Ovidiu vuia

Capitolul al V-lea, intitulat Fratii de cruce, începe cu deslănţuirea atacului de către “România”, împotriva vicepreşedintelui Camerei, Aurel Tănăsescu, acuzându-l de un scandalos trafic cu terenuri petrolifere. Oficiosul guvernului caută să minimalizeze afacerea în timp ce prim-ministru îi roagă pe noul mare apărător al dreptăţii, Rotaru, să intervină asupra României dar Pahonţu refuză orice aranjamente ceea ce vorbeşte de la sine despre caracterul marelui ziarist nu numai al lui Pahonţu ci şi al modelului său, Pamfil Şeicaru: “Am destule păcate, dar venal nu sunt şi nici nu voi fi. N’am făcut niciodată afaceri ... Ce-mi ceri dta acuma, înseamnă sinuciderea mea morală! sacrificiul ar fi prea mare pentru a salva pe nişte ticăloşi şi mai ales pe duşmanul dtale ireductibil ...”.
Peste câteva zile un comunicat oficial semnat de ministrul justiţiei C. Rotaru, arăta că vor fi pedepsiţi cu toată severitatea toţi cei ce se vor dovedi vinovaţi, indiferent de situaţia sa socială sau politică.
O altă chestiune la ordinea zilei era întâmplarea fraţilor de cruce în Făgăraş, cărora, mai înainte Pahonţu într’un articol le luase apărarea.
De la Dolinescu află tot ce li s’a petrecut acelora ce vroiau împreună cu ţăranii să muncească la lucrul câmpului, să repare casa unei văduve, sau să le înfrumuseţeze bisericuţa, să înalţe troiţa, să dreagă podeţele şi şanţurile, în general să fie de ajutor oamenilor iar seara să le vorbească de Dumnezeu şi despre neamul lor şi să-i îndemne la muncă şi fapte bune.
Cu toate că au primit ordin din partea lui Dolinescu, urmat cu sfinţenie, să fie respectuoşi cu autorităţile, acestea au intervenit, un plutonier cerându-le să se împrăştie. Tinerii, pe drept revoltaţi, au refuzat s’o facă şi fiindcă Iuga Culai îl făcuse brută ticăloasă şi neruşinată, plutonierul izbindu-l cu pumnul în piept şi înjurându-l de mamă, tânărul scoase revolverul şi a tras două focuri, din fericire Ionescu aflat lângă el l-a tinut de braţ încât n’a fost atins nimeni. Ca urmare “asasinii şi rebelii” de la Ohaba au fost duşi înaintea prefectului care după discuţii nesfârşite, l-a reţinut doar pe studentul vinovat de-a fi descărcat revolverul.
Incitat de B. Dolinescu, Pahonţu îl caută pe Rotaru, apărând pe fraţii de cruce susţine just, că cei ce vor să răspândească duhul omenirii sunt provocaţi şi închişi, pe când Tănăsescu (plutonierul) şi tovarăşii săi de nelegiuire sunt liberi şi sfidează lumea, în timp ce tinerii, fraţii de cruce, din cauză că au muncit toată vara prin satele cele mai amărâte din ţinutul Făgăraşului, aşteaptă între baionete cuvântul Justiţiei.
Dupa mai multe intervenţii reînnoite pe lângă ministrul Justiţiei, C. Rotaru, însfârşit Iuga Culai e pus în libertate iar parchetul n’a contestat hotărârea tribunalului.
Iată-l pe Pahonţu devenit marele apărător al Fraţilor de cruce, toate amănuntele chestiunii fiind relatate şi în “România”.
La reuniunea mai intimă organizată de Teofil Drugeanu pentru apropierea lui Pahonţu de patronul său politic Belcineanu, a surprins apariţia dnei Utalea fără soţul ei, iar Pahonţu însfârşit, s’a pomenit lângă dna Belcineanu deci având prilejul să-i vorbească între patru ochi; Christiana îl întreabă de ce de când l-a cunoscut o urmăreşte cu nişte ochi care aproape o sperie: “Nu mă mai privi aşa, te rog ... Cine-ţi observă privirea te poate crede amorezat ... Aa, dar nici nu asculţi, sau n’auzi sau nu poţi să ... Atunci cel puţin spune-mi că mă iubeşti ca să fie spectacolul complet.” Bărbatul recunoaşte că tot timpul s’a luptat să nu rostească tocmai cuvântul de care îl bănuie. Şi parcă pentru a-l impiedeca să i-l spună îi mărturiseşte că nu e deloc ursuză, ar vrea să stea la taifas cu el, primeşte Joia dar el poate să o viziteze în orice zi, se înţelege cu soţia sa, o fiinţă atât de adorabila. Încă mai adaogă, drept scuză a purtărilor sale anterioare că i-a fost frică poate de el sau de reputaţia lui. Discuţia lor se întrerupe prin intervenţia lui Belcineanu care îl răpeşte pe Pahonţu dar îi lasă Christianei în schimb pe încântătoarea lui soţie.
Subiectul atacat de Belcineanu era unul politic pregătindu-se pentru o nouă guvernare a partidului naţional, a hotărât să realizeze o comuniune naţională, în parlamentul ales de ei vor figura toţi fruntaşii din ştiinţă, arte, litere, presă, oameni care nu fac politică de partid şi ai căror sfat ar fi folositor ţării. În cadrul acestei noi formule de a guverna, s’a gândit să-l numească subsecretar de stat responsabil cu propaganda naţională, că lui nu i se va cere nici o compensaţie, ziarul îşi va păstra linia lui. Chiar va fi bine venită critica obiectivă, dacă s’ar ivi cazuri ca panamaua lui Tănăsescu, aflată în faza de muşamalizare. Pahonţu se întreba dacă Belcineanu nu-i întinde o simplă momeală pentru ca să-l neutralizeze, dar fostul ministru îi dădea răgaz să se gândească doar merită, şi ziaristul repetă cuvântul “merită” socotind că va fi un pretext minunat să-l caute pe el şi să o găsească pe soţia lui. Cu siguranţă, alianţa cu fostul său rival însemna un prim pas de îndepărtare, cel puţin formală, de fraţii de cruce conduşi de falanga lui Dolinescu.
În acest răstimp în casa lui Cumpănaşu, Ionescu i-a mărturisit bâtrânului tată că e îndrăgostit de Cintia şi ar vrea s’o ieie de soţie. De-altfel fata îl admira mult că nu se putea compara cu fratele de cruce Zachi, fiul lui Herdelea, lipsit total de busolă. Căsătoria urma să se ţină după Crăciun, până atunci Ionescu din falanga lui Dolinescu, spera să aibe un venit asigurat.
De-acum în sufletul lui Pahonţu înflorise iubirea adevărată, ea nu cere nimic şi oferă tot, fără condiţii, iubirea e un destin, oricând vine. Iubirea n’are nevoie de iubire. Limbajul e un obstacol pentru adevărata iubire. Oamenii caută să exprime prin semne sonore ceea ce e inexprimabil, ceea ce numai se simte şi ceea ce fiecare simte altfel: “Iubirea adevărată e o jertfă” îşi zise Pahonţu resemnat. Avea presimţirea că va trebui să sacrifice tot pe altarul iubirii, fiindcă nimic nu e deasupra iubirii, nici onoare, nici datorie, nici obligaţii morale sau naţionale sau familiale, nimic ci iubirea e mai presus de toate. Vrând-nevrând toate trebuie să i se supuie fără murmur, cu bucurie şi entuziasm. Era totuşi curios că iubirea aceasta, dacă era iubire, părea imaterială. Până a o cunoaşte pe Christiana, femeile i-au stârnit întâi pofta trupească. Pe fiecare a dorit s’o sărute, s’o îmbrăţişeze, s’o aibe, s’o supună şi s’o domine. Pe ea nici o clipă n’a gândit-o trupeşte. Desigur făptura ei o dorea, fiecare părticică, dar nu cu simţurile. El îşi zicea că e iubirea pură.
Dacă adaugăm la tăria caracterului său, prin marea sa iubire ideală, fiinţa lui Pahonţu câştiga o nobleţe sublimă - descrisă de Liviu Rebreanu şi în romanul său preferat, Adam şi Eva -, nimeni n’ar fi putut să-i impute ceva impur, să-i pună în discuţie marea trăire prin care trecea. Pahonţu stătea sub influenţa magică a unei transformări interioare, pe care G. Calinescu nu o poate înţelege fiindcă e lipsit de percepţia cântecului armonic al sferelor, redescoperit de Dante, Eminescu până la Paul Valery. Ori acest defect al firii este compromiţător pentru un pretins critic literar, odată ce poezia, unul din subiectele transfigurate ale materiei, se arată a fi primordială ca act al sentimentului major prescris aleşilor vieţii, iubirea ideală, cerească o numeşte Dante pentru Beatrice, îl înalţă pe om până la porţile paradisului.
În consecinţă, pentru G. Călinescu, Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu rămâne amorf, fără consistenţă fiindcă nu e lăsat să aibe atitudini semnificative de fapt prin aceste afirmaţii nedrepte aduce dovada că nu e în stare să pătrundă până la esenţa firii eroului rebrenian. Marele romancier se abate de la destinul pământesc al lui Pamfil Şeicaru, tocmai pentru a-i da semnificaţii majore ca om ce pune iubirea deasupra tuturora, prin simţirea inimii primeşte harul privelegiat să trăiască cel mai superior sentiment uman, al iubirii, supus chemării lui va renunţa la tot ce a realizat până atunci valoros adeverind spusele sale că “Iubirea adevărată e o jertfă” şi, am adăoga noi, desigur unică.
Interesant că aşa privind lucrurile destinul lui Antoniu, bărbatul care a dat un imperiu pentru iubirea Cleopatrei, urmat în limitele-i proprii de marele ziarist, pentru un om lipsit de percepţia sublimă a iubirii devine plat, are atitudini nesemnificative oricât sublimul actelor sale l-au inspirat pe marele Shakespeare, bunul Will din Sonetele lui V. Voiculescu. Dar culmea, cel puţin aberantă, o atinge Călinescu atunci când scrie că Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, la a cărui nevastă aristocratică ţine, mânat de obscurele sale năzuinţe de om de jos. Pe această cale criticul se află în postura unui zaraf, acesta deşi are în mâni aurul desprins din stele se trudeşte să-i dea preţul monedelor trecătoare, din cele mai ieftine.
Fără îndoială, întocmai ca Fany Rebreanu, nici G. Călinescu nu a citit romanul Gorila ori dacă a făcut-o i-a întunecat judecăţile “estetice” prejudecăţile lui apriorice, lipsite de orice substanţă reală, în acest caz impresionismul înseamnă ceea ce este de fapt, imaginaţie pură. Căci dacă ar fi dat atenţie cuvenită acţiunii romanului ar fi ştiut că Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, pe care-l dispreţuia, tocmai pentru a fi mai des în preajma femeii iubite Christiana. De altfel, încă de la primul capitol, Rebreanu, ţese cu răbdare de mare creator firul tot mai legat şi plin de valenţe al iubirii marelui ziarist, şi ar fi de spus că niciunde nu urmăreşte pe parvenitul Dinu Păturică ci e fascinat de figura majoră a îndrăgostitului, întrupată de Toma Pahonţu. A fi de părerea lui Călinescu e totuna cu a mistifica adevărul, bazat pe iluzia că eroul nostru ar fi suferit din cauza originii sale obscure, ţărăneşti ori chiar inversul e cazul, Pahonţu-Pamfil Şeicaru era mândru de originile sale mioritice. Dl. critic Călinescu, dispreţuind ţăranul român, socotit de M. Eminescu talpa ţării, îşi transmite propriile păreri impresioniste, eroilor rebrenieni. Căci nu numai Pahonţu nu suferă de obscurele sale năzuinţi de om de jos, dar e bine să ne amintim că pe Ion Glanetaşu, acelaşi mare critic îl califică drept brută, un parvenit al lumii tărăneşti, exponentul spiritului de gloată, infirmând realitatea subliniată şi de Octavian Goga că şi în sufletul omului simplu de la ţară pot să se desfăşoare sentimente cereşti, aşa cum le-a descris în Divina Comedie, Dante. S’ar putea demonstra că marile sentimente, pure la originea lor se păstrează mai puternic în autenticitatea, e destul să amintim că pe Ion l-a învins dragostea pentru Florica, ea l-a omorât şi nu setea sa nesăbuită pentru pământ.
Dovada infirmităţii sufleteşti a lui G. Călinescu privitor la iubire ca sentiment unic uman, ne-o demonstrează romanul său Bietul Ioanide unde se afirmă egocentric degradând pe unii colegi de seamă de facultate şi de academie, întrupând în figura lui Pomponescu pe ilustrul filozof român, I. Petrovici. Dar în ce priveşte carenţa lui în dragoste ne-o demonstrează atunci când Ioanide priveşte cu răceală moartea fetei sale Pica alături de tânărul legionar, iubitul ei, Gavrilcea, ucisi de urmăritorii lor, în cavoul unui cimitir, socotit din cele mai vechi timpuri, un loc sacru. Pe când fiului său Tudorel, condamnat la moarte tot ca legionar, îi citeşte jurnalul de zi cu indiferenţa profesorului care corectează o teză oarecare, de unde şi sublinierile, făcute cu un invizibil creion roşu, în textul tânărului. Romancierului îi lipseşte cel mai elementar simţământ de tată, din această cauză nu-l poate transmite eroului său Ioanide, acesta indiferent de rătăcirile fiului său, n’a vărsat o lacrimă pentru tragicul său destin, las că ar fi încercat să-i salveze viaţa. În atare momente un adevărat tată uită de politică şi de alte relaţii umane dar Ioanide (mă întreb de ce este bietul) în egoismul său prăpăstios, pentru noi este marele vinovat, el ca mulţi din generaţia lui, pentru devierile politice ale copiilor lor aşa că mila noastră se îndreaptă spre victimele nevinovate şi vom vorbi, purtându-i în inimă, ca de “bieţii, Pica şi Tudorel”.
În privinţa cazului G. Călinescu se pot verifica rândurile scrise în finalul romanului, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda autorul când se referă la mitul fericirii prin iubire, străin omului şi literatului G. Călinescu, total suficient pentru a ne explica metamorfoza interioară a lui Pahonţu, urmare a cunoaşterii adevăratei iubiri ideale, numită si cerească. Numai, că dacă vrem să admitem că ultimele cuvinte stau în legătură cu învăţătura Sfântului Apostol Pavel, atunci în sfera ei va fi necesar sa încadrăm nu numai iubirea dintre femeie şi bărbat, prin taina nunţii devenind tipuri mistice, aşa dar nu i se tăgăduieşte marea valabilitate, totuşi dacă vrem să fim creştini nu vom lăsa afară nici iubirea pentru aproapele şi facem această corecţie care nu-i decât un simplu adaos, doar în acest caz vom putea spune împreună cu eroul biblic: “…dacă iubire nu e, nimic nu e! ...”
Ci dacă urmărim efectul iubirii ideale avut asupra lui Pahonţu, vom

observa că Rebreanu nu desparte mitul fericirii prin iubire între bărbat şi femeie de cel pentru aproapele, odată ce cu dragostea pentru Cristiana, Pahonţu îşi schimbă sentimentele şi faţă de cei din jur, semenul şi aproapele său, numai astfel va înfrunta moartea, existând o nevotrivire între deschiderea sa largă spre lume şi cei ce nu au înţeles rostul supremei sale jertfe.

Vom mai reveni asupra părerilor subiective ale lui G. Călinescu în legătură cu operele rebreniene dar de pe acuma vom semnala că parcă ofensat de geniul prozatorului Rebreanu, a încercat să-l degradeze făcându-şi el însuşi loc printre aşa-zişii scriitori citadini de unde Rebreanu de la început era condamnat să nu reuşească în descrierea mediului orăşenesc, ceea ce e o prejudecată apriorică în numele căreia se impunea dogmatic respingerea Gorilei, pe lângă încărcătura politică pe care Călinescu o condamnă în totalitate, chiar şi când era vorba de proprii copii ai eroului său, Ioanide.
În general, G. Călinescu este victima unei viziuni elitare a culturii noastre straină spiritualităţii româneşti, să ne amintim că Eminescu ajuns Luceafăr “nemuritor şi rece” se consideră condamnat din leagăn de iele să împlinească un alt destin, decât cei ce îşi au steaua, care lui nu i-a fost dată ca geniu nefericit.
Plecând de la adevărul că sufletul omenesc e acelaşi indiferent că, el omul, e stăpân sau rob, ţăran sau orăşean, vom da dreptate încă o dată lui Oct. Goga, atunci când el consideră că şi între ţărani se pot găsi eroi de talia celor din tragedia antică sau din piesele lui Shakespeare deci se arată absurdă judecată, sigur tendenţioasă a “marelui critic” descriindu-l pe Rebreanu, fals ca un romancier al gloatei realizat doar în această postură cam strâmtă, autor al sufletelor primitive de la ţară, atunci când în realitate numai întorcându-se la originile sale păstrate ca într’un tezaur nepreţuit de locuitorii satelor, scriitorul îşi recapătă harul creator pierdut între “complexele” caractere pervertite ale oraşului.
Reluând acţiunea Gorilei, Barbu Dolinescu ţine să omagieze gestul marelui ziarist de a-i fi apărat pe “fraţii de cruce” în incidentul de la Ohaba înscenat de autorităţile locale, conduse din umbră de guvernul român, studenţilor români.
Astfel la şapte precis, cum anunţase Dolinescu însoţit de studentul Ionescu intră în redacţia “României”, pe când Toma se afla în conferinţa sa cotidiană cu principalii redactori. (După cum mi-a scris, Pamfil Şeicaru niciodată n’a ţinut atare conferinţe cotidiene cu redactorii săi). Fără să aştepte, Dolinescu dăduse buzna în cabinetul directorului şi cu o înfăţişare solemnă îşi ţinuse unul din logosurile sale ideologice. După ce subliniază că el şi oamenii lui duc lupta pentru deşteptarea poporului şi formarea românului de mâine, harnic, cinstit şi viteaz, îsi arată recunoştinţa fiindcă din toată presa singur Pahonţu a sărit în ajutorul lor, sprijinindu-i să dobândească dreptate. Şi nu uită să pronunţe câteva idei a căror semnificaţie se vor cunoaşte mai târziu, când ele vor depăşi terenul sloganurilor goale şi vor trece în practică prin focul mistuitor al faptelor: “... Dragă prietene, fraţii de cruce nu uită niciodată fapta bună, precum nu iartă ticăloşia şi pedepseşte trădarea. Am venit să-ţi mulţumim frăţeşte. Inimile noastre te simt şi te proclamă frate de onoare. E singura răsplată ce ţi-o putem oferi, dar e din toată inima. Să trăieşti!”
În stradă în sunetele unui marş tumultuos se adunară fraţii de cruce, astfel că după ce se îmbrăţîşară şi îl sărută pe Dolinescu pe amândoi obrajii, Toma de braţ cu Barbu ieşiră pe balcon. Jos vreo 200 de frati de cruce în formaţie de parada cântau şi cântecul părea o chemare de luptă ce se înălţa pe braţele întinse în gestul salutului roman.
Discursul lui Pahonţu, înflăcărat de tot, îi asigură pe cei prezenţi că de mult sunt fraţi de năzuinţă “şi de dragoste pentru neamul nostru pe care-l vrem înnoit, înălţat, înnobilat! Mergem pe aceeaşi linie chiar când drumurile noastre par deosebite! ... Ne luptăm pentru tot ce e mai sfânt pe lume, pentru mântuirea neamului românesc! ... Cine dezertează de la luptă, trădează neamul şi trebuie expulzat din comunitatea românească ... Eu însumi, aici, mă consider în serviciu comandat. Dacă m’aş abate de la idealul meu, aş săvârşi o trădare pe care nici moartea n’ar ispăşi-o suficient, fiindcă ar fi renegarea vieţii mele. Lupta noastră nu admite ezitare sau retragere. Avem o singură lozincă: înainte!”
În aclamaţiile mulţimii Toma îl îmbrăţişă iarăşi pe Dolinescu si apoi pe studentul Ionescu. Analizând respectiva atitudine a lui Pahonţu, îl credem când susţine că nu se angajase total, mergea pe aceeaşi linie cu fraţii de cruce dar pe drumuri deosebite, în fapt respectivele principii constituiau idealul de totdeauna a vieţii sale, dar să recunoaştem deschis cine avea vreme să se împiedece de atare declaraţii, erâ luat în considerare că Pahonţu apăruse cu Dolinescu şi Ionescu la balcon şi îi şi îmbrăţişase acceptând titlul de frate de onoare. Aşa dar, în văzul tuturor se angajase pe un drum pe care nu voise niciodată să meargă. Ulterior ascultându-l pe Herdelea îngrijorat că pentru cei trei sute de fraţi de cruce va putea pierde mii de cititori, Pahonţu îl consideră ca un gazetar îngrijit doar de satisfacerea burţii, scria nu din pasiune ci ca o simplă slujbă de birou.
Aşa cum am arătat la început, vrăjit de dragostea lui întreagă şi nemăsurată pentru Cristiana, era convins că manifestările fraţilor de cruce îl vor ridica în faţa dnei Belcineanu, tot ce i se întâmpla era tratat prin lentilele de cristal pur ale acestei mari şi unice iubiri.
Desigur ideile enunţate de ambele părţi nu puteau fi contestate decât de răuvoitorii de pe marginea evenimentelor, nu mai că prin adeziunea dată punea un semn de egalitate între convingerile sale de o viaţă şi cele ale unei mişcări caracterizate prin practicarea violenţei total respinsă de orientările democrate, în esenţă, ale marelui ziarist astfel se expunea unui mare pericol ce el însuşi îl declanşase, asemănându-se unui condamnat la moarte, care îsi aşezase cu propriile mâini ştreangul în jurul gâtului.
După cum prevăzuse în “România” Pahonţu, guvernul căzuse iar parţidul naţional instalat provizoriu la putere se ocupa cu pregătirea alegerilor parlamentare. Belcineanu, noul ministru de interne devenise repede cel mai popular după ce la propunerea sa, guvernul a hotărât ca parlamentul să-şi păstreze un contact mai intim cu presa, a oferit directorilor celor mai importante ziare, câte-un mandat de deputat pe listele guvernului, fără nici o condiţie. Pahonţu l-a delegat din partea României să candideze pe Titu Herdelea, el renunţase bucuros în favoarea prietenului. Făcuse astfel fericit un om, stabilit pe locul al doilea pe lista Năsăud-Bistriţa judeţul său natal, ca deputat de Amaradia.
Pahonţu tot mai apropiat de Cristiana, o întâlnea fie la ea acasă, ori mai des la dna Teleman, prietena ei. De la aceasta aflase despre viaţa dublă trăită de iubita lui. Una era viaţa în lume unde apărea orgolioasă, fericită şi calmă, cea de-a doua dusă acasă în singurătatea rece, fără niciun semn de îndreptare în viitor. Pierzându-şi mama de copilă, nu s’a mai putut apropia de mama sa vitregă, a doua soţie a tatălui. Curând Iuliana i-a devenit prietenă bună, îi înlocuise mama deşi nu era decât cu zece ani mai mare decât dânsa. Cu timpul devenise visătoare, astepta un bărbat cavaler, falnic şi viteaz, un fel de Lohengrin să-l fi iubit fără curiozitatea Elsei, dar s’o scape din casa tinereţii sale, fără bucurii.
Apăruse Belcineanu, cu aureola lui de luptător neînfricat, ridicat de

jos, deşi mult mai bătrân, preferase tovărăşia unui ministru alături de care ar fi putut trăi din plin. Căsătoria Cristianei nu-i pricinuia grijă bătrânului Tomşa, tatăl ei, fata avea zestrea mamei sale pe care o administra singură de când devenise majoră.

Curând însă decepţiile au venit în lanţ, Belcineanu fiind de un egoism cotropitor, o trata ca pe un obiect de lux şi un decor frumos necesar pentru cariera lui de politician. Întreaga decepţie se transformase în dezgust când a observat că Belcineanu o utilizează în scopurile sale politice. Din această cauză a refuzat să-l primească pe Pahonţu, fiindcă îi părea că Belcineanu încerca să-l momească folosind sentimentele lui pentru soţia sa.
Cu această ocazie Pahonţu află că sfătuită şi de tatăl ei, bătrânul Tomşa, Cristiana vrea să divorţeze. Principial, Belcineanu a acceptat cu condiţia să amâne până ce va veni la putere ca nu cumva divorţul să-i producă anumite încurcături în combinaţiile sale politice.
Capitolul al VI-lea tratează despre trei despărţiri de unde şi titlul: Despărţiri. În primul rând, e una nu de nevastă ci de eterna lui iubită, priveşte relaţia lui Constantin Rotaru cu actriţa Nina Georgescu, pe care Pahonţu a întâlnit-o de câteva ori în biroul şefului. Aflând soţia lui, Eva, îi propune partenerului să aleagă între ea şi amantă. Desigur cu o tristeţe dureroasă cunoscutul avocat se vede nevoit s’o jertfească pe Nina, de unde gândul lui Pahonţu, “Iubirea care renunţă numai e iubire! Eu mai curând aş renunţa la viaţă”.
Dar Rotaru era incapabil să înceapă o nouă viaţă, astfel că îl roagă pe Pahonţu să trateze problema despărţirii cu Nina, o fată înţelegătoare de altfel.
Vorbind de dragostea lui, Rotaru crede că astfel de experienţe “omul numai la o anumită vârstă le poate înţelege. Un om de 50 de ani îndrăgostit pare mai mult sau mai puţin ridicol celor tineri, convinşi că iubirea e rezervată exclusiv vârstei lor. Aşa am crezut şi eu. Abia azi îmi dau seama că iubirea târzie nu poate fi ridicolă, ba dimpotrivă e mai dureroasă, fiindcă e ultima şi după ea vine înevitabil sfârşitul … Şi iată în situaţia asta sunt şi eu, dragă Toma! Îţi închipui cât mă costă mărturisirea ...”
Şi Pahonţu era impresionat nu atât de motivele suferinţei lui Rotaru ci pentru că suferea. Totuşi suferinţa lui îl ofensa. Înţelegea la un om de vârsta lui Rotaru o aventură dar când se transforma într’un sentimentalism lăcrămos, îl considera caraghios. Totuşi recunoştea că iubirea oricând ar apărea în viaţa omului poate fi o cauză de înălţare sau de prăvălire.
Se întâlni cu Nina Georgescu, aşa cum îl rugase Rotaru să-i aducă la cunoştiinţă despărţirea lor. Fata se purtă cuminte, plânse puţin, s’a jurat că-l iubeşte pe Rotaru şi-l va iubi, dar că va renunţa la el pentru a nu-i complica viaţa.
A doua despărţire e a bogătaşului - Utalea - de sotia lui Clarissa Babila, fiica bancherului Leopold Goldstein. Vestea i-o aduce Dolinescu, Utalea fiind cel ce-a propus înrolarea mişcării la alegeri. Părerile lui Dolinescu despre Utalea, căsătorit cu o jidancă botezată, rămân neschimbate, fundamentul organizaţiei fiind antisemitismul.
Pahonţu încearcă să-l apere, considerând că omul a dat ascultare unui ţipăt al inimii. Nu are simpatii pentru Utalea în general pe oamenii de afaceri îi pune într’o oală cu borfaşii, dar când numai dintr’o mare iubire s’a însurat cu o jidancă, el vechi şi înflăcărat antisemit, a trecut peste gura lumii, a urmat numai glasul inimii, atunci nu poţi decât să scoţi pălăria în faţa sa. Pahonţu ne pare că-şi pledează propria situaţie de unde ar fi trebuit să-l tulbure răspunsul ideologului intransigent, Barbu Dolinescu: “- Opreşte! ‘strigă Dolinescu’.” Nu te înverşuna degeaba! L-am înţeles ca şi tine, dar nu mă simt obligat sa-l stimez pentru că, dintr’o slăbiciune sentimentală, a trădat o convingere şi o credinţă. Un om adevărat, un om superior cum ai spune tu, nu se lasă robit de pasiuni inferioare, ca un animal... Presupunând însă că l-aş fi admirat, ca tine, ar fi fost o incompatibilitate morală să admit pentru fraţii care luptă contra jidanilor, un om care a depus armele şi s’a înrudit cu jidanii. E clar. Fireşte că lucrurile s’au mai schimbat puţin de când am aflat că într’adevăr se desparte de jidancă.”
Ideea nu e atât de categoric aplicată, cum susţinea Dolinescu, astfel pe Vasile Marin eroul legionar mort alături de Ion Moţa, combatanţi ai trupelor naţionaliste din Spania ale lui Franco, nimeni nu l-a obligat să divorţeze de soţia lui evreică, deşi era unul din căpeteniile mişcării legionare. Mai mult, recăsătorită dna Ana-Maria, cu un copil medic, deţinută în vestita închisoare pentru femei de la Mislea, din România, de către comunişti, în exil arăta în amintirile şi poeziile dânsei o dragoste neîntinată de trecerea anilor fostului său soţ, Vasile Marin. Mai mult, participa cu regularitate la adunarea din Ianuarie, închinată celor doi eroi Moţa şi Marin, în incinta memorialului ridicat lor, chiar pe locul unde ei au căzut, în mod eroic la Majadahonda, lângă Madrid, capitala Spaniei.
Dolinescu mai crede că se zvoneşte după ce va divorţa, Belcineanu, o va lua de nevastă pe fiica bancherului Goldstein, fosta nevastă a lui Utalea. O veste ce nu-l lasă rece, se înţelege, pe Toma Pahonţu.
A treia despărţire este cea a lui Pahonţu de Virginia, asupra ei nu mai insistăm decât în treacăt ea fiind de-acum practic realizată, chiar dacă nu legalizată.
Deocamdată să-l urmăm pe Pahonţu cu gândul la Banca naţională unde are intenţia să scoată casa Virginiei de pe strada Pietăţii de sub ipoteca ce i-a permis ctitoria ziarului “România-Curentul”. Ne confruntăm pe această cale cu câteva caracterizări substanţiale, comune atât lui Pahonţu cât mai ales modelului său, Pamfil Şeicaru: “Era prea de dimineaţă ca să telefoneze guvernatorului. Se aşeză să scrie un articol în legătură cu libertatea alegerilor, să strecoare ceva şi despre Belcineanu, pentru guvern fără să se angajeze. O particularitate a talentului şi a temperamentului său era uşurinţa cu care rămânea un etern protestatar şi revoltat, simpatizat în marele public care vedea întrânsul prototipul românului dârz, mândru, neînduplecat cu toate că-şi schimba des părerile ajungând să critice sau să defaime ceea ce a adorat odinioară. În afară de stilul colorat şi sprinten servit de un vocabular îndrăznet, care cucerea lezne pe cititori sau ascultător, făcându-l să nu pătrundă ideile ci să guste forma, era substratul întotdeauna naţionalist care salva tot. În privinţa aceasta n’a avut şovăiri. Se şi lăuda de multe ori cu linia dreaptă pe care a urmat-o cu o perseverenţă de fier. De altminteri nu era deloc zgârcit cu autoelogiile când trebuia să-şi scoată în valoare meritele şi faptele. În graiul şi scrisul lui revenea necontenit “eu” şi “noi” (care însemna tot “eu”). Din experienţa altora învăţase că românii uită repede mai ales meritele şi prin urmare e nevoie să le reaminteşti din când în când, cu cât mai des cu atât mai bine. “Aşa fac nu numai oamenii mărunţi ci şi cei mari, nu numai în politică ci şi în ştiinţă său în arte ...”.
Printre alţii şi Tudor Arghezi împărtăşea părerea că românul uită foarte repede, are memoria mult prea scurtă. Din acest paragraf putem afla de unde îşi lua Rebreanu izvoarele pentru a putea zugrăvi portretul marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, cu nume de roman Toma Pahonţu. Desigur îl cunoştea şi personal, astfel că a avut prilejul să-i simtă de-aproape efectele firii sale vulcanice, a omului în acelaşi timp de acţiune dar şi de înroşită inimă dar credem că romanul nu ar fi fost posibil dacă nu-i descoperea ideile în articolele sale din Curentul, publicate nu numai de directorul ziarului. Căci Pamfil Şeicaru a fost un om de geniu dar în acelaşi timp întruparea unei atmosfere creatoare şi de existenţă atât, culturală cât şi ca o culme a presei noastre româneşti.
Desigur, fin observatory, Rebreanu a putut privi şi în datele lui biografice atât din cele relatate prin viu grai la întâlnirile lor dar tot atât din lectura atentă a multor studii publicate în zilele de albă sărbătoare a cotidienelor conduse de marele ziarist. În acest mod, numai după ce i-a cucerit eul rând pe rând ca pe o cetate greu de ocupat, Liviu Rebreanu a simţit că a reuşit să-i citească în inimă ca într’un fund de fântână ale cărui ape îl constituiesc cerurile deschise către el, şi doar în această stare de desăvârşire, marele romancier a purces la descrierea lui de unic portretist, drum ce trebuie să-l urmeze fiecare autor de roman istoric.
Fără îndoială, numai pe această cale Rebreanu a reuşit să redea literar în persoana lui Toma Pahonţu-Pamfil Şeicaru pe una din cele mai măreţe figuri ale culturii româneşti ori dacă nu l-ar fi admirat şi iubit în sens neoplatonic, subiectul de fapt subiectele sale de roman, nu ar fi izbutit să atingă înălţimile adevăratei arte, nu ar fi putut să realizeze Gorila, la proporţiile unui adevărat templu elen în versiunea lui mioritică.
Întretimp legăturile de inimă între Pahonţu şi Cristiana devin tot mai strânse cu atât mai mult cu cât Belcineanu devine insolit, felicitându-l pe Toma pentru concursul dat cu ocazia alegerilor. Pahonţu fu cuprins de mânie displăcându-i că ministrul îl tutuieşte ca pe un subaltern şi îl umileau mulţumirile prin care se înţelegea că “România” intrase în slujba guvernului, cumpărată cu un mandat de deputat, de unde asprul său răspuns în care îşi expune încaodată principiile activităţii lui de ziarist: “- Nu sunt înfeudat nimănui, onorate domnule ministru, şi deci îmi pot permite să susţin ceea ce cred că e util ţării! ... Desigur atunci şi atâta timp cât sunt convins ca susţin ceva drept şi cinstit!”
Rămaşi singuri, între Cristiana şi Toma, are loc pe spaţiul a două pagini desfăşurarea celei ma puternice iubiri, numită de Pahonţu, ideală. Vom cita câteva pasagii: “Şi totuşi el nu găsea curajul şi nici expresia să se apropie de sufletul ei, oricât îşi dădea seama că asemenea ocazie poate nici să nu se mai repete. Bâiguia ici-colo câte-o frază neroadă de care îi era ruşine, pe urmă se uita la ea cu nişte ochi atât de lacomi parcă ar fi vrut, prin văpaia privirilor, s’o topească deplin în inima lui, pentru că astfel s’ar uni cu ea şi ar putea-o purta ca pe un talisman imprimat cu fierul roşu în străfundurile fiinţei sale.”
Femeia remarcă iar în privirile lui o teamă pe care căuta să o înlăture printr’o intonaţie uşoara de unde tăcerile lui insistente îi oferă momentul să răspundă după inima lui. “Apoi da ... într’adevăr ... Te iubesc!”
Să ghiceşti în dragostea acestui om, doar impulsul de a cuceri o femeie din clasa aristocraţiei, pentru a-şi satisface obscurele origini de jos, cum o scrie G. Călinescu, înseamnă şi fi departe de esenţele adevăratei iubiri, lipsit de percepţia ei existenţială, criticul se transformă într’unul din chipurile pocite ale lui H. Bosch, ros de invidie începe să degradeze o realizare de unică valoare, recurgând la argumente mai mult decât nevoiaşe, străine oricărei logici umane roase de viermele neputinţei proprii.
Şi fiindcă femeia adoptase un ton uşuratec, Toma continuă grav, tot mai transfigurat: “Iartă-mă, Doamnă ,... îmi răneşti inima când glumeşti parc’ar fi vorba despre o dragoste de salon sau despre o aventură amoroasă pentru variaţie ... Am greşit poate, dar cuvântul mi-a ţâşnit din suflet fără voia mea ... Şi totuşi e singurul cuvânt care mă tortura mereu să ţi-l mărturisesc că şi când el singur ar fi în stare a exprima tot. Dragostea, când e cea adevărată, mare şi unică, n’are alt mijloc de exteriorizare verbală. “Te iubesc” e cuvântul cel mai banal şi cel mai sublim. Depinde de inima din care izvoreşte … De peste un an sunt condamnat să-ţi spun banalităţile cele mai răsuflate sau să nu spun nimic pentru că ceea ce ardeam să-ţi spun era un singur cuvânt ... De altfel, de fapt, nu simţeam nici o nevoie să vorbesc. Dacă fără vorbe nu eram înţeles, vorbele erau de prisos. Îmi ajungea prezenţa dtale chiar când mă ignora. Nu eşti pentru mine numai femeia iubită, eşti însuşi destinul meu pentru care am fost creat şi care mi s’a impus. De aceea din clipa în când te-am întâlnit ai devenit viaţa şi moartea mea. Am luptat împotriva dtale, m’am ferit, m-am zbuciumat, te-am blestemat, toate în zadar. Dta trăiai în mine înainte de-a te fi cunoscut ... Până atunci îmi făuream idealuri şi scopuri de viaţă, mă răzbunam cu lumea întreagă; de când te-am văzut dta îmi întruchipezi tot, absolut tot ... Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar altfel nu se mai poate! ...”.
Ascultând aceste vorbe Cristiana se ridică încet, un moment a simţit că el a întins mâna spre ea, dar s’a oprit pe loc iar ea era bucuroasă că nu s’a pângărit o comuniune sufletească. Sta gânditoare în pervazul ferestrei razele încurcându-se în părul ei cenuşiu, îi picurau pulbere de aur şi pe obraji. În marea tăcere câtă a urmat, Pahonţu cu glasul, greu de emotie spuse: “- Destinul ... I-am simţit fâlfâitul aripilor odinioară când ţi-am auzit numele şi când am întors capul ca să mă feresc de o primejdie ...”.
În respectivele pagini, în care iubirea atinge culmi nebănuite având grijă să nu pângărească o comuniune sufletească atât de împlinită şi când cuvintele rostite se transformă într’o rugăciune venită din profunzimile sufletului îndrăgostit, Liviu Rebreanu atinge un apogeu rar ajuns de alte fiinţe, zguduitor şi tot atât de sublim în rostul său, ca imn adus iubirii pure sau cereşti. Uniunea sufletelor naşte, ca o taină, unele din cele mai cutremurătoare pagini ale romanului românesc şi nu numai ale lui. Ni se revelă momentul când dragostea îl transformă pe om atât de mult încât în lumina aureolei ce-i înconjură inima, numai poţi desluşi hotarele dintre ceea ce este omenesc şi divin, în sine. Autorul adună la un loc viaţa şi moartea, trecutul şi eternitatea singura creatoare în spirit.
În noua sa situaţie, mutat la hotel, în divorţ cu nevastă-sa Pahonţu se supără când prietenii şi cunoscuţii îl întreabă dacă e adevărat că şi-a părăsit familia şi se înfurie în clipa când ei încearcă să-i dee sfaturi. Doar gândind la Cristiana îşi simţea energiile înzecite. Câteva zile după validarea alegerilor Pahonţu caută sa aibe o explicaţie cu Belcineanu în legătură cu postul de subsecretariatul de stat, promis. Însfârşit, când ministrul vorbeşte de dorinţa sa, Toma îi răspunde aspru, dar pe acelaşi ton de egalitate, tutuindu-l: “Dorinţa mea? Te înşeli, dragă Belcinene (Ministrul tresări). Să nu inversăm rolurile! A fost dorinţa dtale insistentă, repetată ... Pe care eu, chiar în principiu, am acceptat-o cu dificultate şi abia după o gândire de ... de şapte ori douăzeci şi patru ore … Ştii, asta ca să fixăm poziţiile!”
Şi când Belcineanu, cu impertinenţă îi recomandă să aiba încă răbdare îi vine ideea să-l întrebe pe şeful guvernului dacă a avut vreodată intenţia să înfiinţeze un subsecretariat de stat pe lângă ministerul propagandei nationale, acesta îl asigură că a fost indus în eroare fiindcă nu a existat o atare propunere, deoarece ştiinţele, artele, literatura trebuie să rămână libere. N’ar fi aprobat ideea nici dacă statul ca în vremurile sale mai bune ar fi avut finanţele mai înfloritoare, statul nu produce decât lucruri hibride când se amestecă în cultură. Aşa dar Belcineanu îl minţise, pentru a nu fi atacat în cursul alegerilor.
Drept urmare apâruse în “România” o informaţie răutăcioasă despre el, ceea ce uimi pe Titu Herdelea doar îi ştia prieteni la care Pahonţu îi răspunde că nu poate fi prieten cu un individ care l-a minţit şi tras pe sfoară considerând că-l poate cumpăra cu promisiuni prosteşti. Ciocoiaşul acesta a crezut şi crede că ziariştii ar sta la cheremul lui ca slugi credincioase, dar o să-i arate că ei sunt independenţi, stăpâni pe opiniile lor.
Când Belcineanu îl cheamă la telefon îl repede asigurându-l că i-a venit şi lui timpul să-şi primească replica tot atât de delicată cum s’a vrut şi batjocura lui! Iar când Pahonţu începuse să ridice tonul, puse încet receptorul în furcă, pentru a nu fi nevoit să audă şi nişte înjurături neaoşe. Pahonţu n’a observat că vorbeşte singur decât atunci când aşteptase un răspuns, şi trântise receptorul şi el cu un, “să-l ia dracu, atât mai bine”.
Nu peste mult se pornise să scrie un articol împotriva sa, intitulat Mistificatorul, în care nu pomenise numele lui Belcineanu şi n’a folosit nici un cuvânt greu. Primise telefon şi de la Cristiana mulţumindu-i, stiind că pentru ea o face şi îl invită poimâine la Iuliana să vină şi el, ceea ce pe ziarist îl umpluse de o vie bucurie.