Outline of research on social inclusion in moldova
Dezvoltarea umană şi excluziunea culturală Analiza excluziunii pe bază culturală ca rezultat al tranziţiei
Yüklə 1,51 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 5.3. Cine sunt excluşi
- 5.3. Mecanisme ce conduc la excluziunea culturală
- Consecinţele culturale ale excluziunii generate de instituţii sociale, pe baza accesului la
- Analiza politicilor culturale şi a proceselor în contextul
- Lege privind protecţia patrimoniului cultural imaterial.
5.2. Dezvoltarea umană şi excluziunea culturală Analiza excluziunii pe bază culturală ca rezultat al tranziţiei 5.2.1. Schimbarea sistemului de valori ca urmare a trecerii de la regimul totalitarist la societatea relaţiilor de piaţă: Trecerea la societatea democratică, bazată pe relaţii de piaţă, presupune detaşarea completă de la regimul totalitar şi construirea unor noi realităţi inclusiv în domeniul culturii. Tranziţia, deşi durează, nu urmează o consecvenţă evidentă a reformelor sociale. Odată cu schimbarea conducerii republicii (fapt frecvent în perioadele de tranziţie), strategiile şi programele elaborate şi aprobate de guvernele premergătoare, inclusiv cele în domeniul culturii, nu sunt continuate de cele ce vin în schimbul acestora. Astfel, Programul de Stat de Edificare a Muzeului Arhitecturii Populare, aprobat prin decretul preşedintelui în anul 2005, a rămas în afara preocupărilor statului. În ultimii opt ani despre reforme ca despre oportunităţi ale dezvoltării sociale nu s-a discutat la nivelul politicilor de stat. Vectorul dezvoltării nu este bine definit şi argumentat de instituţiile de stat, obiectivele finale nu sunt clare pentru toate grupurile sociale, ceea ce se reflectă direct asupra sistemului de valori. Vechiul sistem a fost marginalizat şi parţial demontat, iar noul sistem de valori care trebuie să stea la baza coeziunii sociale este în proces de constituire şi apare ca fiind destul de vag. Valorile democratice exprimate în termeni culturali se regăsesc în sistemul legislativ, în strategii şi programe, dar nu şi în practica instituţională de zi cu zi. În aceste condiţii factorul subiectiv are pondere în politicile culturale şi exprimă interesul unor grupuri, de regulă a celor care au influenţă politică, în detrimentul altora, care tradiţional sunt fie creatori de valori culturale, fie principalii lor consumatori. Aceste procese au loc pe fondul unei crize de identitate, comună pentru toate ţările care s-au despărţit de totalitarism, dar cu un specific aparte în fiecare dintre ele. După două decenii de independenţă, ea continuă să aibă un impact negativ destul de puternic asupra coeziunii sociale. În procesul afirmării independenţei, ţările încearcă s-o depăşească cu cât mai puţine pierderi, mizând în acest proces pe valorile general-umane şi pe cele specifice grupurilor sociale. În Republica Moldova criza identităţii culturale/criza identităţii etnice /criza identităţii civice reprezintă un fenomen social foarte complex, marcat de focalizarea unor relaţii, percepţii şi reprezentări sociale istorice într-un context socio-cultural nou. În toţi anii de existenţă ai Republicii Moldova problema crizei identitare a fost tratată fragmentar, nici odată în tot spectrul manifestărilor. Urmare a lipsei unei politici consecvente în acest sens, manipularea politică din diferite perspective a unor factori identitari au făcut ca multitudinea problemelor să aprofundeze criza identitară. De fapt, a fost exagerat discutată identitatea moldovenilor, adică fără a se ţine cont de metodologia identitară, ceea ce a creat tensiuni sociale. Grupurile etnice minoritare s-au mobilizat mai operativ, au fost mai dinamice şi mai consecvente în afirmarea identităţii şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor culturale. Iar statul n-a promovat suficient identitatea civică ca o valoare integratoare a tuturor cetăţenilor lui. Conform Recensământului populaţiei din 2004 în teritoriul controlat de Republica Moldova există 57 localităţi urbane şi 1 464 localităţi rurale. Caracterul etnic al localităţilor este diferit, majoritatea fiind reprezentată de moldoveni, dar dacă luăm reprezentanţă numerică cea mai mare a grupurilor etnice, după caracterul etnic se pot distinge următoarele categorii de localităţi:
Aici trebuie să precizăm că tabloul etnic general nu este diferit de cel specific altor ţări din vecinătate. Nuanţele contează, concentrarea mai multor grupuri etnice într-o anumită regiune şi specificul relaţiilor pe care le dezvoltă. Complexitatea relaţiilor culturale în satele mixte, cum apare în sud, este un proces firesc şi înregistrează un anumit echilibru, constituit ca urmare a vieţii comunitare, bazată pe valori şi probleme comune. Ca moment definitoriu al acestor relaţii, trebuie să precizăm că grupurile etnice din satele şi oraşele republicii nu locuiesc în ghetouri, ci împreună, ceea ce face ca ei să găsească modalităţi de comunicare, să stabilească relaţii de vecinătate, să participe împreună la realizarea unor lucrări obşteşti. În viaţa cotidiană care se aseamănă în bună parte, nu există, nici n-au existat conflicte pe principiu etnic. Dimpotrivă, aşa cum au relevat cercetările de teren, locuitorii satelor mixte cunosc şi aplică în relaţiile lor cu vecinii şi comunitatea mai multe limbi, în funcţie de necesitate, pentru că valorile tradiţionale ale grupurilor etnice sunt apropiate ca sistem. Locuitorii satelor îşi caută de vieţile lor, cu atât mai mult că au probleme comune, indiferent de originea etnică. S-a ajuns la etapa când şi sărăcia uneşte oamenii. Liderii de opinie, aflaţi de cele mai multe ori în oraşe, lansează revendicări, propun şi construiesc modele identitare, încercând să modeleze realităţi culturale. Dacă analizăm atitudinile reciproce privind aprecierea identităţii Celuilalt în Republica Moldova vom observa un paradox. Moldovenii nu se implică în discuţiile privind identitatea, inclusiv etnonimele celorlalte grupuri etnice. În virtutea ospitalităţii lor proverbiale care oferă o deschidere mare pentru perceperea Străinului, le respectă în acest mod autoaprecierea. Dar reprezentanţii celorlalte grupuri etnice, în virtutea unui activism social de tentă sovietică, stimulat şi de contextul politic, discută în permanenţă statutul autohtonilor, elaborează recomandări, soluţii identitare privind condiţia moldovenilor: cum să se numească limba pe care aceştia o vorbesc, cum trebuie să se numească însăşi vorbitorii acestei limbi. Aceste intervenţii sunt dezaprobate tacit. Moldovenii consideră că numai ei sunt în drept să-şi decidă identitatea. 5.2.2. Impactul conflictelor din zonă asupra proceselor culturale Odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice printre cele 15 state noi, independente, între care şi Republica Moldova, au apărut, cu susţinerea forţelor din afară, şi câteva republici autoproclamate: Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia), Karabahul de Munte (Azerbajan), Cecenia (Federaţia Rusă) şi Transnistria (Republica Moldova). Între timp aceste republici au reuşit să creeze structuri şi instituţii statale, să exercite controlul asupra teritoriului şi populaţiei, să depăşească conflicte armate, destabilizând situaţia în respectivele regiuni şi să pornească procesul creării unei identităţi diferite. Conducerea separatista de la Tiraspol, susţinută iniţial de Armata a 14-a sovietică, iar de Rusia, a proclamat mai întâi crearea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Transnistrene, iar mai târziu, la 2 septembrie 1990, a declarat şi independenţa acesteia. Republica Moldovenească Nistreană a format structuri executive, legislative, administrative şi judiciare separate şi a creat sisteme proprii în domeniile economic, vamal, de impozitare, educaţional şi cultural în ansamblu. Ea are drapel şi stemă proprii, trupe de frontieră, care reclamă ilegal la frontieră paşapoarte. Multe legi din perioada sovietică, unele amendate şi completate, rămân în vigoare. A creat structuri de ordine şi forţă, inclusiv o poliţie secretă agilă, precum şi o armată care, potrivit opiniei experţilor militari, este superioară celei moldoveneşti, păstrează structuri ale forţelor de ordine (miliţia). Populaţia R.M.N. este lipsită de unul din drepturile cetăţeneşti fundamentale, cel de a participa la alegerile naţionale. Concomitent cu aceasta, în contextul crizei identităţii, ca rezultat al proceselor politico-administrative, instituţiile de stat, cel mai des prin metode violente, impun modele identitare diferite de voinţa populaţiei, care este intimidată. Când Republica Moldova a ratificat Convenţia Europeană cu privire la drepturile omului (CEDO, 24 iulie 1997, Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la ratificarea Convenţiei Europene asupra Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale adiţionale nr. 1298 XIII, “Monitorul Oficial al Republicii Moldova ” nr. 54-55/502 din 21 august 1997), ea a făcut şi o declaraţie importantă potrivit căreia “…ea nu va fi capabilă să asigure, până la soluţionarea conflictului transnistrean, respectarea Convenţiei în raport cu omisiunile şi acţiunile autorităţilor auto-proclamatei republici transnistrene, teritoriul căreia este controlat, de facto, de către autorităţile respective”. În anul 2001, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a respins obiecţiunea preliminară a Moldovei, argumentând că o dată ce Republica Moldova a ratificat Convenţia, cu efecte asupra întregului său teritoriu atunci „Curtea consideră că declaraţia menţionată nu poate fi echivalată cu o rezervă, în termenii Convenţiei, fapt pentru care respectiva trebuie considerată nulă”. De aici rezultă că inclusiv politicile culturale şi educaţionale ale Republicii Moldova trebuie să se extindă şi asupra teritoriului Transnistriei. Dar realităţile culturale au caracter de excluziune aprofundată. Potrivit datelor statistice oficiale ale Republicii Moldoveneşti Nistrene, în prezent există 183 de şcoli primare (instituţii cu instruire generală), cu un număr total de 92.000 de elevi. În timp ce în 82% din şcoli limba de instruire este rusa, în 13,5% (32 de şcoli) limba de instruire este „moldoveneasca” în baza grafiei chirilice, în 3,8% (6 şcoli) - limba română şi în 0,7% - limba ucraineană. Există şi alte 15 şcoli „mixte” (cu predare şi în limba rusă). Procesul educaţional din Transnistria marginalizează toate cele 38 de şcoli de la procesele lingvistice ale Republcii Moldova. Chiar şi şcolile “moldoveneşti” oficiale din Transnistria, care predau în baza grafiei chirilice, se confruntă cu condiţii dificile. Şcolile sunt prost echipate cu materiale educaţionale deoarece autorităţile demonstrează puţin interes pentru starea lor. Elevii din şcolile moldoveneşti trebuie să se mulţumească cu cărţi depăşite de timp, datând încă din perioada sovietică, în timp ce colegii lor, ruşi şi ucraineni, citesc din cărţi moderne (uneori donate de Rusia şi Ucraina). În consecinţă, un număr tot mai mare de părinţi îşi trimit copiii la şcolile ruseşti, iar şcolile moldoveneşti continuă să-şi micşoreze numărul de elevi. Conform unui raport al “Ministerului Educaţiei” al R.M.N., în 1999, deşi elevii români/moldoveni reprezentau 32.6% din totalul copiilor din Transnistria, numai 13% frecventau şcolile moldoveneşti. În instituţiile de educaţie specială şi superioară numai 6% de studenţi erau moldoveni. Dreptul de a folosi propria limbă încorporează dreptul de a o folosi, în mod privat şi public, liber şi fără amestec or discriminare. Articolul 27 al Pactului internaţional al ONU cu privire la drepturile civile şi politice (1969) şi Articolul 30 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului (1989) specifică explicit că un copil, aparţinând unei minorităţi etnice sau lingvistice, “…are dreptul, în comuniune cu alţi membri ai grupului său, să beneficieze de cultura sa, să profeseze şi să practice propria religie, or să folosească propria limbă”. Urmările conflictului armat din Transnistria (1992), nesoluţionarea problemei transnistrene, escaladarea evenimentelor ori de câte ori se discută concepte despre soluţionarea lui, exagerarea factorului politico-ideologic în modelarea identităţii, toate afectează procesele culturale din regiune. În acest teritoriu autorităţile nerecunoscute de comunitatea internaţională au organizat un recensământ al populaţiei la 11.11.2004. Conform acestui Recensământ, populaţia totală a Republicii Moldoveneşti Nistrene era de 555.000 locuitori, ceea ce demonstrează o scădere substanţială faţă de 1989, când în acest spaţiu locuiau peste 679.000 persoane. Iar structura etnică a populaţiei era reprezentată din: moldoveni – 31,9 %, ruşi – 30,3 %, ucraineni – 28,8% iar alte etnii – 9 %. Luând în consideraţie procesele migraţioniste din ultimii ani, putem afirma că situaţia este deja alta. Teritoriul Republicii Moldova de la est de Nistru include 5 raioane şi 2 municipii, un număr total de localităţi de 157, dintre care 12 urbane şi 145 rurale. Structura etnică pe categorii de localităţi, ţinându-se cont de dominantele etnice, este următoarea:
Toate localităţile urbane au o structură etnică mixtă, moldovenii deţinând o pondere mai mare în oraşele Dubăsari, Grigoriopol şi Camenca. Structura etnică a acestui teritoriu are un anumit echilibru. Moldovenii, cei mai mulţi la număr, predomină în mediul rural şi locuiesc în 122 de localităţi rurale. Dar ruşii şi ucrainenii, la care se alătură şi celelalte minorităţi dispersate, practic sunt vorbitori ai limbii ruse şi au în mare parte valori culturale comune. În comparaţie cu ei moldovenii reprezintă o minoritate etnolingvistică, marginalizată tot mai mult în a-şi exprima valorile etnoculturale. În această regiune identitatea românească este privită negativ de către alterităţile etnice şi neutru sau pozitiv de către moldoveni, în funcţie de categorii de vârstă. Locuitorii de vârstă medie şi tinerii, cei care sunt social activi, susţin valorile culturale identitare ale Republicii Moldova. Chiar dacă conflictul transnistrean nu este bazat pe factorul etnic, totuşi unul dintre motivele care dimensionează repercusiunile lui este opoziţia între orientarea etnoculturală moldovenească/românească faţă de cea prosovietică/rusească, manipulată de clasa politică. De cele mai multe ori sunt inventate sau invocate diferenţele culturale, pentru a contribui la separarea continuă a populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului, dar nu sunt valorificate aspectele ei comune. În urma conflictului armat din Transnistria s-au produs schimbări în componenţa etnică şi respectiv în sfera culturală din acest teritoriu al Republicii Moldova. Îngrădirea accesului la bunurile culturale create în comun, izolarea copiilor şi tinerilor din Transnistria de la valorile naţionale, afectarea relaţiilor de colaborare dintre comunităţile de pe ambele maluri ale Nistrului au repercusiuni nefavorabile asupra proceselor culturale. Restricţiile impuse la trecerea peste Nistru au afectat sau chiar întrerupt relaţiile dintre rude şi/sau prieteni care existau între locuitorii de pe ambele maluri ale Nistrului. Întreaga populaţie din Transnistria, trăind sub influenţa ideologiei extremale, are frica zilei de mâne. O altă sursă a fricii sociale este producerea şi păstrarea unor cantităţi importante de armament în Transnistria. Păstrarea acestui armament deja învechit în depozitele din regiune pune în pericol iminent însăşi viaţa oamenilor din regiune. Au existat confruntări dintre autorităţile centrale şi găgăuzi, care au obţinut statut de autonomie teritorială în 1994, şi au format UAT Gagauz Yeri, care cuprinde aproape toate localităţile populate de găgăuzi. Trasarea hotarelor UTA fărâmiţează teritoriul sudic al republicii şi îngrădeşte comunicarea celorlalte sate, ce nu fac parte din formaţiune, cu administraţia locală şi centrală. Drept urmare a scăzut brusc rata de participare a colectivelor artistice din satele situate în apropierea UTA şi raionul Taraclia, la concursuri, festivaluri, la olimpiade şcolare raionale, zonale şi republicane.
Cei mai expuşi riscului excluderii culturale din cauza sărăciei sunt în principal locuitorii spaţiului rural. Republica Moldova este ţara cu cea mai mare pondere a populaţiei rurale în Europa, peste 64% din populaţie locuieşte în sate. Deci sărăcia afectează cea mai mare parte a locuitorilor ei, iar excluderea culturală este în sate un fenomen de masă. Am putea vorbi aici şi de o excludere spaţială a satelor în raport cu oraşele care au acces la mai multe surse de existenţă. Lipsa unui loc de muncă care ar asigura venitul necesar pentru întreţinerea necesităţilor de viaţă, pe de o parte, excluderea indivizilor şi a familiilor de la munca colectivă, închiderea lor în problematica grupului mic, pe de altă parte, demoralizează comunităţile săteşti, le lasă ca liant social numai activităţile culturale, ceea ce produce un dezechilibru în sincretismul tradiţional al vieţii rurale. Scoaterea treptată din circuitul social a valorilor muncii colective tinde să reorganizeze după principii noi şi celelalte sfere ale vieţii comunitare: obiceiurile calendaristice şi de familie, obiceiurile de muncă, relaţiile de vecinătate determinate de norme seculare etc. Actualmente asistăm la procese destructive ce transformă evident cultura tradiţională, civilizaţia satelor, habitatul tradiţional. O parte însemnată de populaţie, în virtutea sărăciei, revine treptat la practici străvechi de întreţinere a necesităţilor vieţii, specifice începutului sec. al XX-lea (ţin vacă pentru a hrăni familia cu lactate, ţin un cal sau un măgar pentru a ara câmpul şi a transporta greutăţile, din economie ori din lipsă de combustibil încălzesc locuinţa cu lemne sau tizic etc.). Au fost afectaţi de criză intelectualii din sate, în special învăţătorii, cei care în virtutea profesiei trebuie să aibă acces nelimitat la cultură, pentru a putea să-şi exercite funcţiile educaţionale. Salariile mici ca fapt general, nevoia de-a rezista provocărilor sărăciei îi impun pe învăţători să se ocupe de lucrările agricole de rând cu ceilalţi săteni, ceea ce a adus prejudicii statutului social al învăţătorului, dar l-a pus şi în imposibilitatea de-a se abona la ziare, la reviste, de-a cumpăra ultimele apariţii ale literaturii didactice de care are nevoie pentru a face faţă solicitărilor crescânde ale procesului educaţional. În aceeaşi situaţie sunt şi medicii, şi inginerii, şi agronomii, şi contabilii şi mulţi alţi profesionişti care, dacă n-au plecat peste hotare la muncă şi au rămas să activeze în sate, au fost nevoiţi să se reprofileze şi să renunţe la bunurile culturale necesare întreţinerii spiritului unui intelectual. Au o situaţie economică mai bună satele care au moştenit din trecut o condiţie economică privilegiată: cele care situate aproape de oraşele mari şi locuitorii fac naveta muncind în oraşe; cele pe lângă care trece calea ferată, încât au beneficiat de transport, cele care s-au ocupat mai multe decenii de pomicultură, viticultură şi de cultivarea sfeclei, încât au putut să se ocupe şi de vânzarea produselor; satele care au o memorie socială deosebită pentru că locuitorii lor se trag din răzeşi (ţărani înstăriţi) sau din mazili (boieri îndepărtaţi de la divanul domnesc) şi au ştiut mereu să-şi administreze resursele după alte principii, mult mai riguroase. De regulă aceste sate sunt gazificate, au şi apeduct, chiar dacă nu totdeauna acesta lucrează, au clădiri moderne pentru şcoli, servicii medicale, magazine, local pentru bibliotecă, iar în ultimele decenii au dezvoltat afaceri mici sau mijlocii care contribuie inclusiv la completarea bugetului local etc. Se profilează şi un alt grup de sate, din start defavorizate. Sunt o parte din satele raionului Orhei, Teleneşti, Rezina, Soroca etc. care decenii la rând au cultivat tutun. Sunt cele mai sărace sate. Populaţia lor suferă de boli şi îşi pierde repede capacitatea de muncă din cauza lucrului la tutun. Realitatea face că anume aceste sate nu sunt situate în apropierea drumurilor de fier, n-au apeduct, nu-s gazificate, grădiniţele lor de copii au fost închise, se pune problema închiderii şcolilor mici, nu beneficiază de asistenţa medicală necesară, nici de alte servicii la care au dreptul. Lipsa de resurse financiare afectează cel mai mult instituţiile culturale. Conform raportului statistic în sistemul Ministerului Culturii în anul 2008 au activat în sate 1146 case de cultură, dintre care numai 803 sunt special amenajate, 531 necesită reparaţii capitale, iar 79 sunt avariate, adică este imposibil să activezi în ele. Dacă ţinem cont că în republică sunt peste 1464 de sate (fără cele din Transnistria), ajungem să constatăm că 312 n-au localuri de cultură, ca un prim garant al vieţii culturale comunitare. Conform Programului prioritar de finalizare a construcţiilor şi de reparaţie capitală a edificiilor instituiţilor de cultură din teritoriu pentru anii 2006 -2008, aprobat de Guvern în anul 2006 prin Fondul de Investiţii Sociale au fost reparate capital 12 case de cultură, alocându-se în acest scop 20 mln. lei de la bugetul de stat şi 3 mln. lei de la bugetele autorităţilor publice locale şi contribuţia populaţiei; în 2007 şi 2008 au fost reparate încă 20 case de cultură, cu alocarea a 40 mln. lei de la bugetul de stat. Raportaţi la faptul că toate casele de cultură din republică sunt destul de vechi, aceşti indici sunt nesemnificativi. Cel mai bine asigurate cu spaţii culturale sunt satele din UTA Găgăuz Yery. Fiecare sat are casă de cultură bine întreţinută. Important este să remarcăm că satele din această formaţiune sunt aproape toate gazificate şi sunt cel mai bine asigurate cu servicii (au brutării, case de servicii sociale, mori, vinării, alte unităţi economice). Satele din raionul Taraclia sunt la fel de afectate de criză ca cele din restul sudului republicii. Oferta caselor de cultură pentru locuitorii din sate este una preponderent muzical coregrafică. În anul 2008 au activat 2 902 formaţii artistice şi numai 53 cercuri de creaţie tehnică şi aplicativă. Dintre toate formaţiile doar 473 au titlul de „model”, ceea ce înseamnă că doi specialişti, conducătorul de formaţie şi conducătorul artistic, au un salariu lunar de aproape 500 de lei. Aceşti bani nu ajung decât pentru achitarea costurilor la întreţinerea casei. Analizând activitatea caselor de cultură din mediul rural,se observă că în ultimele două decenii aproape toate acţiunile au fost centrate pe moştenirea artistică culturală. Reactualizarea ei a coincis cu entuziasmul oamenilor de cultură. Au fost incluse în circuitul social toate rezervele de altă dată: costume naţionale, instrumente populare, au fost reparate unele localuri, dar n-au fost făcute investiţii substanţiale în cultură. Spre exemplu n-a fost construită nici o casă de cultură, nici un sediu pentru muzeu sau pentru bibliotecă. Toate aceste instituţii, importante pentru revigorarea vieţii comunitare în sat sunt dislocate în spaţii adaptate. În ultimii ani Fondul de Investiţii din Moldova a contribuit în baza unor proiecte la reparaţia unor case de cultură şi la confecţionarea costumelor scenice pentru formaţiile artistice. Dar aceste contribuţii sunt nesemnificative comparativ cu marile necesităţi ale domeniului. În mediul rural, unde sunt puţine instituţii culturale, un rol important în stimularea vieţii culturale revine bibliotecilor săteşti şi celor şcolare. Actualmente funcţionează în satele republicii 1218 biblioteci, dintre care 104 sunt filiale pentru copii. Din 2002 numărul lor s-a micşorat cu mai mult de 380 unităţi. Spaţiul în care sunt amplasate 200 dintre biblioteci necesită reparaţii capitale, iar 28 sunt avariate, puţine dintre ele sunt încălzite iarna. Dar activitatea acestor instituţii este departe de-a satisface necesităţile cititorilor. Fondul lor de carte conţine cele mai multe titluri de cărţi scrise în alfabetul chirilic, care nu sunt întrebate de cititori şi doar foarte puţine sunt scrise în alfabetul latin. Cel mai mult resimt marginalizarea elevii, care în sate sunt şi principalii cititori ai cărţilor din biblioteci. Conform programei şcolare, ei trebuie să facă lecturi suplimentare, dar negăsind cărţile necesare în bibliotecă, sunt nevoiţi să renunţe ori să citească cărţi scrise cu caractere chirilice. Această realitate pune la îndoială capacitatea bibliotecilor de-a fi o sursă de carte necesară actualelor scopuri educaţionale. Spre exemplu, conform raportului statistic al Ministerului Culturii în anul 2008 bibliotecile săteşti au primit doar 5 401 publicaţii în limba de stat, adică la o distribuire egalitară, ar reveni aproape câte 5 titluri în fiecare instituţie. Ceea ce reprezintă extrem de puţin, cu atât mai mult că nu există un sistem echitabil de completare a fondului de carte al bibliotecilor din sate. Deseori părinţii şi pedagogii constată cu regret ca elevii din oraşe nu obişnuiesc să citească cărţi, ci preferă să obţină informaţiile necesare din computer. Copii din sate, de regulă, n-au acces la computer şi interesul lor pentru lecturile tradiţionale este destul de sporit. Pentru a completa fondurile de carte ale bibliotecilor săteşti, şcolare etc. este necesar a conceptualiza o politică editorială adecvată. Este important ca statul să se implice în editarea cărţilor prevăzute de procesul educaţional şi să asigure completarea patrimoniului bibliotecilor cu ele. Accesul copiilor din sate la informaţie este destul de limitat. Doar 104 biblioteci comunale deţin calculatoare ( un total de 244 computere, cu 88 imprimante) şi doar 54 dintre ele sunt conectate la Internet (un total de 112 computere), iar 13 biblioteci din această categorie dispun de pagină Web. Este o bază electronică foarte modestă care nu asigură participarea elevilor din şcolile săteşti la procesele informaţionale moderne, îi frustrează de dreptul de a beneficia de performanţele societăţii informaţionale. Apoi, promotorii culturii în sate, de altfel ca şi cei din oraşe (bibliotecarii, la fel ca şi şefii caselor de cultură, conducătorii artistici sau învăţătorii din şcolile de artă), au salarii lunare simbolice ce nu depăşesc 1000 de lei. În mediul rural şcolile de artă oferă posibilitatea de-a descoperi şi cultiva talentele artistice ale copiilor. În republică funcţionează 22 şcoli de arte plastice, 12 dintre care necesită reparaţii capitale. În ultimii ani au fost închise din lipsă de fonduri şcolile de artă plastică din Căuşeni, Hânceşti, Străşeni, Călăraşi etc. Dacă amplasăm pe hartă şcolile rămase în funcţiune, vom observa că mai la sud de Orhei nu funcţionează nici o şcoală de arte plastice, decât cele din UTA Găgăuz Yeri (4 şcoli). Astfel, copii din sudul Republicii Moldova sunt privaţi de dreptul de-a urma o şcoală de arte plastice. Şcolile muzicale pentru copii sunt într-un număr mai mare decât cele de arte plastice. Actualmente activează 54 de asemenea şcoli, dintre care 4 în UTA Găgăuz Yeri, alta în raionul Taraclia şi geografic sunt amplasate la distanţe potrivite pentru a acoperi întreg teritoriul. În octombrie 2007 a fost aprobată Hotărârea Guvernului nr. 1080 din 02 Cu privire la Programul de susţinere a activităţii instituţiilor de învăţământ artistic extraşcolar pe anii 2007 – 2010, care are ca obiectiv principal redresarea bazei tehnico-materiale a instituţiilor (reparaţii capitale şi curente, achiziţia instrumentelor muzicale şi a literaturii de specialitate, informatizarea etc.), asigurarea instituţiilor de învăţământ artistic extraşcolar cu materiale didactice; îmbunătăţirea calităţii procesului educaţional. Dar şi acest program ca şi altele din domeniu nu a avut acoperire financiară.
Aşa cum arată şi datele oficiale, cel mai scăzut nivel de educaţie este înregistrat în mediul romilor. Conform unor cutume răspândite, ei se limitează să înveţe doar în clasele primare. Principalul lor scop este să înveţe puţină aritmetică, pentru a putea socoti banii, să ştie a citi, pentru a putea citi ce scrie în documente şi să poată semna. Băieţii sunt încurajaţi mai mult ca fetele să înveţe la şcoală. Unii dintre ei, depăşesc stereotipurile, şi ajung să înveţe şi la instituţiile superioare de învăţământ. Modul lor dinamic de viaţă, izolarea de societate, neîncrederea în valorile culturale moderne, îi menţin într-un tip de viaţă tradiţional. O bună parte dintre ei, în special cei ce locuiesc în oraşele Chişinău, Soroca, Otaci afişează un mod de viaţă îndestulat. Însă atitudinea faţă de învăţământul copiilor nu şi-o schimbă. Scăderea nivelului de educaţie devine un proces general şi este determinat de mai mulţi factori:
Lingvistică, apartenenţă etnică, confesională etc. În documente de stat, cele mai obişnuite, se păstrează standarde ale atitudinii sovietice faţă de apartenenţa etnică şi faţă de originea socială. Exemple: în registrele grupurilor academice din universităţi lista de început a studenţilor conţine şi o rubrică privind originea etnică, care nu are nici un rost în acest registru. În fişa personală de evidenţă a cadrelor pe care o completează fiecare candidat la un post de muncă, trebuie să completeze şi rubrica originea socială. Ambele cerinţe sunt reminiscenţe ale vechiului regim sovietic care cultiva diferenţele etnice şi de clasă. Ele menţin diferenţieri inutile în condiţiile unui stat democratic, de drept. Păstrarea lor în documente creează o inegalitate a pretendenţilor la învăţătură în primul caz şi la muncă în cazul doi. Un exemplu reuşit al egalităţii cetăţeneşti se vede în buletinele de identitate. Faţă de vechile paşapoarte sovietice, în ele s-a renunţat la rubrica naţionalitatea. S-a pus accent pe identitatea civică, nu pe cea etnică. Într-un colectiv studenţesc afirmarea identităţii civice este mult mai importantă decât diferenţierea după originea etnică. După datele (01.03.2007) Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova, sunt înregistrate şi funcţionează pe teritoriul republicii noastre următoarele Biserici, culte şi organizaţii religioase (le vom prezenta pe larg ca să se poată observa amploarea fenomenului):
În afară de aceste biserici, în Republica Moldova mai activează alte biserici şi organizaţii religioase obşteşti de binefacere sau misionare, care nu au fost trecute în lista cultelor religioase. Li s-a refuzat înregistrarea sau recunoaşterea oficială. Acum activează clandestin sau ilegal, sau sunt şi altele care refuză să se înregistreze. Printre acestea sunt:
După 1990 între Biserici şi confesiunile religioase pe de o parte şi societatea civilă pe de altă parte, s-au stabilit şi deja au devenit tradiţionale diferite relaţii de colaborare în cadrul unor proiecte şi programe ştiinţifice, culturale, misionare, de caritate, sociale etc. Mai ales că unele organizaţii religioase fac parte din societatea civilă pentru că sunt înregistrate ca ONG-uri şi nu ca societăţi religioase. De asemenea, există şi o strânsă colaborare între instituţiile ştiinţifice din R. Moldova şi Biserici sau confesiuni. Astăzi în Republica Moldova o sursă de conflicte religioase o constituie prozelitismul practicat de comunităţile neoprotestante şi, în special, de Martorii lui Iehova şi de Mormoni, etc. Martorii lui Iehova provoacă nemulţumirea, indignarea şi chiar revolta credincioşilor de alte confesiuni. Acţiunile de prozelitism stârnesc discuţii controversate între adepţii diferitor Biserici şi confesiuni. S-a observat că o persoană atrasă în sectă devine imediat reticentă tradiţiilor naţionale, culturale şi religioase autohtone. De asemenea, la prozeliţi apare xenofobia religioasă şi o psihologie cu tentă de violenţă. În majoritatea cazurilor adepţii lui se izolează, întâi de toate de familie, de prieteni şi apoi de societate. Conform opiniilor formate în societate, prozelitismul contemporan duce la perturbarea sistemului religios, constituit istoriceşte în Moldova. Unele postulate teologice ale noilor confesiuni implică manifestări sociale negative cum ar fi: refuzul de a satisface serviciul militar şi cel de a apela la transfuziile de sânge, fie ca pacient, fie ca donator. O altă problemă cu care se confruntă Bisericile de la noi este implicarea Statului şi a factorilor politici în problemele interne ale Bisericii. Guvernările trecute au urmărit prin menţinerea credincioşilor ortodocşi în subordinea Patriarhiei de la Moscova să menţină şi Republica Moldova în sfera de influenţă a Rusiei şi totodată s-o îndepărteze de România şi de Europa. Cazul Mitropoliei Basarabiei care durează de mai mulţi ani demonstrează foarte clar că ingerinţele brutale ale Statului în problemele interne ale Bisericii provoacă conflicte şi nu permit soluţionarea lor pe cale paşnică, pe calea negocierilor şi a dialogului. Din altă perspectivă este sesizabilă şi implicarea unor personalităţi religioase sau a Bisericii în afacerile interne şi politice ale Republicii Moldova. Este vorba de complicitatea Bisericii ortodoxe Ruse cu regimul separatist de la Tiraspol. Această situaţie a trezit o mare indignare a deputaţilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care la 3 iulie 1998 au propus o declaraţie cu nr.279 „Despre complicitatea Patriarhiei Moscovei şi a Întregii Rusii cu regimul ilegal şi scizionist instalat în estul R. Moldova”. În concluzie, putem totuşi afirma că în republică diferitele Biserici şi au ca scop comun „lupta” pentru sufletele oamenilor, dar această luptă nu este violentă şi se duce cu metode paşnice. O altă sursă de probleme ce conduc la excluziune culturală este respectarea stilului vechi şi nou al calendarului religios. Cel mai mult se observă această diferenţă când este sărbătorit Crăciunul şi Anul Nou. Aproape 20% din localităţile republicii ţin sărbătorile pe stil nou şi sărbătoresc Crăciunul la 25 decembrie, iar restul – la 7 ianuarie. În această perioadă a anului în republică domneşte o confuzie generală. Farmecul sărbătorilor păleşte din simplul motiv că ele se repetă. Spre exemplu, tinerii sărbătoresc sărbătorile pe stil nou, apoi pleacă în ospeţie la părinţi sau la rudele din sate şi sărbătoresc pe vechi. În această perioadă a anului locuitorii Republicii Moldova se simt cel mai mult îndepărtaţi de Europa, pentru că nu serbează împreună cu marea comunitate europeană aceste sărbători. Această problemă este sensibilă mai ales acum când o bună parte din cetăţenii republicii lucrează peste hotare şi sunt implicaţi direct în programele calendaristice ale altor ţări. Marile sărbători calendaristice precum este Crăciunul, Anul Nou, Paştele au fost stabilite tocmai pentru a uni, a solidariza marile colectivităţi umane. Sărbătorirea de două ori a aceloraşi sărbători cultivă în cetăţenii noştri duplicitatea, falsa idee că timpul este reversibil. Este o tendinţă periculoasă, cu atât mai mult că umanitatea dimpotrivă, a tins permanent să se înscrie cât mai exact în timpul cosmic. Duplicitatea este accentuată şi de posturile de radio şi de televiziuni care înregistrează spectacolele de colinzi prezentate de ansamblurile de copii şi tineret la sărbătorile pe nou, dar le difuzează pe post la sărbătorile după stilul vechi al calendarului. Tinerii sunt martorii acestor mutaţii şi observă manipulările temporale ale celor vârstnici. În ultimii ani se observă o creştere a interesului societăţii moldoveneşti pentru valorile religioase. Opinia publică optează pentru educaţia religioasă în şcoli. Lipsa orelor de educaţie religioasă în curricula şcolară, precum şi numărul mic de şcoli duminicale parohiale a dus la crearea unui vid în sfera educaţiei spirituale a generaţiilor de tineri, care s-au pomenit excluşi de la sistemul de norme şi valori pe care le oferă educaţia religioasă în general. În ultimele două decenii societatea civilă şi clericii au propus Parlamentului să aprobe obiectul „educaţia religioasă” în curricula şcolară, totuşi din cauza factorilor de decizie instituţionali, din lipsă de cadre didactice pregătite în acest scop, obiectul este predat doar în câteva instituţii de învăţământ. Prin neincluderea disciplinei se lezează dreptul la informaţie, accesul la educaţie, libertatea expresiei şi credinţei.
În republică s-a făcut o campanie în susţinerea persoanelor cu dizabilităţi, pentru sporirea accesului lor în locurile de interes public (începând cu anii 2003-2004). Atunci majoritatea instituţiilor (Casa Guvernului, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei etc.) au montat la intrare căi (şine) de acces pentru cărucioare. La dispoziţia Municipiului Chişinău au fost făcute piste între trotuarele şi străzile capitalei pentru a înlesni circulaţia cărucioarelor. Actualmente nici un proiect de clădire publică (inclusiv pentru biserici) nu este avizat dacă nu are prevăzut acest acces. Dar mai sunt instituţii de cultură (Galeria de Artă „C. Brâncuşi” a Uniunii Artiştilor Plastici, Teatrul Naţional „M. Eminescu”, casele de cultură din centrele raionale şi din sate, şcolile de artă din teritoriu) care rămân inaccesibile oamenilor la cărucior. Deocamdată aceşti oameni nu au confortul necesar în societate. Nu-i vom vedea la cinema, la teatru, în sălile de concerte, aşa cum îi putem vedea în ţările de peste hotare. Preocupările artistice sunt foarte utile pentru persoanele cu probleme de sănătate din mai multe considerente: ele au un efect terapeutic asupra oamenilor, prin aceste ocupaţii persoanele cu probleme pot fi socializate mai lesne (îşi pot depăşi mai firesc diferenţele) şi le pot oferi şi o sursă de venit, indiferent cât de mică este. Impactul mare al acestor activităţi a fost demonstrat şi în timpul expoziţiilor obiectelor de artă ale persoanelor cu dezabilităţi. La acest moment al promovării incluziunii culturale a persoanelor în cauză este important să se asigure o cât mai bună vizibilitate a lor în public, pentru a-i ajuta să depăşească bariera izolării şi să se integreze în grupurile de creaţie. Iată de ce sunt necesare programe şi proiecte consecvente îndreptate spre a socializa prin cultură persoanele cu dezabilităţi, orientându-le spre o ocupaţie artistică modernă sau spre un meşteşug artistic tradiţional.
Reforma învăţământului continuă de aproape 20 de ani, fiind marcată de intenţii politice; În acest domeniu s-au întreprins cele mai multe experimente, dar procesul n-a căpătat eficienţă; elevii, studenţii nu reuşesc să obţină abilităţile necesare pentru viaţă în şcoală. Este un mare decalaj între nivelul de pregătire în şcoală şi cerinţele vieţii; Reforma sistemului de învăţământ profesional. În domeniul ştiinţelor sociale instituţiile ştiinţifice construiesc şi promovează un discurs etnocentrist, ceea ce conduce la excluziuni puternice. În virtutea metodologiei sovietice, reprezentanţii fiecărui grup etnic cercetează cultura propriului grup: moldovenii îi studiază pe moldoveni, ucrainenii – pe ucraineni, ruşii – pe ruşi, găgăuzii – pe găgăuzi, bulgarii – pe bulgari. Ca urmare discursul ştiinţific devine etnocentrist, trece în sfera subiectivităţii, fiind mai puţin obiectiv. Dezvoltarea meşteşugurilor artistice tradiţionale, la fel ca şi dezvoltarea turismului rural, ecologic şi cultural au fost considerate ca alternative ale agriculturii în spaţiul rural şi foarte importante în relansarea economiei. Au fost organizate mai multe şcolarizări şi traininguri pentru săteni cu scopul de a-i ajuta să înveţe un meşteşug sau să-şi perfecţioneze abilităţile. Dar până în prezent puţine persoane se ocupă de producţia meşteşugărească. Există mai multe cauze ce determină această reticenţă a oamenilor din sate faţă de meşteşugurile străvechi. Continuitatea firească a acestor activităţi a fost întreruptă iremediabil prin anii 60-70 ai secolului XX. Vrând să concentreze cât mai multe braţe de muncă în agricultura socialistă, conducătorii au interzis activitatea olarilor, tâmplarilor, dogarilor, a ţesătorilor, denigrându-i, ca şi cum s-ar ocupa de activităţi ruşinoase şi obligându-i să lucreze în agricultură, unde erau stabilite norme zilnice mari. Treptat meşteşugurile şi-au pierdut statutul social înalt de altă dată şi au fost abandonate. Actualmente Uniunea Meşterilor Populari, în care intră reprezentanţii diferitor grupuri etnice a întreprins multe acţiuni pentru a spori prestigiul meşterului popular. Meşteşugurile artistice sunt atractive şi ca proces şi ca finalitate, dar lipsa unor mecanisme care ar reglementa desfacerea produselor pe piaţă, rămâne un deziderat al dezvoltării domeniului. Tradiţii etnice specifice Moldovenii sunt un popor cu o mentalitate influenţată de ocupaţiile agrare multiseculare şi de viaţa comunitară. Sunt sedentari, tradiţionalişti, sociabili, ţin la valorile identitare. Mai mult chiar, în a doua jumătate a secolului XX, ei au fost orientaţi ca politică de stat să se ocupe predominant de muncile agricole. Din aceleaşi considerente, acceptă mai greu schimbarea. În ritmurile alerte ale prezentului ei nu se adaptează la fel de uşor ca ruşii, ucrainenii, bieloruşii sau românii din România. Ei vor accepta mult mai greu să înceapă alte activităţi precum e comerţul, meşteşugurile, turismul rural şi cultural. Sunt tradiţionalişti în bună parte şi bulgarii şi găgăuzii, chiar dacă în activitatea lor economică creşterea animalelor are o mai mare pondere decât agricultura. Având această atitudine faţă de schimbare moldovenii, bulgarii şi găgăuzii au nevoie de mai mult timp pentru a depăşi anumite bariere psihologice, pentru a profesa meşteşuguri. Cu atât mai mult anume în spaţiul rural este necesar a dezvolta anumite activităţi ce ţin de mica industrie, pentru a antrena treptat populaţia în activităţi de muncă diferite de agricultură.
Grupurile etnice (găgăuzii, bulgarii, ucrainenii, desigur şi ruşii nativi) din inerţie sau, din obişnuinţă, preferă să înveţe la şcoală în limba rusă, să comunice în spaţiul public administrativ în limba rusă, impunând funcţionarea acestei limbi şi vorbitorilor de limbă română. Cel mai trist este că deşi găgăuzii au căpătat alfabet, au cărţi tipărite în găgăuză, nu le utilizează ci tind să comunice şi să înveţe în limba rusă. În acest mod îşi îngrădesc accesul liber la instituţiile de învăţământ din republică. A fost creat sistemul de învăţământ, începând de la cel primar şi terminând cu cel universitar, pentru a asigura dreptul la învăţătură al găgăuzilor şi bulgarilor, au fost elaborate curricule şcolare pentru a facilita procesul educaţional în limba lor maternă, însă deocamdată acest sistem nu funcţionează eficient. Tradiţia bilingvismului, cultivată anterior prin intermediul şcolilor, stă faţă în faţă cu necesitatea multilingvismului înaintată de societatea modernă. Priorităţile comunicative ale limbii de stat încă n-au fost conştientizate suficient. Mentalităţi, determinări culturale, prejudecăţi, stereotipuri Sărăcia influenţează şi mai mult asupra accentuării acestor manifestări. Consecinţele culturale ale excluziunii generate de instituţii sociale, pe baza accesului la: Educaţie Închiderea şcolilor din satele mici, dificultatea sau imposibilitatea deplasării copiilor mici la şcolile din alte sate, lipsa transportului necesar. Migrarea cadrelor tinere din învăţământ în străinătate. Îmbătrânirea cadrelor din şcolile săteşti şi scăderea competitivităţii învăţământului; Închiderea şcolilor cu profil artistic din sate, închiderea grădiniţelor de copii. Lipsa concordanţei dintre diferite trepte de învăţământ. Nesincronizarea dintre oferta instituţiilor superioare de învăţământ, solicitările societăţii şi condiţiile nefavorabile antrenării în câmpul muncii a tinerilor specialişti. Informare Neacoperirea întregului spaţiu al RM cu emisiuni ale Companiei Publice Teleradio-Moldova, aflarea unui teritoriu destul de important (de-a lungul fluviului Nistru) sub influenţa ideologică a televiziunii transnistrene, care are o putere mai mare de emisie; Controlul timp de mai mulţi ani a spaţiului de emisie al Republicii Moldova de către câteva televiziuni angajate politic: TVM, NIT, TV 7, frustrarea publicului de acces la informarea corectă asupra proceselor sociale. Oportunitate de locuri de muncă şi de surse de venit Orăşenii sunt privilegiaţi în alegerea şi găsirea unui loc de muncă. În spaţiul rural predomină uniformitatea activităţilor agrare, depăşite ca nivel de dezvoltare. Nu a fost încurajată sub nici o formă de către stat dezvoltarea micilor întreprinderi în sate. Privilegierea unor sate prin acces la drumul de fier, privilegierea altora la conducta de gaze naturale. Frustrarea altor sate şi de una şi de alta. Nordul republicii are mai multe oportunităţi de muncă, la fel ca şi UTA Găgăuzia.
Are o mare capacitate de-a solidariza comunităţile. Republica Moldova deţine un patrimoniul arheologic, istoric şi arhitectural foarte divers, dar puternic distrus de revoltele, războaiele şi indiferenţa umană din ultimele trei secole. În prezent aceste valori patrimoniale sunt insuficient cercetate şi cunoscute în republică. Din cauza sărăciei, dar şi a unor reminiscenţe ale mentalităţii sovietice care denigra moştenirea culturală, în ultimele decenii acest patrimoniu n-a fost suficient întreţinut şi se află într-o condiţie fizică deplorabilă. Puţinele finanţe disponibile au fost orientate spre realizarea unor obiective ce ţin de o istorie mai recentă: Complexul „Capul de pod Şerpeni”, Memorialul „Eternitatea” din Chişinău. Unele lucrări au fost făcute din colete publice, dar sub controlul statului. În rezultat, în loc de lucrări de restaurare au fost întreprinse lucrări de reconstrucţie în Mănăstirea Căpriana şi Mănăstirea Curchi. Au fost reactualizate de asemenea şi două muzee Conacul Ralli Arbore din Dolna, Nisporeni şi Casa memorială „Constantin Stamate” din Ocniţa, raionul Ocniţa. Restaurarea celorlalte obiective culturale de mare valoare istorică şi artistică s-a făcut din banii oferiţi de finanţatorii din străinătate, în special de Ambasada Statelor Unite ale Americii: Construirea Centrului de Arheologie de la Orheiul Vechi, înlocuirea acoperişului Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni (sec. XVIII) şi întărirea antiseismică a pereţilor ei, restaurarea părţii centrale a complexului Monastic Rupestru Ţipova (Horodişte). O reuşită constituie restaurarea bisericii de lemn (sec. XVII) din Palanca, Călăraş (una dintre puţinele rămase în republică), pe baza sponsorizărilor locale. Moştenirea culturală comună ce se află împărţită în trei părţi de graniţele politice actuale: în spaţiul dintre Prut şi Nistru, dincolo de Prut, în România şi dincolo de Nistru. Din cauza politicii, dar şi a insuficientei colaborări între comunităţile locale, accesul la monumente este limitat. Reţeaua de muzee şi de monumente culturale n-a fost valorificată suficient ca un spaţiu al dialogurilor culturale, ca mijloace de îmbogăţire reciprocă. Analiza politicilor culturale şi a proceselor în contextul: Dezvoltării proceselor culturale locale şi naţionale, sincronizării lor în context internaţional În ultimele decenii din cauza carenţelor cadrului legislativ, în lipsa unei politici consecvente în ce priveşte protecţia patrimoniului cultural şi ca urmare a subaprecierii valorilor culturale în armonizarea relaţiilor sociale republica a pierdut un număr impunător de bunuri cultural (covoare, icoane, bijuterii etc.) parte din patrimoniul naţional, care au fost scoase peste hotare. În anul 2009, cu susţinerea UNESCO au fost elaborate 4 proiecte de legi privind salvgardarea patrimoniului cultural: Legea Republicii Moldova privind protejarea şi valorificarea monumentelor istorice, Legea Republicii Moldova privind protecţia patrimoniului arheologic, Legea privind protejarea patrimoniul cultural naţional mobil. Recent Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a elaborat proiectul de Lege privind protecţia patrimoniului cultural imaterial. Aprobarea şi funcţionarea acestor legi va oferi cadrul necesar, mecanismele sociale privind protecţia patrimoniului cultural, va stimula în societate responsabilitatea pentru bunurile culturale moştenite în comun, pentru diversitatea culturală, pentru sporirea proceselor interculturale, pe baza respectului reciproc. Este foarte important să se construiască noi relaţii sociale în jurul salvgardării şi conservării patrimoniului cultural, să fie conştientizată unicitatea tuturor monumentelor şi elementelor de patrimoniu cultural prin care comunităţile mici şi mari se identifică, asumându-le ca pe bunuri valoroase. Necesitatea elaborării şi completării „Registrului naţional al patrimoniului cultural imaterial al Republicii Moldova”, pot sensibiliza comunităţile, servindu-le drept imbold în conştientizarea şi reactualizarea identităţii culturale. Schimbarea politicilor culturale promovate de stat a fost abordată la primul Congres al oamenilor de cultură (12.12.2009). În rezoluţia Congresului a fost relevată situaţia la zi în toate domeniile culturii, au fost evidenţiate problemele cu care se confruntă instituţiile culturale şi explicate condiţiile ce au condus la afectarea sistemului. „Statul a impus control absolut asupra finanţării produselor culturale. Chiar şi sponsorizarea de către agenţii economici se efectua sub stricta supraveghere şi la comanda organelor de stat”. Apreciind că domeniul culturii trebuie să devină o prioritate naţională, Congresul a discutat proiectul de Lege cu privire la Fondul Culturii, creat din necesitatea de-a susţine financiar, echitabil şi transparent sub formă de granturi dezvoltarea tuturor domeniilor culturii.
Obiceiurile, sărbătorile, ceremoniile ca forme culturale de mare vechime, verificate de practica socială pe parcursul mai multor secole, continuă să solidarizeze colectivităţile umane, antrenându-le în schimburi şi dialoguri culturale, afirmând valori comunitare. O sărbătoare veche, cu mare impact la nivelul fiecărei localităţi din republică, este „hramul satului” sau „hramul oraşului”, organizat de ziua patronului bisericii din localitate. Hramul bisericii a devenit hramul localităţii. Unde funcţionează două sau mai multe biserici, se sărbătoreşte fie numai un singur hram, fie două, în cazul când localitatea este mai mare. La sărbătoarea, însoţită de mese festive, vin oaspeţi din afara localităţii. Încât hramul este echivalentul „darului total” în accepţia lui Marcel Mauss. Hramurile au contribuit de-a lungul secolelor la afirmarea ospitalităţii ca valoare esenţială a societăţii moldoveneşti, a perpetuat idealuri şi modele sociale. În partea de sud-vest a republicii tradiţia hramurilor a fost afectată atât de mult în ultimele două secole, încât aproape că era uitată, încât pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, n-a fost respectată în mai multe sate din actualul raion Cahul şi Vulcăneşti. În ultimele două decenii, comunităţile locale au avansat iniţiativa de a reactualiza hramurile localităţilor, considerând că este un fapt important al identităţii lor şi actualmente în toate localităţile republicii este sărbătorit hramul. În contextul intercultural specific al sudului prin această sărbătoare sunt reglementate relaţii de comunicare la nivel comunitar şi regional. O altă sărbătoare mare a reintegrării anuale a comunităţilor este Paştele Blajinilor, celebrat la o săptămână după Paşti. Familiile, neamurile reunite vin cu daruri la cimitire să comemoreze morţii şi atunci comunică în mod ritual, fac schimb de ofrande în numele celor răposaţi. Societatea celor vii se solidarizează invocând „lumea celor drepţi”. Este important că toate grupurile etnice, indiferent de origine, respectă aceste două mari sărbători şi au comportamente sociale apropiate.
Recunoaşterea valorii ştiinţifice a domeniului excluziunii/incluziunii culturale de către comunitatea ştiinţifică din Republica Moldova şi implicarea ei în abordarea acestui domeniu. Sincronizarea în cadrul strategiilor şi programelor elaborate de instituţii a planurilor etnicităţii şi multiculturalităţii. Temperarea proceselor etnocentriste predominante actualmente în republică ca reacţie a depăşirii totalitarismului. Promovarea interculturalităţii ca principiu de bază în strategiile de incluziune culturală. În societăţile perturbate de etnocentrisme, la fel ca şi în cele unde diversitatea culturală este ponderabilă scade participarea şi coeziunea socială. Răspândirea spectaculoasă a confesiunilor netradiţionale în spaţiul Republicii Moldova se face şi pe temeiul unor ajutoare materiale, acordate în programele de combatere a sărăciei. Cei mai săraci sunt convertiţi la o altă credinţă, sunt atraşi într-o nouă comunitate, fiind îndepărtaţi de vechile lor comunităţi. Din cauza lipsei de unitate şi a conflictelor, a neînţelegerilor şi a lipsei de colaborare între ierarhi şi clericii din ambele mitropolii – a Moldovei şi a Basarabiei, – proces alimentat şi din surse politice, a scăzut drastic autoritatea acestor mitropolii şi a Bisericii Ortodoxe în general. Sunt necesare măsuri care ar duce la stoparea disensiunilor între cele două mitropolii ortodoxe. La asanarea situaţiei din cadrul Bisericilor ar putea contribui constituirea unui organ special de Stat care să monitorizeze toate Bisericile, Cultele, Confesiunile şi Organizaţiile Religioase din Republica Moldova. La fel este firesc ca procesele religioase să fie studiate în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Se impune necesitatea unui dialog interconfesional constructiv, spre binele societăţii, pe de o parte, şi necesitatea unui dialog între reprezentanţii Bisericilor şi structurile Statului, pe de alta, pentru a focaliza potenţialul spiritului religios la soluţionarea problemelor sociale majore, la aplanarea conflictelor, la cultivarea toleranţei şi la respectarea valorilor general-umane. Încurajării capacităţii de a crea valori culturale, a edifica şi dezvolta spaţii culturale Uniunilor de creaţie din republică: Uniunea Scriitorilor, Uniunea Jurnaliştilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Arhitecţilor, Uniunea Muzicienilor, Uniunea Cineaştilor, Uniunea Oamenilor de Teatru, Uniunea Designerilor, Uniunea Meşterilor Populari, – rămase unitare, după diverse încercări de divizare a unora dintre ele pe principii etnice, – le revine un rol determinant în solidarizarea intelectualităţii de creaţie care formează opinii, propune publicului imagini şi reprezentări de mare capacitate comunicativă. Până în anii 90 ai sec. XX ele erau mai mult sau mai puţin angajate ideologic. În ultimele două decenii activitatea acestor uniuni a suportat schimbări evidente. S-a detaşat de politic, axându-se pe problemele profesionale. Opera lor comună în actualitate este reafirmarea sistemului de valori, propriu întregii societăţi, care ar contribui la solidarizarea ei. În practica ultimelor două decenii s-a constituit un sistem al festivalurilor ce tind să promoveze creaţiile definitorii pentru identitatea comunităţilor ce formează societatea moldovenească. Festivalul Muzicii „Mărţişor”, desfăşurat anual în prima decadă a lunii martie din anul 1964, a ajuns la ediţia a 41 reunind reprezentanţi de seamă din diferite ţări, în special din spaţiul post-sovietic. Este regretabil faptul că până în prezent acest festival n-a încercat să reunească, întâi de toate, statele care respectă tradiţia mărţişoarelor: Republica Moldova, România, Bulgaria, Macedonia, Grecia, încât festivalul să-şi îndreptăţească numele. Analizând lista acestor festivaluri, se observă că fiece gen muzical îşi are locul său în această diversitate artistică. Noi ne vom referi la cele care vizează creaţia profesioniştilor, ci la cele care contribuie la solidarizarea societăţii, la creşterea coeziunii sociale prin afirmarea identităţii culturale. Este foarte important să continue festivalul de dans „La vatra horelor” ce îşi propune să pună în valoare arta coregrafică tradiţională. Este unul dintre cele mai longevive concursuri, fiind organizat din anul 1969, la început în fiece an, iar în ultimele decenii – o dată la doi ani. Festivalul Concurs bienal al Interpreţilor de Folclor „Tamara Ciobanu”, ajuns la ediţia a X-a, este unul dintre cele mai riguroase ca program artistic, reuneşte în scenă interpreţi ai cântecului folcloric de toate vârstele, începând cu cei de 6 ani şi terminând cu cei octogenari, asigurând transmiterea valorilor artistice între generaţii. Festivalul Etniilor se desfăşoară anual la începutul verii în Grădina Publică din Chişinău, punând în valoare tradiţiile muzicale, coregrafice şi gastronomice ale grupurilor etnice din republică. Festivalul „Face of friends” organizat în or. Cahul întruneşte interpreţi de muzică uşoară din diferite ţări, sporind comunicarea lor artistică. Alte festivaluri de cultură tradiţională: Festivalul cântecului popular „Maria Drăgan”, Festivalului-concurs al formaţiilor folclorice „La poale de codru”, Festivalul Interpreţilor de Muzică Populară „Nicolae Sulac”. Garantării accesului la infrastructura culturală, inclusiv la informare prin: Accesul la instituţiile de cultură (casa de cultură, teatru, accesul la bibliotecă; accesul la ziare şi reviste); Accesul la emisiunile Companiei Publice Teleradio „Moldova”. Evaluarea ponderii emisiunilor (şi timpului de antenă, timpului de emisie) ale emisiunilor radio şi TV în limbile grupurilor etnice reprezentative ca număr în republică. Estimarea fondului de carte al bibliotecilor din spaţiul rural şi urban, al ponderii cărţilor în diferite limbi şi câte dintre ele au intrat în uz în ultimii 20 de ani. Yüklə 1,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|