şi Înălţarea Em. Galaicu-Păun concurează scrierile notabile ale optzecismului romănesc. Punctulcade pe locul unei promisiuni ieşite din comun .


EMINESCU,

Modele cosmologice şi viziune poetică

Prezenta lucrare îşi propune să definească opera lui Mihai Eminescu ca pe o succesiune de soluţii existenţiale – şi în consecinţă poetice – raportate la suflet – istorie – univers. Succesiunea modelelor teoriei universului este determinată de stadiul evoluţiei ştiinţei, a fizicii în primul rând, a matematicii şi astronomiei.

Istoria cosmologiei europene a parcurs trei mari etape ştiinţi- fice: etapa antică care a cultivat un model cosmologic de tip sferic; etape corespunzătoare fizicii clasice newtoriene, şi etapa contem- porană . Poezia eminesciană parcurge trei etape: prima etapă în con- sonanţă cu viziunea romantică de la 1848 este fondată pe un model cosmologic platonician şi are ca erou liric preferat copilul. A doua etapă marcată de gândirea lui Schopenhauer dezvăluie caracterul iluzoriu al armoniei lumii, este obsedată de problemele de sens ale existenţei umane într-o lume tentată să rezolve această criză într-o manieră romantică.

Ipostaza simbolică, cea mai caracteristică pentru această perioadă este demonul.



Ultima etapă a creaţiei eminesciene abandonează modelul cosmologic platonician pentru unul de tip Kantian.

Capitolul al II-lea: tratează universul paradisiac corespunzător modelului cosmologic al lui Platon şi relaţia dintre poezia eminesciană şi cea a generaţiei de la 1848.

Cu tentă erotică în stil Alecsandri (De-aş avea) sau Bolinti- neanu (O călătorie în zori), satirică (Junii corupţi), patriotică

(Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie) sau istorică (Horia) , poezia lui Eminescu reia motivul lumii ca substanţă divină a lumii, însă, se ataşează mai ales vizionarismului paşoptist care se exprimă în constituirea idealului naţional şi politic pe concepţia mesianică asupra rolului pe care-l are de îndeplinit poetul. “Bardul” emines-cian este reîncarnarea poetului profet al paşoptiştilor şi el ia chiar, adesea înfăţişarea poeţilor generaţiei precedente.

Vocaţia poeziei nu e plăcutul ci sublimul deoarece se vrea cântarea profetică ce concurează şi stăpâneşte natura şi natura umană dezlănţuită:

Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade,/Cum curge profeţia unei Ieremiade,/Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor.



Ruga-m-aş la Erato, să cânt ca Tine, barde,/De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte/Să fie ca “Blesteme”-Ţi… să-l cânt, apoi să mor.”

Oscilând între Dumnezeu şi Satana, între credinţă şi blestem

Mureşanu (Andrei Mureşanu, erou naţional şi poet al deşteptării neamului devenit eroul faustic al uneia dintre cele mai frumoase poeme dramatice eminesciene) e un spirit torturat, dar mântuit totuşi de sentimentul apartenenţei sale la o comunitate naţională greu încercată, nu însă învinsă.

La 1871, bardul este înlocuit printr-o fiinţă demonică. Bleste- mul demonic alternează cu rugăciunea şi vechiul bard redevine vocea ce va celebra destinele eroice ale unui popor martirizat:“Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,/El îmi arată planul adâncei întocmele/Cu care-şi mişcă sorii. – În sâmburul de ghindă/E un stejar. ……………………………/…………………………………………./……………….aşa, poporul meu,



În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.”

Poemul Ondina încearcă limbajul poetic printr-o interpretare explicită a modelului cosmic platonician.

O serie de motive poetice precum: muzica sferelor, dansul, valoare sacră a numelui, eroii, lumina ca substanţă a lumii sunt integrate în lexicul poeziei eminesciene.

În loc de aer e un aur,/Topit şi transparent, mirositor…/Când îngeri cântă de deasupra raclei/În lumea cerurilor – ele-albesc

Şi pe pământ ajung ţăndări duioase/Din cântecul frumos…”


Yüklə 3,11 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   62




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin