Ovidiu vuia

Capitolul al VII-lea Prigoana începe cu vizita lui Dolinescu, acesta după o întrevedere cu Utalea s’a hotărât să candideze, la Făgăras în cadrul unor alegeri parţiale care din cauza unei neglijenţe urmau să fie repetate. Era însoţit de studentul Ion A. Ionescu, aflat în biroul lui Herdelea. Văzându-l, Pahonţu îl întrebă dacă e supărat cumva pe el fiindcă nu poate să-i cunune, se referea la căsătoria lui cu Cintia. Studentul îi răspunse că în ce priveşte cununia lor e cu bucluc, abea fixată data, ea trebuie să fie amânată până după alegerile de la Făgăraş adică până după Paşte.
La despărţire Dolinescu pare sigur că va conta pe ajutorul ziaristului, este doar unul de-al lor în înţelesul cel mai bun.
Pahonţu după intentarea divorţului, neplăcându-i la hotel închiriase un mic apartament pe strada Elena, pe care l-a înzestrat cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă, mare parte o lăsase la Virginia, camera de baie şi un mic hol-vestibul de unde se ieşea direct în stradă: “De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiu care în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată, liniştită, puţin dosnică, cu trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni ...”. Singurătatea îl apăsa, până şi gândul morţii îi apărea ispititor şi misterios nu ca odinioară pe front când era ca o vedenie de fiecare clipă.

Mai asista la şedinţele de la Cameră unde articolul său Mistificatorul produse senzaţie. El continua campania contra lui Belcineanu, vroind că-l micşoreze pe ministrul de interne dar nu să-l nimicească.

La redacţie l-a vizitat şi Teofil Drugeanu cu scopul de a-l recâştiga pe marele ziarist de partea şefului său Belcineanu, dar fără nici un succes.
Pahonţu o vizitează pe dna Teleman unde în aşteptarea Cristianei, aduce vorba de dragostea lui pentru prietena sa, pe care Iuliana o consideră una simplă, dar Toma protestează fiindcă orice iubire e unică şi plină de toate tainele şi complicatiile pentru cei ce o trăiesc: fiece iubire adevărată e o nouă descoperire a universului, mai mult, sunt unele iubiri care înseamnă mari predestinări, atunci anume când două fiinţe se regăsesc împotriva lor însăşi ...”.
De când îşi mărturisise iubirea Cristianei, lui Pahonţu îi plăcea să-şi disece sentimentele şi să le descopere origini supranaturale. Însfârşit soseşte şi Cristiana, tema lor fiind divorţul ei, odată ce liber, Belcineanu, va putea să se dedice patimei sale, politica. Întrebat dacă şi Pahonţu mai crede în politică, el cu un glas de adolescent adaogă printre altele: “Şi totuşi fiecare bărbat poate ajunge să-şi dea seama că o sărutare e mai preţioasă pentru fiinţa lui decât cucerirea unei provincii. În viaţa fiecăruia poate apărea femeia care provoacă criza supremă şi care hotărăşte nu numai viitorul lui dar uneori al omenirii. (Referinţa la piesa shakespeariană Antoniu şi Cleopatra este mai mult decât evidentă. E răscrusea cea mare pe drumul mare al vieţii. Atunci femeia aceea şi numai aceea nu mai e o distracţie sau o aventură sau o dragoste ci chemarea destinului căreia nu-i poţi rezista. Atunci părăseşti tot, nu te mai uiţi în urmă şi nici măcar înainte ci numai în ochii ei în care se află marea taină a începutului şi sfârşitului, merindea nemuririi ... Ce importanţă mai are atunci politica sau soarta celor din jurul tău?”
Fiindcă dna Teleman face aluzie la îndrăgostiţii romantici, Toma se grăbeşte să pună lucrurile la punct. “Totuşi nu mă gândeam la îndrăgostiţii de toate zilele pe care extazul apropierii fizice îi face romantici, ci la cei puţini, rari, care pornesc cu conştiinţa clară, ţinându-se de mână, pe cărarea destinului ...”.
Am să redau în continuare o scenă, în care zisul romancier “al gloatei”, arată un rafinament de-o deosebită expresie literară cum numai inspiraţii muzelor îl pot avea când descriu momente de revelaţie a iubirii cereşti, înălţând dumnezeiescul din om: “Din când în când (Pahonţu n.n.) întorcea furiş privirea spre Cristiana cu un mic gest de admiraţie, Cristiana însă în colţul canapelei îşi răsturnase capul pe speteaza de lemn sculptat şi privea cu ochii închişi parcă dincolo de tavanul vopsit cu ulei într’o culoare foarte vie. Pahonţu a văzut-o cu coada ochiului şi i s’a întipărit ca un desen în inimă curba caldă a gâtului şi a bărbiei. O simţea că ascultă cu sufletul şi că, pentru ea, ca şi pentru el, cuvintele sunt numai clapele care exteriorizează rezonanţele multiple ale firelor străvechi prin care omul comunică direct cu trecutul şi viitorul ...! În salonul călduţ, în care înserarea povestea sosirea întunerecului, se urzea o atmosferă tainică, blândă, ca în aşteptarea unei revelaţii ...”.
Surprinzător, împrăştiind horbota mistică presărată cu reverberele diamantine ale visului, apare dl. ministru de interne Belcineanu mirat când îl vede la dna Iuliana T. pe Pahonţu. Fiindcă fratii de cruce sunt foarte belicoşi, de unde se poate deduce importanţa rezistenţei şi luptei lor, ministrul trebuie să plece imediat în Ardeal ca la faţa locului să preieie comanda operaţiilor electorale. Misiunea se arată a fi foarte grea, deoarece la o alegere parţială, decisivă pentru câştigarea generală a scrutinului, toată ţara se găseşte angajată asupra ţinutului respectiv, al Făgăraşului, cu presa care ţipă şi opoziţia face scandal în Parlament şi se plânge regelui, de unde o atare acţiune nu-i uşoară deloc. Adică, oamenii guvernului nu pot manipula după voie voturile, asigurându-le cât se poate de uşor câştigarea lor.
Plecând din casa Teleman, Pahonţu se simţi deprimat şi prăbuşit. În automobilul ducându-l spre redacţie i-a fulgerat ideea de a renunţa la Cristiana, care a apărut ca un uragan în viaţa lui, i-a distrus familia, i-a înstrăinat copiii, i-a anihilat ambiţiile şi l-a redus sufleteşte la o zdreanţă ce tremură de dorul ei ... Dar numaidecât izgoni înăşi ispita unor astfel de gânduri ca pe un veritabil sacrilegiu. Simţea dincolo de rădăcinile tuturor gândurilor, că fără ea lumea ar înceta de a mai exista pentru dânsul, întocmai cum va înceta în momentul când va muri …
La şapte şi jumătate era singur în birou şi se pregătea să scrie ceva despre fraţii de cruce în campania electorală, referitor la aceasta Dolinescu îi relatase că poporul îi primeşte cu drag, pe când autorităţile îi prigonesc în toate felurile. Era însă distrat, în creeri gândurile îi jucau fără şir, ca şi când s’ar fi aflat sub un iminent pericol. Deşi îşi promise că nu va pleca până nu va fi isprăvit articolul, trebui să-l întrerupă fiindcă sunase telefonul. La capătul celuilalt fir era Cristiana, tulburată îi spunea că trebuie să-l vadă imediat, pentru a-i comunica ceva foarte important. Rămase să vie la el, acasă.

Astfel că nu peste multă vreme aflase următoarea întâmplare. Coborând treptele casei Teleman, Belcineanu se arătase impresionat de prezenţa lui Pahonţu. Cu Cristiana dorea să ştie ce urmăreşte, el o să-i redea libertatea oricât îi sângerează inima. Totuşi îi va vorbi despre greutăţile alegerilor, de la Făgăraş, cât şi despre greutăţile pe care i le produc fraţii de cruce, cum amintesc toate rapoartele primite de el. Şi nu se poate face nimica până o anume presă în special Pahonţu, îi sprijină. A încercat să-l înduplece fără rezultat. Nu-i cere să renunţe la campania urâtă dusă împotriva lui ci să-l sfătuiască pe Dolinescu să-şi retragă candidatura. Dar cum Pahonţu o iubeşte va fi destul un simplu cuvânt din partea ei ca el să se execute, încheiase Belcineanu, „ca un intrigant nobil de melodramă.”

Fiindcă dna Belcineanu nu se lăsa convinsă de concluziile lui, ministrul de interne o asigura că a recurs la ea pentru a rămâne totul în familie. Dacă ea va refuza îi va comunica prin altcineva situaţia lui Pahonţu, şi acesta nu va permite să-şi sacrifice libertatea din cauza lui. Cristiana mai avea timp să se gândească, dar îi promite că după succesul său de la Făgăraş, indiferent cum, îi va da scrisoarea de divorţ şi cu ea, libertatea.
Dacă i-a mărturisit toate acestea, Cristiana vroia să câştige mai multă încredere în ea însăşi, dar îl roagă pe Pahonţu să nu facă niciun sacrificiu pentru ea, când poate Belcineanu nu s’ar ţine nici acuma de cuvânt, aşa ca de atâtea alte ori. Mai ales se gândea, cu lacrimi în ochi, va putea avea neplăceri cu prietenii săi, dar tocmai asta va fi sacrificiul, o linişti Pahonţu.
Pe urmă marele ziarist plecă la redacţie convins în acţiunea sa, pradă unui sentiment ce nu-l pot avea decât cei ce sunt gata să se dăruie cu totul: „Se gândea numai la Cristiana şi se simţea înălţat. Niciodată nu s’a simţit mai bun, mai nobil şi mai curat. Avea impresia că i-au crescut aripi şi că poate zbura tot mai sus. Aşa a visat el totdeauna iubirea adevărată, un dor pur ca un cântec de trubadur. Ca un viteaz din basme, având drept merinde o sărutare pură, porneşte şi el la luptă împotriva ticăloşiei, cu certitudinea că la capătul războirilor îl aşteaptă fericirea cea mare în braţele iubirii …”.
Să recunoaştem că Pahonţu a suferit o transfigurare sublimă cum au parte cei predestinaţi, pregătiţi să execute ritualul de majoră credinţă ideală.
Pahonţu îşi spunea că a venit timpul să meargă pe drumul lui, să nu mai servească pe alţii ci doar pe sine. Ori la urma urmelor de ce candida Dolinescu atunci când era împotriva sistemului electoral democrat, alături de reprezentanţii gorilei politicianismului?
Deci scoase din maşina de scris articolul început, dedicat fraţilor de cruce şi îl înlocui cu an altul în care avertismentul dat fraţilor de cruce, într’o oră era gata. După ce scrisese într’o coloană şi jumătate jonglerii autoritare şi naţionaliste, Pahonţu “întreba nedumerit ce caută fraţii de cruce la Făgăraş printre cerşetorii de voturi şi-i îndemna pe un ton aproape solemn, în interesul ideei naţionale, să renunţe grabnic la aventura alegerilor şi să se întoarcă pe drumul lor care duce la adevărata izbândă de mâine.”
Când îl sfârşi, chemă pe secretarul de noapte şi îi dădu dispoziţii ca să apară a doua zi de dimineaţă, în ediţia specială pentru capitală.
Pe urma îi apăru o mustrare în suflet spunându-i că e pe cale să-şi trădeze propria-i credinţă şi astfel îi era teamă să nu-şi fi distrus chiar temeliile existenţei. Dar imaginea Cristianei îi împrăştie toate temerile, în mintea şi inima lui nu mai trăia decât dna Belcineanu.
A doua zi la cameră primise felicitările unui fost ministru care vedea nu mai crime odioase în mişcările “naţionalismului anarhic” ale tineretului. Zadarnic Pahonţu îi apăra, explicând că e vorba doar de tactica fraţilor de cruce pe care n’o aprobă, pe când doctrina lor e soră cu a lui, dacă nu chiar odraslă directă.
Seara la redacţie i se anunţă vizita lui Utalea, care-i oferă sprijinul său material pentru a păstra linia de prietenie a ziarului faţă de mişcare. La gândul că Utalea caută să-l cumpere Pahonţu cuprins de mânie începe să răcnească, adresându-se lui Herdelea: „- Auzi, bătrâne? ... Vrea să mă cumpere! El ştie că în România totul e de vânzare, mai ales conştiintele! ... De aceea am rămas eu sărac ca să mă cumpere dânsul! … “Şi deodată cu un gest teatral arătând uşa strigă răguşit: „ Afară! ... Banditule! ... Tâlharule! …”
Şi mai bine de un ceas Pahonţu alergă prin cameră ca o fiară în cuşcă regretând că nu l-a bătut răzbunându-se poate şi pe alţii care au încercat să-l cumpere cu banii lor murdari. Când să plece la cină primise o telegramă de la Dolinescu anunţându-şi venirea a doua zi în Bucureşti. Toma îi rupe hârtia în bucăţi socotind că nu merită să-şi facă sânge rău pentru un individ ca Dolinescu, acesta în numele prieteniei l-a considerat servitorul lui, pe care-l poţi umili şi chiar cumpăra.
Conflictul ameninţa să ieie proporţii neaşteptate.
A doua zi apare Dolinescu, pe care-l înfruntă interzicându-i să-l trateze ca de la stăpân la slugă, el în casa lui face ce vrea şi ce-i place, deci nu are să-i dea nici o socoteală n’are să mai trateze cu el. Şi atunci se întâmplă să intre pe uşă reporterul Sever Sorescu dorind să-i ceară şefului unele instrucţii, Dolinescu considerând că Pahonţu îi întoarce spatele cuprins şi el de furie sări de pe scaun şi fulgerător îi arse două lovituri în obraji, una cu palma şi alta cu dosul, spunându-i în acelaşi timp: „Lichea sinistră”. Desigur Pahonţu răspunse cu o ploate de pumni. Reporterii strigară după ajutor iar doi servitori îl înfăşcară pe Dolinescu care striga într’una: „Vânzătorule! Bestie ordinară! Trădătorule!” Titu Herdelea îl întreabă dacă vor da proporţii publice încăerării dintre cei doi prieteni sau vor ruga pe confraţii lor să fie trecută sub tăcere, dar Pahonţu nu înţelege să-şi menajeze adversarul când l-a atacat în mod mişeleşte. Drept urmare, trei zile ziarele au înfierat odiosul atentat împotriva libertăţii cuvântului şi l-au felicitat pe Pahonţu pentru corecţia aplicată laşului agresor. În cameră, un obscur deputat de Făgăraş, la îndemnul lui Belcineanu a informat guvernul în legătură cu ororile săvârşite în judeţul lui de nişte tineri înarmaţi cu pumnale şi revolvere. Cu un ropot de aplauze partidul a omagiat pe Pahonţu, devenit martirul ordinei legale. Belcineanu, el însuşi, a luat cuvântul asigurând că dezordinile vor înceta dacă se va aplica legea, adică represiunea totală a fraţilor de cruce. În ce-l priveşte pe Pahonţu nu mai exista niciun dubiu că el îi trădase, trecând de partea „călăului” ministru de interne, Belcineanu. Se înţelege că declaraţia războinică a ministrului a fost îndelung ovaţionată şi când aplauzele au încetat, dintr’o tribună publică a Camerei a răsunat un glas limpede, aproape dominator: „ - Huo!... Să vă fie ruşine! ... Ruşine! ...”.
În continuare, ca de obicei, tinerii au fost puşi în ilegalitate şi arestaţi conform ordinului venit de sus ca în termen de două zile să fie îndepărtaţi toţi propagandiştii care nu sunt alegători şi cei ce nu sunt din localitate urmau să fie expediaţi, cu precădere fraţii de cruce. Pe Zachi, fiul lui Herdelea plutonierul l-a învinuit de propagandă interzisă, iar în comuna Ohaba, Vasile Cumpănaşu era acuzat că ar fi îndemnat un sătean la rebeliune. Însfârşit Ion Ionescu a fost arestat pe motiv că ar fi ultragiat pe jandarmul care l-a oprit să iasă din comună.
În tot acest timp, „Pahonţu continua furibund campania contra lui Dolinescu. Alte ziare îi ţineau hangul. Presa bucureşteană avea zilnic informaţii despre lupta electorală de la Făgăraş, care însă nu relatau decât eterne provocări şi ciocniri de-ale agenţilor lui Dolinescu cu autorităţile, fără să pomenească un cuvânt despre prigoana ce o îndură fraţii de cruce din partea tuturor organelor oficiale.”
Dolinescu, văzându-şi oamenii rând pe rând arestaţi, mai mult Ionescu ameninţat de un locotenent că-l va trimite la Bucureşti, via

Sibiu, să fie predat Siguranţei generale a Statului îi cere prefectului omeneste, nu oficial, să facă dreptate, să aplice legea sau regulamentele oricât de severe. Dar dându-şi seama de falsitatea prefectului, răbufneşte desgustat: „Întâia şi poate ultima oară m’am băgat în murdăria asta pe care o numiţi politică. Ei bine, domnule prefect, vă implor, arestează-mă şi pe mine! Mi-e scârbă de atâta ticăloşie! Vă bateţi joc de un popor care tolerează toate fărădelegile! ... Şi nu se ridică nimeni să vă trezească şi să răzbune toate nedreptăţile! Şi nimeni nu te ascultă! Nimeni nu vă trăzneşte ca să dea un exemplu!”

Si când prefectul îi întoarce spatele îşi aminteşte că toată prigoana asta de la Pahonţu porneşte.
Este cazul să menţionăm că marele merit al lui Rebreanu constă în faptul că trăind pe viu epoca respectivă a descris-o obiectiv, ceea ce până astăzi nu s’a mai întâmplat. Marele romancier, nu este un partizan al fraţilor de cruce, dar nici atât al clasei politicienilor, astfel că în acest cadru să conteşti prigoana - mai bine spus prigoanele - declanşate de guvernele democrate ale vremii împotriva tineretului român, cum o face editorul N. Gheran, înseamnă nu numai să mistifici un adevăr dar şi să-ţi baţi joc, în mod crunt de el. De pildă, ţărănistul Armand Călinescu, mult adulat de comunişti, a declarat unor ziare franceze că numit prim-ministru va lichida, în scurt timp, mişcarea legionară.
Noi am urmat exemplul lui L. Rebreanu, rămas până la capăt credincios obiectivităţii sale, singura modalitate de a pătrunde, cu adevărat, în esenţa unui fenomen deloc neglijabil, al istoriei Românilor.
Capitolul al VIII-lea intitulat Gloanţele, începe cu anchetarea lui Ion Ionescu, tânărul fiind convins şi el că toate astea nu s’ar fi întâmplat dacă ar fi existat un apărător ca să dezvăluie fărădelegile comise de autorităţi. A crezut şi el în Pahonţu, mai mult ca toţi, dar acum ştia că acesta datorită unui egoism animalic e trădătorul cauzei lor sfinte.
Trimis la Siguranţa generală a Statului din Bucureşti acolo un comisar îl primi lovindu-l cu pumnul în obraz, atât de straşnic încât Ionescu se clătină gata să vie peste cap. La întrebarea „De ce?” comisarul îi răspunde ca să-şi amintească de faptul ca este un infractor la ordinea publică. Totuşi peste vreun sfert de ceas îi dădu drumul, atrăgându-i atenţia că nu şade frumos pentru un om cu studii înalte sa fie amestecat între derbedei şi să nu-l mai prindă pe acolo că pe urmă întoarce foaia … După masa, liber, şi-o petrecuse la Cumpănaşu vorbind cu logodnica sa Cintia de ticăloşia lui Pahonţu care i-a înşelat şi vândut. Pahonţu se certase şi cu Rotaru, din cauza atitudinii sale prea vehemente privind pe fraţii de cruce, iar fata auzise la Universitate că Pahonţu fusese cumpărat de Belcineanu să-i trădeze pe fraţii de cruce. Se spunea că dinadins s’a prefăcut că-l înjură pe ministrul de interne ca acesta să mărească preţul vânzării.
Într’o seară sosiseră câţiva din fraăţii de cruce alungaţi din Făgăraş, printre ei şi Vasile Cumpănaşu, acesta probabil datorită firii sale mai potolite n’a fost maltratat în diferite feluri ca ceilalţi. Ascultându-i, Ionescu se întreba din când în când parcă ar fi vorbit cu propria-i conştiinţă: „- De ce, Doamne, atâta batjocură! … Şi tocmai pe noi care n’am făcut nici un rău nimănui, nici măcar lui Pahonţu.”
Tinerii nu erau descurajaţi şi trăind atâta timp în sate, propriu zis abia la Bucureşti au cunoscut amestecul marelui ziarist şi socoteau că o să-l sancţioneze cu o bătaie zdravană căci astfel de trădări nu merită decât o pedeapsă umilitoare. Mai măsurată suna condamnarea lui Vasile, considerându-l o lichea şi nu merită decât cel mult să fie scuipat. „De fapt, ei au vrut să-l bage între ei ca luptător naţionalist, când el nu a avut nicio obligaţie faţă de mişcarea lor, ceea ce era mai mult decât adevărat. Pe urmă a schimbat macazul fie în interesul ziarului fie al carierii lui şi ajunge la concluzia că numai dacă ar fi luat bani, ca Iuda, gestul său putea fi etichetat ca o vânzare. Total altfel sună vorbele lui Ionescu, vehemente din cale afară: „Da, da ... vânzare! Atâta căutaţi să-l spălaţi de parcă ar fi slujit frăţeşte tâlharul! ... De vânzare e vorba, Vasile! ... Atunci? ... Ce are a face lichelismul? ... Ne-a vândut celuilalt tâlhar ... Şi voi vreţi să-i trageţi o bătaie ca unui jidănaş oarecare?”
Fără îndoială în mintea lui Ionescu încolţise ideea lichidării lui Pahonţu, urmând consecvent şi fanatic ideologia mişcării care impunea răzbunarea trădării prin moartea vinovatului. Să ne amintim de cazul lui Stelescu, ucis de zece asasini care l-au ciuruit de gloanţe în timp ce se afla internat într’un spital lipsit de orice mijloc de apărare.
Iată deci că Rebreanu e criticul ideologiei mişcării nu mai că întrebarea lui priveşte pe cei care i-au adus pe tineri în situaţia să judece în acest fel. Şi aici e bine să reţinem că Ionescu şi-a urmat glasul propriei conştiinţe, ceilalţi nu şi-au dat consimţământul pentru pedepsirea lui Pahonţu cu moartea, deci ar fi putut fi recuperabili dacă politicienii ar fi avut şi ei o conştiinţă la rândul lor. Din această cauză romanul lui Rebreanu poartă titlul de Gorila, stadiul de degenerescenţă maximă a politicianismului românesc.
Din ziarele de dimineaţă tinerii au aflat că Belcineanu reuşise în alegeri, dar că însuşi Dolinescu a primit un număr de voturi superior tuturor celorlalte partide, în afară de radicali. La urma urmelor, credea Cumpănaşu, era un rezultat excepţional.
Conform dorinţei Cintiei, mare amatoare de teatru au asistat cu toţii, inclusiv Ionescu, la reprezentarea Scrisorii pierdute. Într’o lojă apăruse dna Belcineanu iar într’alta se afla Pahonţu însoţit de un domn şi o doamnă. Pe Ionescu nu-l mira prezenţa lui Toma deoarece era printre favoriţii admiratori ai piesei, de un caragialesc fanatic şi că de multe ori Scrisoarea pierdută i-a servit ca argument împotriva democraţiei şi al partidelor politice.
Începuse spectacolul, dar Cintia observând pe Pahonţu cu privirile sale de diamant îndreptate spre dna Belcineanu, care din când în când trăgea cu ochii spre el, nu i-a fost greu dă-şi dea seama, cum i-a spus lui Ionescu, că Pahonţu e amorezat şi astfel se făcuse lumină mare în sufletul tânărului. Şi fiindcă îl ura atât de mult pe Pahonţu nu s’a gândit nicio la clipă că schimbarea marelui ziarist a fost dată de noul său sentiment, era de părerea lui Dolinescu că situaţia nu putea fi schimbată deoarece dragostea nu face decât să exprime un simţământ animalic, aşa că nu-i putea influenţa perspectiva, oricum, mai mult decât obsesivă asupra trădării lui Pahonţu. De-aici cuvintelor atât de inocente ale Cintiei tânărul le dădea o semnificaţie subiectivă, considerând că vânzarea s’a făcut prin dna Belcineanu doar era ştiut că politicianul îşi întrebuinţa nevasta pentru a reuşi acolo unde nu putea ajunge prin simpla cale a politicii. În mod absurd i se întări această posibilitate a vânzării şi pentru a şi-o dovedi, mânat tot mai insistent de gândul răzbunării, începuse să-l pândească pe Pahonţu şi astfel aflase că s’a mutat de la hotel, în strada Elena.
Postat în faţa casei lui Belcineanu, nu i-a fost greu să descopere că

doamna Cristiana se întâlneşte cu Pahonţu la el acasă. Dar ceea ce Ionescu nu ştia, la aceea întâlnire femeia îi aduse lui Pahonţu vestea bună că Belcineanu îi dăduse scrisoarea de divorţ şi cu ea deplina libertate autorizând-o să facă demersurile pentru divorţ, iar de două săptămâni s’a mutat în apartamentul său avocaţial ce şi l-a luat, unde a transportat arhivele şi biblioteca.

Fericit Toma exclamă pierdut, acel „Te iubesc! ... Te iubesc! ... Te iubesc! ...” iar drept răspuns Cristiana îi înconjurase gâtul cu braţele “simplu şi natural ca un gest pornit din străfundul inimii. Sărutarea amară şi lungă parcă pecetluia un trecut de zbuciumări şi-l înmormânta pentru eternitate”.
Apoi Cristiana se desmetici propunându-i să fie cuminţi şi să aştepte până vor fi amândoi oameni liberi. În apartamentul său plin de ispite şi primejdii răspunsul lui Toma e plin de adânci semnificaţii: „ - Da! ... sânt ispite!” repetă iar Toma mai exaltat. Şi trebuie să ferim dragostea noastră, de orice pângărire! ... Taina începuturilor ei şi încercările multe şi aşteptarea mereu prelungită, toate pregătesc parcă anume revelaţia cea mare din ziua când ne vom putea înfăţisa lumii întregi ca doi tineri care abia atunci vor începe experienţa iubirii şi a vieţii adevărate! ... “Da, da! ... Aşa te-am visat totdeauna şi aşa am râvnit unirea noastră, în puritate desăvârşită! ... Mireasa gândurilor mele ...”.
Cristiana îl asculta fermecată amintindu-şi de cavalerul din visurile de odinioară, cel ce o ia iubi ca un Lohengrin: „Acuma i se părea că a sosit cavalerul şi cuvintele, tremurate de un elan romantic şi rostite cu un glas ostenit de patimă, îi răsuna în inimă ca un cântec minunat”.
Dar din acest cuib al visurilor - noţiunea e tipic rebreniană - Cristiana se trezeşte auzind că cineva se plimbă subt ferestrele casei de parcă ar sta la pândă. Pahonţu nu-i dă importanţa cuvenită deşi întradevăr acel trecător era de fapt studentul Ion A. Ionescu, zgomotul paşilor săi pe trotuar sfărâma şi împrăştia brusc atmosfera blândă de emoţie dinlăuntru.
Ion Ionescu o văzuse pe dna Belcineanu ieşind din casa lui Pahonţu şi o urmări, recunoscând-o. Ar fi trebuit s’o oprească şi s’o întrebe ce a căutat la Pahonţu acasă, cel puţin să afle prin ea vânzătorul că e descoperit şi să tremure. Simţi în buzunarul paltonului drept un revolver automat, mic, de care nu se despărţea, doar la Făgăraş nu l-a luat de teamă să nu fie arestat şi să i se confişce. Se întoarse, şi de la casa vecină privi la lumina palidă din geamul locuinţei lui Pahonţu şi îi părea cum mulţumit, îşi freca mâinile, că a scos plăceri şi bani din suferinţele fraţilor de cruce.
„Gorila lubrică se pregăteşte de culcare” când lumina stingându-de Ionescu adăogă: „Noapte bună, gorilă lubrică!”.
Dar chiar în momentul următor, tocmai se pregătise să plece, când

uşa locuinţei se deschise şi îl zări pe Pahonţu, cu gulerul ridicat, păşea grăbit spre Cişmigiu. Îl strigase - Pahonţu! şi la vreo zece metri de el, repetă - Pahonţu! Toma opri mirat, glasul părându-i cunoscut. - Stăi, Iudă, să ne răfuim, murmură Ionescu parcă ar fi vrut să-l audă numai cel vizat. Toma îl recunoscu pe Ionescu şi ridicând braţul zise tărăgănat: „Nu ... tra ... ge ...”.

Trei focuri de revolver răsunaseră unul după altul, atât de repede şi atât de aproape încât îi păru că ţeava se răzima în pieptul lui Pahonţu care nu făcea nicio încercare de apărare. Toma se propti de trunchiul copacului pe când Ionescu îşi continuă drumul pe trotuar, până la încrucişarea cu strada Progresului. Mai înainte pe Schitu Măgureanu, treceau alte tramvaie cu zgomote asurzitoare. Coti la dreapta şi ajunse pe Calea Plevnei şi apoi în Piaţa Kogălniceanu unde luase un tramvai spre Cotroceni, la Podul Elefterie coboră şi aşteptă o garnitură să-l întoarcă în oraş: - Corespondenţă! spuse taxatorului cu glas obosit, dar pe faţă cu o umbră de satisfacţie.
Orientarea atât de precisă pe străzile Bucureştiului stă mărturie unei lucidităţi conştiente de actul săvârşit contra unei Iude, a fraţilor săi de cruce. Aşa trebuie să se fi simţit şi Brutus când i-a dat lovitura de graţie lui Cezar.
Romancierul descrie şi trăirile eroului său principal Toma Pahonţu, acesta din clipa când l-a recunoscut pe Ionescu ştia că vrea să-l omoare. A văzut revolverul dar n’a facut un gest de apărare dar gura lui şoptea, fără voie: „nu trage”. A auzit răbufnirea de ură a lui Ionescu şi atunci şi-a dat seama cât l-a urât studentul, din această cauză inima lui nu l-a suferit. Ridicase braţul să nu-l lovească în cap simţise însă una în piept însoţită de un miros de stofă arsă.
Însfârşit se gândi să se întoarcă acasă, doar nu erau decât cel mult 20 de paşi până acolo, dar pentru a primi o mână de ajutor se hotarî să continue drumul până la redacţia României. Dar când să pornească îşi simţi picioarele atât de moi încât trebui să se lipească mai bine de trunchiul castanului. În acelaşi timp simţi nişte înţepături prelungite în capul pieptului care nu-l dureau, dar îl supărau, şi o fierbinţeală udă, stranie, lipicioasă. “Mi se pare că sunt plin de sânge!”. „Nu se poate să mor aşa” spuse prăbuşindu-se fiindcă picioarele nu mai duceau povara trupului.
Pe când se zvârcolea ca râma auzi fluierul ascuşit al sergentului de noapte şi fără să-şi dea seama începu să geamă şi gemetele îi păreau zgomote străine, necunoscute şi inexplicabile. Apoi începură să-l năpădească frânturi de gânduri şi amintiri: Cristiana trebuie să fi ajuns acasă şi cât de speriată va fi când i se va spune ce i s’a întâmplat, Herdelea va avea grijă de România, Dolinescu i-a poruncit lui Ionescu să-l omoare, nu şi-a mai văzut copiii de o lună şi Virginia, dar imaginea ei se stinse în întunerec.
Este găsit de un sergent care începu să fluere încât pe lângă ofiţerul său adunase mai multă lume, oameni din casele vecine acesţia chemaseră şi medicul. Întretimp a fost adus acasă unde fusese pus pe patul alb cu faţa în sus şi fălcile încleştate parcă ar fi depus a ultimă sforţare de rezistenţă în faţa morţii. Medicul chemat după ce-l examină bâigui încurcat: „Aici e nevoie de un medic legist ... Ori poate de un preot ...”.
Apăruse şi Titu Herdelea, înştiinţat prin telefonul aflat pe biroul lui

Pahonţu. Acesta “la picioarele patului se uita şi parcă tot nu credea că cel ce se zvârcolea atât de crâncen în ghiarele morţii e acelaşi Pahonţu de care s’a despărţit acum vreo două ore abia, mai ahtiat ca totdeauna de viaţă, plin de energie şi de încredere în viitor. Privindu-l aşa observă deodată că ochii muribundului se deschid larg ca şi când ar vrea să se mai umple cu lumină”. Întrebându-l pe chirurg care tocmai terminase să examineze cele trei găuri rosii alcătuind un triunghi straniu, urmele traectelor celor trei gloanţe, ce părere are de starea pacientului acesta îi spune, un Dumnezeu să-l ierte pe bietul nostru Toma: „Titu tăcu o clipă parcă n’ar fi auzit bine, se mai uită la Pahonţu care încremenise în nemişcare şi dobândise o linişte nouă pe faţă, apoi izbucni în lacrimi bolborosind: „O, Doamne! ... Bietul Toma! Bietul, bietul Toma!”

Venise şi prefectul poliţiei care trebui să constate o crimă oribilă cum nu s’a mai pomenit în România. Prefectul era un mare prieten al ziariştilor fiindcă ei îl făcură popular în toată ţara, publicându-i isprăvile, înflorite simpatic şi împodobite cu fotografia lui de pe vremea când era căpitan.
Solemn ca un erou de tragedie antică Titu Herdelea încheie acest atât de îndoliat capitol: - „A murit” zise Titu cu glas plâns, ştergându-şi ochii.
Suntem convinşi că pentru acest moment Liviu Rebreanu a pus ca motto al romanului următoarea cugetare a filozofului german Fr. Nietzsche:

„Ceea ce este mare la om îl defineşte ca punte şi nu ca scop; şi ceea ce poate fi iubit la om constă în faptul că el este o trecere şi un apus.”

Şi nu e lipsit de importanţă, credem noi, că drumul vieţii lui Pahonţu se încrucişează cu cel al lui Titu Herdelea, cel mai constant şi iubit erou rebrenian. Oare nu aceleaşi sentimente le are autorul şi pentru marele ziarist, de unde nemurirea ce i-o conferă? Noi socotim că aşa este şi am adus şi o să mai aducem puncte de vedere ca să demonstreze acest adevăr, bazat pe o înrudire a cărei început îl primesc cei aleşi prin harul cel născut şi nu făcut.
Ionescu se duse la Cumpănaşu, pe strada Clopotari unde le marturisi, lui Cintia logodnica sa şi lui Vasile că l-a împuşcat pe Pahonţu pedepsindu-l pentru comportarea lui trădătoare. Pe urmă îmbrăţişând fata se lăsă condus de Vasile până în bulevard, unde ceru şoferului să-l ducă în Piaţa Victoriei, apoi pe strada Berzei, Calea Plevnei, până lângă biserica Sf. Constatin. Tânărul vroia să vadă ce s’a întâmplat pe urmă: pe strada Elena în faţa locuinţei lui Pahonţu stăteau câteva automobile iar ferestrele erau luminate nu numai la casa lui Pahonţu ci şi la cele vecine din jur, de parcă „toată strada cuprinsă de groază şi-ar fi pierdut liniştea şi somnul”.
“Dacă adineaori n’ar fi fost întunerec şi pustiu, poate nu s’ar fi întâmplat nimic” îşi zicea Ionescu zărind din mersul maşinii la stânga castanul bătrân la care a aşteptat şi apoi celălalt castan unde l-a ajuns din urmă pe Pahonţu.
Intrară apoi în Cişmigiu, cotiră pe bulevardul Elisabeta, şi opriră la colţul Calei Victoriei de unde au continuat pe jos, oprindu-se în dreptul grădinii Colos unde s’au despărţit sărutându-se, ca fraţii, pe amândoi obrajii.
Ionescu intră în curtea prefecturii poliţiei şi de-aici într’o cameră plină de fum de tutun, declarând comisarului de servici, tânăr, cu mustăcioară neagră, că el l-a împuşcat pe Pahonţu, şi se numeşte Ion A. Ionescu, student în anul, dar nu reuşi să termine din cauză că poliţistul desmeticit şi înfuriat începuse să înjure, Paştele şi bisericile ...
Executarea lui Pahonţu de către Ionescu nu i-a fost ordonată de Dolinescu, cum presupunea şi Toma în ultimul său gând, ci ideea i s’a furişat în creier treptat, până la împlininea actului decisiv, spre deosebire de fraţii săi de cruce el era convins că Pahonţu a trădat mişcarea în favoarea lui Belcineanu, mulţumindu-se cu plăceri şi bani.
I se va da sau nu dreptate vom vedea în cele următoare, totuşi după vorbele tânărului dacă pe stradă nu ar fi fost întunerec şi pustiu nu s’ar fi întâmplat nimic, deducem că a început să-i pară rău de tot ce a făcut, mai ales că o vedea înaintea lui pe Cintia în momentul când el le-a mărturisit că l-a împuşcat pe Pahonţu: „Ceilalţi doi priveau neclintiţi, privîndu-l cu un interes plin de spaimă şi de compătimire. Cintia frământa în poală, între degetele nervoase o batistă mică spre a-şi stăvili emoţia şi mai ales lacrimile care o năpădeau şi-i umpleau ochii prelingându-se pe obrajii înfierbântaţi, fără voia ei şi fără să le simtă.”
Dupa ce Ionescu mărturiseşte că a convins că a făcut bine crede în necesitatea faptei lui cum crede în Dumnezeu, i cere iertare lui Cintia, mireasa lui mică, deslegând-o de orice obligaţie, „cu toate că despărţirea de tine va fi pedeapsa cea mai amară”, fata îi răspunde asigurându-l din inimă „te voi aştepta, Ionică!” spuse Cintia simplu, hotărît, privindu-l cu drag prin perdeaua de lacrimi: “Toată viaţa de va fi nevoie!”
Predarea de bună voie autorităţilor, mărturisindu-şi fapta nesăbuită, constituie din partea lui Ionescu o atitudine exemplară, diferenţiindu-l de teroriştii laşi care după ce au săvârşit ceea ce le impunea misiunea lor s’o facă, nu ştiau cum să-şi ascundă identitatea şi mârşavele fapte.
Acordându-i acest privilegiu, Liviu Rebreanu, subliniază credinţa curată al acestui tânăr, în numele căreia el acţionează şi crede în ea ca în bunul Dumnezeu. Asta indiferent de propriile sale sentimente, autorul nostru nu-şi trădează nicio clipă obiectivitatea, prin care şi-a propus să judece evenimentele.
Se mai ştie că Pahonţu sub conducerea lui Rotaru ca profesor de drept, şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Crima politică, pe care el o admitea în unele cazuri, ori tocmai la ea se va referi procesul ce va începe avându-l pe banca acuzaţilor pe studentul Ion Ionescu, şi de la început trebuie să o scriu, personal, nu cred în eficacitatea zisei crime politice, indiferent de conjunctura respectivă istorică.
Încăodată, va fi nevoie să acceptăm reducţia fenomenologică executată de Liviu Rebreanu şi să considerăm frăţiile de cruce ca o anume organizaţie de dreapta compusă exclusiv din studenţi şi să nu-l confundăm pe Dolinescu cu niciunul din cunoscutele figuri de conducători legionari, căci numai astfel vom avea în mâini cheia dezlegării mesagiului, pe care ni-l lasă Liviu Rebreanu, în romanul său Gorila, interesul său se îndreaptă exclusiv spre tineretul român şi soarta sa, de undo marea sa întrebare pusă politicienilor vremii, de ce au scăpat din mâini acest tineret, şi astfel i-au declarat un sângeros război, în loc să recurgă la un gest de minimă apropiere: DE CE?