Outline of research on social inclusion in moldova

Introducere

În cele ce urmează vom încerca să analizăm contextul naţional şi cel regional în care se derulează tranziţia Republicii Moldova, mai multe aspecte ale realităţilor moldovenesti, apelând la modelele oferite de literatura de specialitate. De asemenea, se va apela la un alt factor, mai putin utilizat în literatura occidentală – factorul identitar – însă foarte important pentru a înţelege dificultaţile şi lentoarea cu care se desfasoară procesele de tranziţie în spaţiul post-sovietic, în încercarea unor societăţi, dar şi statalităţi relativ tinere , precum cea a Republicii Moldova, de a se debarasa de sechelele experienţei totalitare care mai marchează încă avansarea acestui stat spre o consolidare democratică ireversibilă şi generează, în cele din urmă, diverse probleme, inclusiv fenomenul excluziunii în general şi cel al excluziunii politice în special.

Analiza este divizată în patru părţi, developând pe rând contextul în care vechile mentalităţi şi dogme depăşite de timp, frontierele, factorul identitar şi tranziţia post-comunistă în ansamblu, reprezintă elemente distincte, dar care necesită o abordare sisitemică.

Prejudecăţi şi sechele ale trecutului. Exerciţiul puterii şi luptele pentru controlul ei, care se află în centrul activităţii politice, îşi găsesc expresia lor culturală caracteristică în sistemele de reprezentări simbolice, prin care conflictualitatea şi hegemonia politică din societate sunt explicate şi legitimate. Orice ordine de dominaţie politică, care tinde sau parvine la instaurare într-o societate, se sprijină în acest fel pe un ansamblu puternic articulat pe valori de norme şi de coduri, care îi dau sens pentru a-i justifica necesitatea prin chiar finalitatea sa – supravieţuirea colectivităţii. Acest discurs al puterii care livrează cheia raportului său cu societatea, ia formă de mit sau de ideologie. Acestea, până la un anumit punct, introduc ordine şi sens în raporturile antagoniste şi de dominaţie ce structurează câmpul vieţii politice a unei societăţi.

Însă în condiţiile prăbuşirii puterii sovietice, au dispărut instituţiile statului sovietic, dar au rămas miturile şi stereotipurile ideologice ale vechiului regim. Dacă în URSS acestea erau un factor de integrare politică, în perioada de tranziţie ele au intrat în contradicţie cu principiile, valorile şi codurile noii societăţi deschise. Această incompatibilitate se constituie într-o puternică sursă de clivaje şi tensiuni sociale, de decalaje între forma şi conţinutul noilor realităţi politice.

Simulacrul alegerilor din perioada sovietică, modelul totalitar de venerare a puterii, de supunere oarbă în faţa constrângerilor aplicate de autorităţi, neglijarea legislaţiei de către guvernanţi, iluziile egalitarismului economic, încrederea în invincibilitatea şi rolul protector al statului, percepţia negativă a iniţiativei şi proprietăţii private – aceste şi multe alte sechele ale regimului sovietic au distorsionat, după prăbuşirea URSS, regimul constituţional pluralist din Republica Moldova, au influenţat în egală măsură şi conducătorii, şi conduşii, aceţtia din urmă proliferând tot felul de discriminări, inegalităţi şi excluderi de la o participare politică efectivă.
Frontierele. De obicei litertura Occidentala dedicata procesului de tranzitie de pâna la mijlocul anilor 1990 ai secolului trecut, evidenţia doua etape prin care trebuiau sa treaca ţările recent scăpate de regimurile de guvernare autoritare din America Latina si Europa de Sud, pentru urma a modelul de guvernare occidental democratic, mai exact – democratizarea si marketizarea ( trecerea la sistemul economiei de piata).
Atunci când s-a purces la analiza tranzitiei post-comunista în unele din fostele state ale blocului socialist, s-a acceptat un al treilea factor – edificarea statatlitatii, admitindu-se ca pe lingă procesele de democratizare si marketizare, statele post comuniste au moştenit instituţii birocratice slabe, ineficiente care trebuiau reformate ( Claus Offe, citat de Taras Kuzio ,, Transition in Post-Communist States: Triple or Quadruple ?” in Politics: 2001 vol. 21(3), pag. 168). Astfel conceptul de ,,triple transition” era aplicat unor state din Euraopa Centrala si de Est cu omogenitate etnica inalta ca Polonia, Ungaria , Cehia unde integrarea minoritatilor etnice in programele de incluziune societala au decurs neproblematic.
O situatie mai specifica a fost cea a unor tari din spatiul post sovietic sau ex –iugoslav ( Bosnia, Macedonia, Serbia) care aveau in componenţa lor un intreg mosaic de minoritati ce împataseau diferite identitati entice, cuturale, religioase, lingvistice, cunoscind in istoria lor recentata, trasari si retrasari ale granitelor astfel incit frontierele entice lingvistice si culturale nu au coincis adesea cu graniţele administrative, trasate arbitrar sau sub imperiul dictatelor internationale.
Constituind zone cu coeziune morfopolitica fragile, pentru a explica particularităţile tranziţiei ţărilor balcanilor si din arealul Mării Negre, la cei trei factori enumerati anterior, Taras Kuzio mai adaugă unul, cel identitar . Autorul a formulat ipoteza conform careia ,,cu cât mai inaltă era pluralitatea culturala, lingvistică, religioasă in aceste state imature, cu atât mai dificilă va fi tranzitia spre democratie” (Kuzio, pag. 169). Desigur aici s-ar putea comtraargumenta cu faptul ca Albania si Armenia sunt ţări cu grad de omogenitate etnica inalt, insa modelul lui Kuzio se referă la Ucraina si face trimitere doar la unele ţări din Balcanii de Vest si in acelasi timp nu la întregul spaţiu post-sovietic. Am considerat insă ca el se pretează adecvat si situaţiei din Republica Moldova, mai intii pentru ca conflictele din Sudul si Estul Republicii dincolo de factul politic au şi o componentă identitara, iar apoi este foarte dificil să faci o sociologie distincta a ceea ce se numeşte identitate moldovenească.

Sintetizarea facuta de Taras Kuzio conceptilui de naţiune in mai ales in procesul tranziţiei postcomuniste este foarte semnificativa :,, Natiunea genereaza putere colectiva, creeza un ,,noi” ( unitate, legitimitate, permanenta), permite mobilizarea si reprezentarea, motiveaza poporul gata sa faca cele mai inalte sacrificii pentru comunitatea politica ...O presupusa natiune intr-o democratie liberala relama recunoasterea unor frontiere,[a unui n.a] popor care constituie comunitatea politica dinauntrul frontierelor si care nu contesta existenta lor.” (,, The national factor in Ukraine quadruple transition” Contemporary Politics, vol.6, nr.2, 2000, pag 144).

De altfel identitatea si frontierele conform abordarii constructiviste a relaţiilor internaţionale sunt organic corelate între ele, fiind ,, mutual constitutive” (Nortautas , Kestutis 2005: 50-52 ). Identitatea este ceea ce trebuie de securizat, iar securitatea devine un element cheie al prezervării identitatii. Logica identitatii ar reclama existenta unor hotare, linia separatoare intre ,,noi” si ,,ei”. Aceasta dilema a securitătii poate disparea doar daca linia separatoare dintre ,,sine” si ,,celalalt” devine un punct de contact, dispare ca urmare a creării unei identităti colective.

Barry Buzan specifica de altfel in lucrarea sa ,, Popoarele, statele si teama” ca imposibilitatea solutionarii problemelor interne pe cale politica le plaseaza automat pe agenda problemelor de securitate natională. In cazul Republicii Moldova, care ne intereseaza aici, problema identitară capată prin urmare o importantă deosebită , referindu-se la insaşi viabilitatea si existenţa RM ca stat.

Disputele privind problema identitaţii s-au dat deopotrivă in mediul academic, dar mai ales in cel politic fară a se ajunge până în prezent la o apreciere consensuală a acestei dileme.

Pentru Republica Moldova problema in sine are mai multe laturi . Pe de o parte lipsa unui tratat de frontiera cu Romania o face vulnerabila fata de o amenintare imaginara externa, care pe linga lipsa unui accord politic de baza au determinat autoritatile de la Chisinau sa devina suspicioase asupra intentiilor reale ale Bucurestiului, desi Romania a fost prima tara care a recunoscut independenta Republicii Moldova. Pe de alta parte desi exista un tratat politic de baza intre Republica Moldova si Federatia Rusa, Rusia recunoscind suveranitatea Moldovei in limita granitelor fostei RSSM, suportul direct si camuflat pentru cauza separatismului transnistrean, tradeaza intentiile sale de ,, prietenie” si recunostere a unei Moldove integre, scotind in evidenta reala amenintare externa.

Diagnosticata geopolitic problema frontierei si implicit a identitatii sale, pune Republica Moldova intr-o situatie si mai dificila. Orice tratare de geopolitica serioasa distinge frontierele politice de cele geopolitice. Primele separa statele, fiind fixe vizibile fizic, ultimele sunt invizibile. delimitind spatii culturale, politice sau economice. Indiferent ca sunt imaginare sau reale, frontierele sunt legate indispensabil de chestiunea securitatii. In literartura de specialitate relatia granite de stat-frontiera geopoplitica opereaza cu trei variabile:

- atunci când graniţa de stat corespunde cu frontiera geopolitică ( Finlanda. Suedia);

- când frontiera geopolitica depaseste granite de stat (cazul Rusiei, SUA);

- când frontiera geopolitica se afla în interiorul statului (cazul Moldovei, Macedoniei).

In cazul Moldovei, din punct de vedere al dreptului internaţional graniţa estică se află la hotarul cu Ucraina, de facto se află pe Nistru. Din punct de vedere economic nu există o omogenitate a geografiei economice în toată ţara, Chisinaul fiind unicul centru însufleţit de activitate economică (desigur, cineva ar putea replica că Râbniţa şi Tiraspolul sunt centre economice, dar ne întrebăm âit venit are bugetul Repulicii Moldova din activităţile economice de acolo). Din punct de vedere cultural, frontiera ocoleşte Gagauzia. Astfel, în loc să unească, aceste frontiere despart, în loc să edifice o unitate colectivă, ele provoacă separatisme colective.

Punctul nodal al problemei îl constituie lipsa unui proiect identitar colectiv construit pe principii societare, lipsă care continuă să alimenteze sentimentele de insecuritate reale şi imaginare.

Factorul identitar. Consideram ca sub aspect identitar problema are doua dimensiuni: primo - lipsa unei identitati consenuale civice interne, secundo - Moldova nu este ferm angajata in edificarea identitatii sale colective

europene.

La capitolul dezbaterii identitatre interne, clişeele şi gândirea stereotipico-doctrinară combinată cu un soi de melancolism romantic, împiedică tratarea acestei probleme într-un mod matur. Este foarte dificil să nu atingi anumite predispoziţii emoţionale într-o abordare non-conflictuală a respectivei probleme. In cartea sa recenta Statalitatea Poporului Moldovenesc (2005: 393) Victor Stepaniuc face trimitere aprobator la un silogism al publicistului Viorel Mihail:

,,1. Să zicem că în Republica Moldova s-ar fi legiferat termenul de limba română. 2. După aceasta imediat va urma fireasca întrebare: care este numele vorbitorilor de limbă română? – Români, desigur! 3. În ce ţară ar trebui să trăiască toţi românii? – În România, desigur! 4. Concluzia: Republica Moldova este un stat artificial, fiindcă e locuit de români”. In ultima instanţă autorul recunoaşte că ,, nu exista si nici nu pot exista deosebiri intre limbile moldoveneasca si romana” (ibidem, p. 423). Cu toate acestea ,,limba românească şi cea moldovenească servesc drept semne distinctive a doua naţiuni aparte” (ibidem, p. 407). Ceea ce se încearcă a legitima, din câte observam, este încercarea de a face inseparabila denumirea limbii de cea a poporului. Or, argumentul este lipsit de substanţa din cauza precedentelor deja existente. Exemplul care îl aducem aici este cel al SUA, ai cărei cetăţeni se definesc drept popor american, care însă vorbeşte limba engleza, adică limba literară. Diferenţele ,,de ordin ortoepic şi lexical” despre care se vorbeşte aici nu pot acredita ideea unei alte limbi, cea moldovenească, ori aceste diferenţe exista si in limbajul folosit de americani ca de altfel si in regiunile istorice ale României. Problema nu este ştiinţifică, ci politică. Sunt o mulţime de exemple când o singură limbă are două sau mai multe denumiri. Klaus Heitmann aduce exemple ,, in care o singura limba are doua glotonime, unul din ele fiind aplicat doar pentru o parte a ariei acesteia. Ca paralele am adus valenciana fata de catalana, flamanda fata de neerlandeza” (Heitmann 1998: 74).

În acelaşi timp nu puţine au fost vocile care continua sa conteste statalitatea Republicii Moldova din interior. Termeni precum ,,faliment geopolitic” sau ,,construcţie pasagera” sau mai nou ,,failed state” , pe linga faptul ca pot fi uşor demontate argumentativ( dar nu acesta este scopul nostru aici) fiind uşor forţate, subminează încrederea minoritîţilor etnice in posibilităţile Republicii Moldova ca stat.

Cel mai mare grup etno-cultural îl reprezintă ucrainenii, (1989 : 14%; 2004 : 8,4%). Până în prezent, ucrainenii au fost cel mai puţin mobilizat grup din punct de vedere politic în comparaţie cu alte grupuri. Al doilea grup, după mărime, este cel al ruşilor (1989: 13%; 2004 : 5,8%). Aici converg problemele morfopolitice. Deşi se ştie că Transnistria este rodul unor chestiuni de ordin politic, de ordin extern , trebuie să fim de acord că şi elementul etnic a avut repercusiuni negative asupra situaţiei conflictuale.

Daca iniţial mişcarea de eliberare naţională de la sfârşitul anilor 1980 ai sec. XX a permis înlocuirea unui sistem de valori cu altul, prin emanciparea grupului cultural majoritar romanii/moldovenii fata de marginalizarea si opresiunea sovietica (Sofransky 2001: 10), apoi pentru grupul rusolingv, dispariţia URSS i-a privat de autodefinirea lor etno-culturala.

Dacă către momentul disoluţiei URSS, 80% din georgieni si moldoveni considerau ca patria lor este Georgia sau Moldova, atunci 70% din ruşi declarau ca patria lor nu este Rusia ci URSS (Kymlicka 2000: 64, nota 60). Situaţia este explicabila. In perioada postbelica ruşilor li se garanta in orice republica sovietica servicii sociale, instituţii, scoli, media in limba rusa fără a se simţi drept minoritate imigranta. Deşi in toate republicile sovietice limba rusa era limba obligatorie în şcolile pentru băştinaşi, copii de militari ruşi ca şi majoritatea ruşilor în general nu erau obligaţi să insuseasca limba din republica in care se stabileau. Vladimir Putin nu ezita sa aminteasca in fiecare an cu ocazia unor intilniri televizate in dialog cu cetatenii rusi, ca disparitia URSS a fost o catastrofa geopolitica, care a lasat in afara Rusiei peste 25 mln. de etnici rusi.

In momentul in care Uniunea Sovietică s-a dizolvat, in noile state independente promovarea unor reforme cultural lingvistice au devenit foarte nepopulare, mai ales in tari ca Letonia, Estonia si Moldova cu importante minoritati ruse in structura demografica. Desi in primile doua s-au evitat conflicte civile ( probabil si ca urmare a presiunii americane asupra Rusiei), apoi in cazul Moldovei bilbiiala la nivelul conducerii de atunci, febra unionista, speculate cu usurinta de o Rusie nestinjenita de vreo alta putere din exterior, ajungindu-se in cele din urma la doua focare de separatism in sudul si estul tarii ca masuri in extremis de autoprzervare a propriilor identitati.

La de-a doua dimensiune a identităţii pe care am identificat-o aici, cea externa europeana si care de asemenea si-a pus amprenta pe procesul tranzitiei, lucrurile nu sunt deloc mai simple ca in primul caz. Oricare din cazurile tarilor integrate recent in UE poate fi instructiv pentru RM, liderii de opinie facind mereu aluzie, nu cu putine argumente, la Tarile Baltice. Consideram ca exemplul este valabil doar de perspectiva actorilor interni ( grupuile de presiune, liderii politici) care s-au angajat hotarât in ancorarea europeana a propriilor tari, desi suportul popular s-a dovedit a fi moderat, de la 27% la 54% , intre 1995-1999, atât pentru NATO cit si pentru UE, in toate cele trei Tari Baltice ( Ausra Park 2005: 238). Din perspectiva susâinerii internationale nu trebuie sa uitam ca Moldova a avut o atenţie net inferioara in demersurle sale incepind cu recunoasterea si consolidarea statalitatii, si pina la pretentiile sale europene modeste, comparativ cu aceste state nordice.

Modelul teoretic propus de Levitsky si Way – linkage si leverage- ar putea sa justifice oarecum nivelul succeselor pe calea democratiei si reformelor. Astfel acestia sutin ca cu cit nivelul presiunii (leverage) si legaturilor/ relatiilor (linkage) cu Vestul este mai mare cu atit mai multe sanse exista pentru ca tarile tinta sa urmeze calea spre modelul Occidental de modelare a instititiilor, libertatilor democratice si edificare a statalitatii.

Vulnerabilităţtile fata de presiunea externă (leverage) pot include condiţionalitate politică sau măsuri punitive, presiune diplomatica si interventie militara. Succesul acestora depinde de marimea statului tinta, aflarea sa printre priorităţile de politică externa ale Vestului, existenta unui hegemon/ alt jucator alternativ capabil sa opuna rezistenta. Moldova, era un stat mic in care se putea interveni oricind sub diferite pretexte, ceea ce s-a si facut, doar ca nu a intervenit Vestul ci Rusia. Apoi Moldova a fost sacrificata unor prioritati economice si de securitate( ca intregul Bazin al Marii Negre de altfel) cum au fost Orientul Mijlociu, Balcanii, Europa Centrala. Despre jucatorul alternativ, comentariile sunt de prisos.

Legăturile sunt definite de autori ( Lucan, Way 2005 : 22) ca fiind ,,densitatea contactelor unei tari cu SUA, UE, cu institutiile multilaterale Occidentale ”. Se au in vedere aici legaturile economice, care includ credite, investitii, asistenta. In Moldova asistenta a avut un caracter pur tehnic (TACIS), Moldova a pierdut valul european de investitii care a navalit asa numita ,,Noua Europa” ( intre 1998-1999, tarile Baltice au avut ISD intre 1mrd – 1,5 mrd euro fiecare (Daianu 2004: 243). Creditele care au fost imprumutate au fost prost gestionate, Moldova avind pina si proleme cu achitarea cotizatiei anuale de citeva mii de $ la ONU ( astfel incit ,,oferta” pe care o facea Vasile Tarlev in intilnirea sa cu ambasadorii Moldovei din 2005 si anume - ca Moldova sa gazduiasca sediile unor organizatii internationale de prima importanta, sau sa organizeze conferinte internationale la fel de importante, dar bineinteles pe banii Occidentului, ramin a fi cel putin joviale).

Se au in vedere legaturile geopolitice , adica cele cu organizatile, aliantele si guvernele Occidentale, iar Moldova nu este memebra deocamdata a vreunei organizatii sau aliante cu vizibilitate internationala, iar la capitolul parteneri strategici, are nevoie mai intii de credibilitate..

Legăturile comunicationale ( cooperare transfrontaliera, retele de internet, aparitai in mass-media Occidentala) reprezita o alta dimensiune importanta , dar prost valorificată. Proiectul celor trei Euroregiuni la care Moldova este parte esuat, Internetul ramane inca a fi un lux pentru marea parte a populatiei, iar in mass- media Occidentală imaginea traditional nu este printre cea mai buna. Merita de amintit ca publicaţii electronice consacrate cum ar fi Transitions Online confereau Moldovei o suprafata de 100.000 km patrati si o populatie de 10 mln. locuitori (tradind lipsa de interes, putin probabil ca aceasta publicatie sa fi auzit de visurile marete ale ex- spekerului Motpan), iar intr-un studiu prezentat recent la o Conferinta in Istambul sub denumirea ,, Moldova: a step too far for EU enlargement?” (Phinnemore 2006: 4) Transnistria se afla la est de Prut, o abordare ciudata daca tinem cont de faptul ca Moldova este mediatizată in Occident si gratie acestui conflict . Imaginea tarii in publicatiile internationale respectabile reprezinta o aparitie foarte rara si ca urmare a masurilor ineficiente luate de misiunile diplomatice ( vezi : ,,How much do our embassies cost us?” (II) din 2006-09-01, The Journalistic Investigation Center ).

In fine, alte doua criterii pe care le stabilesc autorii sunt legaturile cu societatea civila transnatională care vizeaea aici retelele de ONG- uri, organizatii de partid etc. si legaturile sociale- turismul, migratia, diaspora si mobilitatea si educarea elitelor in Vest. La aceste doua capitole s-a scris suficient de critic si cantitativ astfel incit ar fi innoportun sa repetam papagaliceste.

Cu toate acestea, se invoca de către autorităţile comuniste de la Chisinau, copilareste aproape cu orice ocazie, că Moldova este parte a istoriei europene , a geogarfiei, latinitatii si crestinismului deci a identitatii europene. Desigur argumetele ni se par corecte, dar ele nu vor mai putea justifica lipsa de progrese facute pe plan intern. Aceste argumente sunt un dat, o stare de fapt, nu un rezultat recent. Aceste aspecte existau mai mult sau mai putin vizibil si inaintea procesului de integrare europeana, care este o constructie contemporana recenta. Dovezile europenitatii noastre vin de acum incolo.

Altfel, nu ne-am putea explica cum un stat ca Republica Moldova, contestat de unii, supraevaluat in şanse de alţii, care trece prin atâtea crize identitatare in viziunea celor dintâi sau se afla deja la a treia experienţa a statalitatii in viziunea celor din urma, ar putea aspira la un proiect numit UE, care iata parcurge si el o criza idetitara (mai ales externa ).
Cât durează tranziţia şi când dispare fenomenul excluziunii?
Unele ţari din spaţiul post-sovietic s-au văzut puse in fata situaţiei de a trece prin mai multe procese de tranziţie simultan – de la economie planificata la cea de piata, de la un stat totalitar la unul descentralizat, democratic si eficient, de la lipsa societatii civile la edificarea acestea si de la o criza identitară, atomizata la coeziune identitara.

Daca tranziţia a inceput odata cu dobindirea independentei, apoi sfirsitul ei poate fi mai greu de anticipat. La nivelul conştiinţei colective ,,tranzitia se va incheia când colectivitatea nu va mai vorbi despre ea” ( Zamfir 2004: 14). Tranzitologistii opereaza insa cu un alt aparat categorial de evaluare a democraţiei si anume conceptul de democraţie consolidata, care ,, la o înţelegere comuna reprezintă un proces vizibil prin care regulile, instituţiile si constrângerile democraţiei ajung sa constituie the only game in the town , singurul cadru legitim de urmarire si exercitare a puterii politice” ( Diamond 2004 : 20) democraţia, astfel in viziunea a doi importanti tranzitologi Juan J. Linz si Alfred Stepan ,,capată rutina si se internalizează adânc in viaţa sociala, instituţionala si chiar psihologica”.

Nicolae Chirtoaca ajunge la concluzia ca Republica Moldova se afla abia in faza stabilizării democratice, dupa ce a demarat un şir de reforme cu caracter liberalizator, ca premize de baza pentru demararea procesului de democratizare a societatii. Faza stabilizarii ramâne a fi una critica pentru continuarea cu succes a reformelor, ea insa nu este ireversibila, astfel incit in locul atingerii consolidarii democratice, datorita societatii civile slab conturate, a unui pluralism politic abia coagulat, dar mai ales datorita fenomenului ,,captured state”, existind riscul alunecarii spre un regim autoritar.

Conceptul ,,captured” state reprezintă o paradigma recenta a Bancii Mondiale si FMI, menita sa explice quasi esecul reformelor in multe din statele postcomuniste. Ideea de baza este ca presiunea de a adopta un curs de reforma suboptimal, deriva nu din perdantii tradiţionali ai tranzitiei- muncitori disponibilizati, pensionari saraciti sau birocratie ineficienta, ci mai degrabă ca o consecinţă a presiunii exercitate de cistigatorii pe termen scurt ai tranzitiei, grupări economice si politice cu interese inguste, politicianiste si mercantile a câtorva oligarhi, in dauna bunăstării generale a populatiei (Omelyanchuk 2001: 3-4). Agenţii care facilitează procesul de capturare sunt indivizii, grupurile sau firmele din companiile publice sau private, care tind sa influenteze legile, regulamentele, politicile guvernamentale in propriul lor avantaj prin mijloace ca santajul, mita, traficul de influenta. De asemenea aceştia deţin sau controlează importante mijloacele mass - media pentru a influenta opinia publica in directia dorita de ei si tot ei sunt interesati ca societatea civila sa fie slab institutionalizata, iar mass media incomoda sa fie sufocata, cenzurata.

La o analiză atentă a articolelor de investigaţie din presă, se va observa de altfel ca atât in cadrul opoziţiei active, atât in cazul celei pasive, dar mai ales in cadrul partidului de guvernământ sau chiar partidelor extraparlamentare, exista suficienţi ,,capturatori” pentru a se gasi explicatii la ,,tranzitarea prin tranziţie” a Republicii Moldova in scurta sa ,,statalitate pasagera” , altfel spus la jubileul ,,celei de-a III-a statalitati” in ultimii 15 ani, conform metodologiei oferite de FMI si BM.

Vom mai preciza că nivelul de capturare coreleză cu nivelul libertăţilor civile existente in tarile in tranziţie (Omelyanchuk 2001: 6). Raportul Freedom House pe anul 2006, ofera Republicii Moldova la capitolul drepturi politice 4 unitati conventionale , iar in dreptul libertati civile – 3, ceea ce conform metodologiei de calcul ii conferă statutul de tara partial libera. Faptul ca in ultimii 3-4 ani Moldova a rămas la acelaşi nivel, dovedeşte faptul ca tara nu a făcut schimbari revolutionare in ultimii doi ani de coaliţie la guvernare a melanjului cromatic revoluţionar.

In efortul intelectual făcut de tranzitologi se recunoaşte şi faptul că ,, acolo unde provocarea construcţiei statului include diviziuni etnice sau de nationalitate semnificative.. consolidarea democraţiei este favorizata de constructia unui stat atotcuprinzător ce oferîă egalitate politica tuturor cetăţenilor” (Diamond 2004: 26). Abordarea identitatilor multiple ar fi una din solutiile de compromis propuse Linz si Stepan. La fel ca si conceptul de frontiera , identitatile multiple nu sunt fixe sau ,,primordiale.. ele sunt mai curând schimbătoare, construite pe baze sociale”, iar ,, daca politicienii , sau cercetătorii din ştiinţe sociale nu forţează polarizarea, multi oameni pot prefera sa se considere ca avind identitati multiple si complementare” ( Linz , Stepan 2005 : 62).

Integrarea Europeană si Euro-Atlantică, care ar putea servi ca un alt indicator al finisarii tranziţiei si consolidarii democratice ar putea solutiona si problemele identitare. Fobia inoculata cetatenilor din Transnistria, ca de altfel si teama guvernarii comuniste din ultimii 6 ani de guvernare de NATO, este nejustificată. Or, unul din criteriile politice fundamentale de aderare la aceasta organizatie este tocmai respectarea drepturilor minoritatilor şi, deci, eliminarea fenomenului de excluziune politică de care suferă la ora actuală chiat transnitrie. In ultima instanţă, aceasta aderare ar putea rezolva o serie importanta de probleme, impacând simultan tranziţia, frontierele si identitatea, prima disparind, iar celelalte doua fiind securizate.

Concluzii:

În urma rătăcirilor identitare, dar şi datorita retoricii populiste a fostei guvernări PCRM si disputei interne pentru patentarea ideii de integrare europeana, aceasta risca sa se transforme dintr-o certitudine a unui proiect de viitor intr-o alta formalitate pe o piaţă de idei ratata. Nu se aduc deocamdată argumente clare pentru cursul de reforma ireversibil, ceea ce ne face sa credem ca o aplicare ferma a principiilor de democratizare pe plan intern s-ar solda cu retrogradarea din viata publica activa a unei bune parti din clasa politica actuala.

Neputinţa de care dau dovadă autorităţile de la Chişinău provoacă tensiuni şi chiar discriminări în societate. Acestea sunt accentuate chiar de retorica politică a unor partide, de exemplu, a fostei formaţiuni de guvernământ care şi/a desfăşurat campania electorală din 2009 cu sloganul *Să ne apărăm Patria* care de fapt era o campanie împotriva tuturor cetăţenilor care se consideră etnici români. Anume aceest fapt a generat conflictul cu România după alegeri, închiderea hotarelor cu această ţară ţi privarea tinerilor moldoveni care învaţă în România de a reveni în ţară şi a participa la viaţa politică.