Pandora -frank Herbert Bill Ransom- incidentul Iisus

Cuvintele Monstrului lui Frankenstein,

Arhivele Navei

PENTRU PRIMA OARĂ de când se afla pe Pandora, Oakes se bucura de un somn adânc. Fu tulburat însă de bufnituri înfun­date dinafara camerei.

Nici nu se trezise bine, că se repezi la com-consolă. Moni­torul îi prezenta o agitaţie nebunească prin toate coridoarele Coloniei.

Ajunseseră chiar şi la trapa de intrare în camera sa!

"Mi-e foame acum! Mi-e foame acum! Mi-e foame acum!"

Refrenul acesta era ca un lătrat în gâtlejul nopţii.

Nu se vedea nici o puşcă, însă erau înarmaţi cu multe pietre.

În câteva clipe, intră în legătură cu Lewis.

― Morgan, i-am pierdut de sub control. Trebuie să lăsăm evenimentele să-şi urmeze cursul, până când...

― Ce naiba se întâmplă? spuse Oakes cu o voce spartă.

― Participau cu toţii la Joc, în zona hidroponică. Au băut cam mult, şi au pornit revolta spunând că le e foame. Îi putem inunda cu...

― Stai puţin! Perimetrul este în siguranţă?

― Da. Am oamenii mei acolo.

― Atunci, de ce...?

― Dacă inundăm pasajele, se vor potoli până...

― Nu! făcu Oakes luând o gură mare de aer. Te pripeşti, Jesus. Îi lăsăm în pace. Dacă se ating de mâncare, atunci a lor va fi vina în caz că raţiile se vor reduce şi mai drastic. Cantitatea de hrană nu se modifică, auzi? Nu dăm mâncare suplimentară!

― Dar aleargă ca bezmeticii prin...

― Lasă-i să strice... După aceea, vor fi ocupaţi cu reparaţiile. O revoltă bună va fi ca o supapă, eliminând supărările acumula­te. Îi va epuiza fizic. După aceea vom întoarce totul în favoarea noastră, dar va trebui să chibzuim bine.

Oakes îl văzu pe Lewis dându-i un răspuns, însă difuzorul rămase mut.

― Jesus?

― Da, Morgan.

Lewis părea că nu mai are aer.

― Cred că... ar trebui... să te muţi imediat la Fort. Nu putem aştepta până la ciclul diurn, însă...

― Unde eşti, Lewis?

― În complexul Laboratorului Unu. Mutăm ultimele...

― De ce să merg la Fort chiar acum?

Oakes îşi frecă ochii şi aprinse lumina în cameră.

― Revoltele trec. Atâta timp cât perimetrul e în siguranţă, putem...

― Ascultă, Morgan, ăştia nu bat din picioare şi schelălăie. Ăştia omoară. Am încuiat bine rastelul cu arme, însă unii dintre bezmetici...

― Fortul nu este gata încă! Stricăciunile au fost... Spune-mi, Fortul este un loc sigur?

― Este destul de bine pregătit. Oamenii de-acolo au fost aleşi pe sprânceană, de Murdoch. Sunt cei mai buni. Te poţi baza pe ei. Şi, Morgan...

Oakes încercă să înghită, apoi:

― Da?

Încă o pauză lungă, punctată cu frânturi de conversaţie.

― Morgan?

― Te aud.

― Ar trebui să pleci acum. Am aranjat totul. Vom inunda toate pasajele necesare. În câteva minute, oamenii mei vor fi acolo. Foloseşti semnalul obişnuit. Ar trebui să fii la hangarul navetei în cincisprezece minute.

― Dar am dosare aici! N-am terminat...

― Ne vom ocupa mai târziu. Îţi las instrucţiuni pe o dischetă. O găseşti la membrii echipajului. Sper să-mi dai veşti imediat cum ajungi la Fort.

― Dar... vreau să spun... Legata?

― Este în siguranţă, pe navă! Cheam-o după ce te instalezi la Fort.

― Este... chiar atât de rău?

― Da.

Legătura se întrerupse.

Deşi amplitudinea mişcării unui pendul este va­riabilă, nu acelaşi lucru se întâmplă cu perioada sa. Fiecare oscilaţie durează aceeaşi perioadă de timp. Să considerăm ultima oscilaţie şi amplitudinea sa infinitezimală. Acolo trăim noi cu adevărat: în ultima perioadă a pendulului.

― Kerro Panille,

Jurnal

LEGATA PRIVI MAREA peste umărul lui Oakes. Era un apus liniştit, Rega urmându-l pe Alki sub orizont. Un şir de nori plutea în depărtare, deasupra mării. Valuri lungi se rostogoleau, pierind la ţărmul golfului. Brizanţii loveau în spatele stâncii în care fusese săpat Fortul. Sunetele erau estompate de prezenţa a două bariere de plaz, plus o fundaţie izolantă, însă simţea bri­zanţii sub tălpi. Se simţea ca şi cum ar fi fost acolo, în aer liber, spuma împroşcată tulburându-i vederea, şi udând bariera de plaz.

Un apus liniştit şi o mare neliniştită.

Trăia o stare de calm, dar ştia că era falsă. Oakes se calmase cu alcool, Lewis cu munca. Primeau în continuare rapoarte din Colonie, însă ultimele veşti spuneau că Laboratorul Unu fusese asediat. Ce bine că Murdoch fusese trimis la bordul Navei!

Mare neliniştită.

La suprafaţă nu rămăseseră decât câteva zdrenţe de alge. Considera că absenţa algelor era o mare pierdere, deşi nu-şi putea explica de ce. Cu puţină vreme în urmă, algele domoleau brizanţii. Acum, vântul împrăştia spuma albă de pe coama valu­rilor. Lewis se gândise la consecinţe?

― De ce există o relaţie între alge şi aerostate? întrebă ea. Este normal. Ai văzut rapoartele. Sunt vectori ale unei aceeaşi creaturi. Sunt parteneri simbiotici.

― Dar din asta nu rezultă neapărat că există o relaţie.

Oakes îi aruncă o privire pe sub pleoape şi turnă băutura roşie într-un păhărel:

― Dacă-l atingi pe unul, celălalt răspunde. Acţionează îm­preună. Gândesc.

Arătă spre stâncile aflate dincolo de golful Fortului. Un şir de aerostate pluteau ca nişte santinele.

― Acum nu atacă, spuse ea.

― Îşi fac planuri.

― De unde ştii?

― Noi ne facem planuri.

― Poate că nu se aseamănă cu noi. Poate că nu sunt foarte inteligenţi.

― Sunt suficient de inteligenţi ca să se retragă şi să se regru­peze atunci când îşi dau seama că pierd.

― Dar nu sunt violenţi decât dacă îi atacăm. Sunt doar o... o simplă neplăcere.

― Neplăcere! Ne pun în pericol supravieţuirea.

― Dar... sunt atât de minunaţi.

Privi baloanele portocalii care pluteau deasupra mării, mo­dul demn în care evoluau prin aer. Tentaculele atingeau stânca pentru a nu porni în derivă.

Întoarse doar capul, atentă la Oakes, şi înghiţi în sec. Acesta rămăsese cu ochii pironiţi în pahar, rotind tacticos lichidul. De ce nu vroia să-i spună ce anume se întâmpla la Colonie? Se simţea nervoasă tocmai din cauză că Oakes nu se mai simţea nervos. Trecuseră două cicluri diurne de la revolta înfometaţilor. Ce se întâmpla? Intuia că intraseră în joc forţe noi ― în Fort, activitatea reîncepuse cu o frenezie susţinută, în timp ce Oakes stătea aici, cu ea, admirând priveliştea. Oakes nu îi dăduse nici o misiune. Poate că o verifica. Poate că vroia să o urce în ierar­hie.

Bănuieşte ce am descoperit despre el pe Navă? Morgan Lon Oakes.

Imposibil! Nu putea fi chiar atât de calm în faţa unor astfel de dovezi.

Oakes ridică sprâncenele, o privi, şi dădu băutura pe gât.

― Sunt minunaţi, da, spuse el. Foarte frumoşi. La fel arată şi un soare care se transformă în novă, însă nu ai vrea să facă parte din viaţa ta.

Se întoarse din nou spre bar pentru încă un pahar cu băutură, şi ceva îi atrase atenţia; era vorba de fresca pictată pe zidul interior al verandei. Tresări. Lucrul acela părea să se mişte... ca valurile mării.

― Morgan, îmi dai şi mie ceva de băut?

Vocea ei suna slab pe fondul picturii... şi totuşi, ea o crease. Un cadou. Atunci gândise: Vrea să mă mulţumească. Dar acum... când se uita la el, în ochi îi strălucea şi altceva în afară de dorinţa de a-l mulţumi. Ce dorise ea de fapt cu pictura asta? Dorise să-l mulţumească, sau să-l tulbure? Privi din nou, cu atenţie. Era colorată şi mult mai mare decât mandala. Legata o intitulase "Lupta de la apus".

Pictura recrea o scenă pe care o văzuseră amândoi în înre­gistrările holografice: Colonişti ridicând o clădire lângă ţărmul mării şi luptându-se să alunge un şir de aerostate. Un Colonist atârna cu un picior în aer, în ochii holbaţi se citea groaza... Oroare sau halucinaţie? Nefericitul îndreptase degetul acuzator, arătând undeva în afara planului picturii, direct spre privitor. Lui Oakes îi scăpase până acum acest detaliu. Privi mai cu atenţie.

Toate şantierele, galeriile, minele... erau acum închise. To­tul depindea de Fort.

Figura aceea, din centrul picturii, de ce părea atât de acuza­toare?

― Îmi dai ceva de băut, Morgan? Te rog.

Nu avea nevoie să se întoarcă pentru a-i citi expresia, cu limba uşor scoasă în afară, umezindu-şi buzele. Ce era în capul ei? Apăsă un buton al aparatului, cerând două porţii de băutură. Camera Ţipetelor lăsase urme asupra ei, fără îndoială, însă nu aşa cum şi-ar fi dorit el... Nu-i plăcea deloc insistenţa cu care ceruse de băut. O luase pe urmele sărmanului Win Ferry? Rapor­tul ei referitor la Ferry îi dădea bătaie de cap. Trebuia să trimită un om de încredere la bordul navei!

Se întoarse lângă ea şi îi întinse paharul. Apusul colorase orizontul în culori purpurii, brăzdate de câteva dungi roz, undeva mai sus pe cer.

― Aşa trebuie să-ţi cumpăr acum favorurile? făcu el aţintin­du-şi privirea asupra paharului din mâna ei.

Legata reuşi să zâmbească. Ce rost avea întrebarea? Venirea aici îi ridicase în cale mai multe piedici decât se aşteptase. Chiar dacă se înarmase cu noile informaţii... chiar daca scăpase de agitaţia din Colonie. Situaţia era foarte dificilă. Chiar aici, foarte aproape, în stânca Fortului, urma să se construiască un nou La­borator Unu, condus de Lewis.

Am scăpat de asta. Am scăpat.

Însă ştia că va fi nevoie nu doar de un simplu efort conştient pentru a se elibera de ceea ce i se întâmplase. Oakes încă îi stăpânea psihicul.

Bau paharul. Degetele îi tremurau. Era înţepător şi amar, un produs distilat, însă simţea calmul punând stăpânire pe ea.

Aşteaptă să sosească momentul potrivit, Morgan Lon Oa­kes.

Oakes îi atinse părul... o mângâie. Ea nu făcu nici o mişca­re.

― Peste câteva cicluri diurne, spuse el, algele vor fi de dome­niul trecutului. Vor exista doar în înregistrările holografice şi în amintirile noastre. Şi dacă aprecierile mele sunt corecte, aerosta­tele nu le vor supravieţui multă vreme.

Îşi îndreptă privirea dincolo de bariera de plasmasticlă, spre orizont, unde apusul lăsase în urmă o lumină aurie şi două petale de umbră urcând sus pe cer.

― Nu se poate spune că le ducem dorul. Aşa-i, Legata?

Ea tresări când degetele lui atinseră un nerv pe ceafă.

― Ţi-e frig, Legata?

― Nu.

Privirea ei căzu pe pictura murală. Senzorii comandaseră o iluminaţie slabă, pentru a compensa umbrele ce puneau stăpânire pe perete. Pictura. Îi absorbea mintea.

Eu am făcut-o. A fost adevărat, sau vis?

Privi prin frescă la lumea viselor sale, la acea vrăjitoare a minţii numită imaginaţie ― o lume pe care Oakes nu o va putea vedea niciodată fără intervenţia unei persoane asemănătoare ei.

Tresări din nou, amintindu-şi holoînregistrarea care o inspi­rase: şuierul cumplit al aerostatelor, zgomotul exploziilor, urle­tele agonizante ale Coloniştilor arşi. Amintindu-şi scena, îşi ima­gină mirosul de carne arsă. Imaginea se extindea, umplând între­gul perete. Făcu un efort pentru a-şi lua gândul de la frescă şi privi în largul mării ― peste tot întuneric, cu excepţia unei linii albe, la orizont. Părea ameninţătoare, mai ameninţătoare decât amintirile ei.

― De ce a trebuit să construim chiar atât de aproape de mare? întrebă ea.

Pusese întrebarea fără să gândească. Mai bine ar fi tăcut.

Băutura. Dezleagă limba.

― Suntem mult deasupra mării, draga mea. Nu suntem deloc aproape.

― Dar este atât de mare şi...

― Legata! Chiar tu ai contribuit la planurile Fortului. Îmi aduc aminte foarte clar ce ai spus: "Avem nevoie de un loc în care sa ne retragem; un loc sigur."

Însă asta a fost înainte de Camera Ţipetelor, îşi spuse ea.

Se forţă să îl privească în ochi. Iluminarea slabă ştergea contururile umflate ale trăsăturilor, lăsând doar umbre controlate de mişcarea capului.

Ce alte planuri are pentru mine?

Imaginea ei se reflecta în peretele de plaz. Ca şi cum auzise întrebarea nerostită, Oakes începu să vorbească, adresându-se reflexiei:

― Legata, imediat ce punem totul în ordine aici, vreau să faci câteva incursiuni înapoi pe navă. Va trebui să fim cu ochii pe Ferry până îi găsim un înlocuitor.

Deci încă mai are nevoie de mine.

Acum era clar că Oakes se temea să meargă pe Navă. Pre­fera terorile de la sol. De ce? Cum îl ameninţa Nava? Încercă să şi-l imagineze pe Oakes înapoi în cabina de la bordul Navei, înconjurat de prezenţa acesteia. Nu a navei. A Navei! Oare Oa­kes credea în Navă?

Simţi braţul lui cuprinzându-i talia.

― Ai fost de acord, draga mea.

Legata făcu un efort de voinţă pentru a nu se ghemui, te­mându-se de blândeţea artificială a tonului şi de planurile necu­noscute. Ce motivaţie exista în spatele deciziilor lui Oakes?

Poate că nu există nici o motivaţie.

Acest gând o înspăimânta mai tare decât Morgan Oakes. Morgan Lon Oakes. Ar fi posibil ca... clonii şi teribilele creaturi ale Pandorei... şi Navigatorii... ar fi posibil ca atâtea fiinţe să moară doar din cauză că Oakes acţiona fără motivaţie?

Are motivele lui.

Privi încă o dată spre frescă. Ce am pictat eu acolo? Bărba­tul de acolo, cuprins de agonia morţii, îi întorcea privirea. Ochii, carnea arsă, degetul, toate urlau: Ai fost de acord! Ai fost de acord!

― Nu poţi ucide toate creaturile acestei planete, şopti ea în­chizând strâns ochii.

El îşi luă mâna de pe talia ei:

― Scuză-mă, Legata. Am avut impresia că ai spus "nu poţi".

― Eu...

Nu mai era în stare să vorbească.

El o prinse de braţ deasupra cotului, aşa cum îi făcuse şi Murdoch în Camera Ţipetelor! Se simţi condusă în lungul fres­cei, apoi atinse ceva cu picioarele. Deschise ochii. Era canapeaua roşie. El o împinse, culcând-o între perne. Legata încă mai ţinea paharul în mână, iar conţinutul dădea să se reverse la fiecare mişcare. Nu era în stare să ridice privirea spre Oakes. Tremura atât de tare încât îşi vărsă câteva picături de vin pe mână şi coapse.

― Eşti neliniştită, Legata?

Oakes se aplecă, mângâind-o pe frunte... pe obraji...

Ea nu era în stare să răspundă. Îşi aminti de ultima dată când Oakes o supusese aceluiaşi tratament şi începu să plângă pe tăcute, încordând umerii. Lacrimi îi curgeau pe obraji.

Oakes se întinse alături de ea, îi luă băutura din mână şi o puse undeva pe podea. Începu să-i maseze ceafa, eliminându-i tensiunile acumulate în umeri. Degetele sale o atingeau cu pre­cizie aproape chirurgicală, ştiau să pătrundă prin toate barierele.

Cum mă poate atinge în felul acesta şi totuşi să facă atât rău?

Se ridică puţin, aproape complet relaxată, şi atinse cu cotul o pată umedă pe coapsă, acolo unde vărsase puţin vin. În acel moment, ştia că îi poate rezista... şi că el nu se aştepta deloc la acel mod de rezistenţă.

Nu ştie despre înregistrarea pe care am făcut-o la bordul Navei.

Degetele lui îşi continuau mişcarea expertă... erau pline de pseudo-iubire.

Nu mă iubeşte. Dacă m-ar iubi, n-ar... n-ar...

Tresări, amintindu-şi de Camera Ţipetelor.

― Încă îţi mai este frig, draga mea?

Mâinile lui o împinseră cu blândeţe înapoi pe canapea, eli­minându-i încordarea, plimbându-se peste gât... sâni...

Dacă m-ar iubi, nu m-ar atinge în felul acesta, pentru ca apoi să mă înspăimânte. Ce vrea el de fapt?

Trebuia să fie ceva mai mult decât amorul fizic. Nu vroia doar corpul ei, pe care ştia să-l aprindă cu atâta siguranţă. Tre­buia să fie ceva mult mai profund.

Era foarte ciudat că într-un moment ca acesta, Oakes conti­nua să-i vorbească. Cuvintele sale nu păreau totuşi să aibă sens.

― ... şi în procesul de recombinare, am obţinut un interesant efect de degenerare a algelor.

Degenerare! Mereu degenerarea!

Avata transmite informaţii prin simbolurile eso­terice ale istoriei sale. Acestea se reduc la vise şi imagini care adesea nu pot fi traduse decât de cel care visează, şi nu de Avata.

― Kerro Panille,

Istoria lui Avata

DEOCAMDATĂ nu avem nici un motiv de panică, îşi spuse Waela.

Nu era pentru prima oară că se întâmpla aşa ceva. Şi alte submersibile îşi pierduseră dirijabilele şi supravieţuiseră. Puteai face un şirag întreg cu toate experienţele trăite.

Cu toate acestea, o cuprinse un tremur necontrolat, iar me­moria ei se concentră asupra experienţei de la sud de ţărmul Oului, când reuşise să evadeze din adâncuri.

Am scăpat şi de alte dăţi. Sunt un supravieţuitor. Navă, salvează-ne!

Salvează-te singură. Era vocea inconfundabilă a Sincerităţii. Desigur. Ştia cum trebuie să procedeze. Făcuseră antrenamente repetate, învăţându-l şi pe Toma procedura. Panille părea că ştie să-şi păstreze sângele rece. Panica nu prinsese rădăcini în el. Privea monitoarele, estimând în ce măsură vor fi acoperiţi de balonul dirijabilului.

Ciudat că s-a scufundat pe direcţie perpendiculară.

― Probabil că există un curent vertical în această lagună, spuse Panille de parcă i-ar fi citit gândurile. Observă cum s-a aşternut materialul peste noi.

Toma privise balonul acoperindu-i, cufundându-se şi închi­zându-i sub o cortină portocalie care îi împiedica să mai vadă algele.

Dirijabilul nu se putea prăbuşi din cauza luminilor. Balonul era împământat prin cablul de ancoră. Era compartimentat. Chiar dacă jumătate din compartimente ar fi fost distruse, tot nu s-ar fi prăbuşit. Ar fi avut suficientă forţă ascensională pentru a ridica gondola.

Cineva nu doreşte să ne mai întoarcem.

― Cred că putem începe să tăiem materialul, spuse Panille.

Îi puse lui Toma o mână pe umăr. Nu-i plăcea felul în care acesta se holba în monitoare.

― Da... da. Mulţumesc.

Toma ridică nasul submersibilului şi scoase cutterele ― ar­zătoare cu arc, în formă de cravaşă. Acestea ieşiră din compar­timentele aflate în partea de sus a submersibilului şi începură să lucreze. Cupola de plaz de deasupra lor lăsa să pătrundă în inte­rior lumina albastru-argintie a arzătoarelor. Toma văzu cortina portocalie despicându-se şi alunecând în jos, stârnind sedimen­tul.

― Vrei să mă ocup eu? întrebă Waela.

Toma dădu cu violenţă din cap. Şi ea îi observase tulbura­rea.

― Nu. Mă descurc.

Procedura era foarte clară: renunţau la sistemul de scripeţi care îi ţinea legaţi de cablul de ancoră, aruncau în aer bolţurile explozive care desprindeau gondola de submersibilul purtător, ardeau forţat rezervoarele de combustibil, iar forţa de reacţie urma să îi propulseze spre suprafaţă. Odată ajunşi la suprafaţă, gondola se va stabiliza automat. Vor trimite o radiosondă şi vor porni baliza radio pentru localizare. După aceea, trebuiau să aştepte sosirea unui dirijabil.

Începu procedura de evadare. Sentimentul eşecului puse pu­ternic stăpânire pe el. De-abia începuseră să comunice! Şi planul fusese foarte bun.

Algele poate că ne-ar fi răspuns.

Simţiră cu toţii şocul produs de explozia bolţurilor care îi legau de submersibil. Gondola începu să se desprindă. Ieşim din submersibil ca perla dintr-o scoică, gândi Toma.

În timp ce urcau, luminile algelor începură din nou să joace. Le vedeau prin pereţii de plaz.

Waela privea cu atenţie clipirile. Pulsau şi străluceau spas­modic. Era ca şi cum produceau scurte scânteieri în memorie, la hotarul conştientei.

Unde am mai văzut asta?

Erau atât de familiare! Lumini aproape în majoritate verzi şi purpurii, clipind spre ea...

Când? N-am mai fost decât...

Amintirile se năpustiră asupra ei. Începu să vorbească fără a mai trece prin filtrul gândirii:

― Este exact ca şi data trecută când am scăpat. Luminile algelor erau foarte asemănătoare cu acestea.

― Eşti sigură? întrebă Toma.

― Sunt sigură. Le văd şi acum... algele îmi făceau loc să ies la suprafaţă.

― Aerostatele se nasc în mare, spuse Panille. Poate cred că suntem un aerostat.

― Aşa o fi, spuse Toma.

Apoi, în gând: Asta trebuia să vedem, Navă?

Ideea era foarte elegantă şi verosimilă. Colonia imitase ae­rostatele pentru a da dirijabilelor acces liber spre cerul Pandorei. Aerostatele nu atacau dirijabilele. Algele putea fi păcălite pro­babil în acelaşi mod. Va trebui să cerceteze mai amănunţit. Însă deocamdată aveau altceva mai important de făcut: trebuiau să se ocupe de propria supravieţuire. Bănuia că fuseseră sabotaţi. Le spuse şi celorlalţi.

― S-a întâmplat ceva suspect. Dirijabilul nu se putea prăbuşi aşa, pur şi simplu.

Panille privea sclipirile algelor. Întoarse capul spre el.

― Sabotaj, explică Toma.

Le explică argumentele.

― Doar nu crezi aşa ceva! protestă Waela.

Toma ridică din umeri. Privi algele, care coborau spre fun­dul apei ca nişte cabluri. Gondola ajunsese în zona biologic activă de lângă suprafaţa apei.

― Doar nu crezi aşa ceva! insistă ea.

― Ba da.

Refăcu din memorie conversaţia cu Oakes. Omul venise acolo pentru a se convinge că sabotajul fusese bine executat? Nu făcuse nimic care să ridice bănuieli. Însă fuseseră unele discre­panţe în răspunsurile sale... neglijenţe.

Panille privea prin peretele de plaz. Algele formau un fel de cuşcă în jurul lor. Cercul de lumină de la suprafaţă se făcea tot mai mare. Intrară în apele pătrunse de razele soarelui. Creaturile mării se dădeau repede la o parte din drumul lor; unele se apropiau foarte mult de peretele transparent, curioase. Prin bariera de alge pătrundeau raze orbitoare de lumină. Nodulii produceau scânteieri tot mai slabe, care în cele din urmă dispărură. După câteva bătăi de inimă, gondola ieşi la suprafaţă.

Toma puse în acţiune programul de suprafaţă. Gondola se legăna în curenţii lagunei. Urca şi cobora, într-o oscilaţie domoa­lă. Cerul era senin, însă din direcţia în care bătea vântul se putea zări un grup de aerostate.

Din compartimentul extern ieşi un sistem de stabilizare, un fel de folie care căpătă formă de pâlnie şi înconjură capsula. Lumina celor doi sori era filtrată de plaz şi umplea gondola cu reflexii strălucitoare.

Panille scoase un oftat lung. Îşi ţinuse respiraţia ca să vadă dacă într-adevăr se stabilizaseră la suprafaţa apei.

Sabotaj?

Waela examină şi ea bănuielile lui Toma. Sigur se înşela! Câteva rămăşiţe ale dirijabilului pluteau printre alge. Totul con­ducea la ipoteza unui trăznet.

Într-un cer senin?

Sinceritatea trebuia să se concentreze asupra acestei mari discrepanţe!

Atunci, cine? Aerostatele?

Aerostatele nu atacă dirijabile. Ştii foarte bine.

Toma armă radiosonda şi apăsă pe trăgaci. Se auzi o detu­nătură. Lumina roşie se arcui pe cer, deasupra lor, apoi coti la stânga şi se scufundă în mare. Din locul de impact se ridică un fum portocaliu, dus de vânt spre aerostatele de la orizont.

Văzură cu toţii frunzele de alge ridicându-şi şi răsucindu-se agitate, în locul în care dispăruse radiosonda.

Toma pufni în sinea sa. Se aşteptase la asta. O radiosondă defectă.

Waela se eliberă din centurile de siguranţă şi se întinse spre trapa din plafon, însă Panille o prinse de braţ:

― Nu! Aşteaptă!

― Ce să aştept?

Îşi smulse braţul din mâna lui. Atingerea o tulbura, nu uitase scena din ciclul nocturn precedent. Coloraţia pielii îi scăpă de sub control, ajungând la un purpuriu profund.

― Are dreptate, spuse Toma. Nu atinge nimic.

Îşi scoase şi el centura, găsi compartimentul de scule, şi scoase un levier. Cu acel levier începu să demonteze capacul mecanismului de deschidere a trapei. Acesta se desprinse cu un pocnet scurt şi căzu pe podea. Zăriră cu toţii pachetul verde adăpostit între comenzi. În momentul manevrării mecanismului de deschidere, pachetul ar fi fost strivit de o pârghie. Toma găsi un patent în trusa de scule şi scoase pachetul verde, manevrân­du-l cu atenţie.

Treabă de ageamiu, îşi spuse el. Îşi aminti exerciţiile făcute pe Nava Neantului, în care echipajul trebuia să descopere şi să dezamorseze tot felul de maşinării periculoase. Nava ar fi făcut o treabă mai bună, chiar înainte de a deveni Navă. Exerciţiile de pregătire fuseseră utile. Nimeni nu ştia cum îşi va ataca Nava Neantului propriul echipaj ombilical.

Am creat o Navă a Neantului mai şmecheră, cu puteri mult mai subtile?

Sabotajul descoperit nu părea pus la cale de Navă. Mai degrabă era mâna lui Oakes... sau a lui Lewis.

― Ce-i în pachetul ăla? întrebă Waela.

― După părerea mea, este un gaz otrăvitor. Dacă manevram mecanismul de deschidere, se răspândea în toată gondola.

Manevrându-l cu grijă ― având în vedere că gondola se legăna uşor ― Toma puse pachetul deoparte şi îşi îndreptă atenţia spre comenzile trapei. Sistemul părea să nu mai ascundă alte capcane. Încet, cu grijă, trase de mânerul mecanismului şi începu să rotească. Trapa se ridică uşor. Apăru mai întâi marginea gar­niturii, apoi cerul liber.

După ce deschise la maxim trapa, Toma luă pachetul verde, urcă scara şi îl aruncă departe. La atingerea cu apa, ţâşni un fum alb-gălbui, luat de vânt şi împrăştiat deasupra valurilor acoperite de alge. Frunzele de la suprafaţă se traseră înapoi din faţa fumu­lui, contorsionându-se.

Waela se lipi de un stâlp de rezistenţă şi duse mâna la gură:

― Cine?

― Oakes, spuse Toma.

― De ce? întrebă Panille.

Nu părea scandalizat sau neliniştit, ci mai degrabă fascinat. Nava îi putea salva oricând, dacă era cazul.

― Nu vrea un alt PP în Colonie.

― Eşti PP? întrebă surprins Panille.

― Nu ţi-a spus Waela?

Toma coborî scara.

― Eu..., făcu Waela roşind, ... am uitat.

― Poate că Şeful are alte planuri cu algele, spuse Panille.

― Ce vrei să spui? făcu Toma.

Panille le relată cele aflate de la Hali Ekel. Oakes vroia să extermine algele.

― De ce nu ne-ai spus până acum? întrebă Waela.

― M-am gândit că poate Hali se înşela şi... de-abia acum am avut ocazia.

― Staţi la locurile voastre, spuse Toma. Vreau să verific dacă nu cumva ni s-au rezervat şi alte surprize.

Se aplecă, începând să caute.

― Pari să ştii ce cauţi, spuse Waela.

― Am fost bine antrenat în probleme de sabotaj.

Waela tresări, tulburată: Toma antrenat să descopere sabo­taje?

Panille îi asculta, dar nu le acorda întreaga atenţie. Se des­prinse de scaun şi ridică privirea spre trapa deschisă. În gondolă pătrundea aerul umed al mării. Mirosul îi dădea o nouă vigoare. Zări şirul de aerostate apropiindu-se. Mişcările gondolei, miro­surile ― chiar şi faptul că supravieţuiseră acestei scufundări ― îi dădeau sentimentul că trăia cu intensitate.

Toma îşi termină cercetarea.

― Nimic, spuse el.

― Totuşi, chiar şi acum mi se pare destul de greu să..., începu Waela.

― E cazul să crezi, spuse Panille. În jurul lui Oakes se întâm­plă unele lucruri pe care noi ceilalţi nu ar trebui să le aflăm.

Waela izbucni, scandalizată:

― Nava nu ar permite...

― Hah! făcu Toma. Oakes ar putea avea dreptate. Nava sau nava? Cum poţi fi sigur?

Panille era intrigat. O blasfemie spusă atât de deschis! Şi venind de la un alt PP! Însă aceasta era o veche problemă filo­zofică pe care o discutase de nenumărate ori cu Nava. De obicei, era pusă în termeni mult mai direcţi. Gândindu-se la acestea, Panille supraveghea în acelaşi timp apropierea aerostatelor şi arătă spre ele:

― Priviţi!

― Sunt multe, spuse Waela, şi foarte mari. Ce au de gând?

― Probabil vin să ne studieze, spuse Toma.

― Crezi că au să se apropie foarte mult?

― Sunt vii, probabil conştiente, spuse Panille cu ochii la şirul portocaliu. Au atacat vreodată?

― Părerile sunt contradictorii, spuse Waela. Se folosesc de hidrogen pentru a pluti. După cum ştii, hidrogenul explodează foarte uşor dacă este aprins. Au existat incidente...

― Lewis spune că se sacrifică, acţionând ca nişte bombe vii, spuse Toma. Eu cred că sunt pur şi simplu curioase.

― Ne-ar putea face râu? întrebă Panille.

Scrută împrejurimile. Peste tot, apă. Nici un petic de uscat. Ştia că aveau la dispoziţie hrană şi apă în compartimentele de sub picioare. Waela le inspectase înainte de scufundare; îl rugase pe el sa ţină lanterna.

― Ar putea înnegri puţin suprafaţa gondolei, spuse Toma făcându-şi de lucru la consolă. Am activat baliza de localizare, dar pe frecvenţele ei intervin foarte mulţi paraziţi. Radioul pare să funcţioneze...

― Dar nu putem lua legătura cu ei dacă nu avem radiosonda, spuse Waela. Suntem pierduţi.

Panille, sprijinindu-se de balustradă, urcă puţin scara, până când ajunse cu umerii la nivelul trapei. Îi fu de ajuns o privire ca să-şi dea seama că aerostatele continuau să se apropie. Îşi îndrep­tă atenţia spre mecanismul de lansare a radiosondei, montat pe peretele de plaz imediat lângă trapă.

― Ce faci? întrebă Toma.

― Firul legat de radiosondă foloseşte ca antenă, nu? A mai rămas destul pe bobină, nederulat.

Toma se deplasă până la piciorul scării, şi ridică privirea:

― Ţi-a venit vreo idee?

Panille privi aerostatele, apoi suprafaţa mării biciuită de vânt. Avea o neaşteptată senzaţie de libertate, ca şi cum toată perioada petrecută în mediul artificial al Navei fusese o pregătire în vederea acestei eliberări. Toate holoînregistrările, istoria şi intensele ore de studiu, nu ofereau nici cât o singură clipă din această realitate. Totuşi, pregătirea îl înarmase cu cunoaştere. Coborî privirea spre Toma.

― Un zmeu ar putea ridica antena la o înălţime suficient de mare.

― Un zmeu?

Waela se uita la el prin peretele de plaz. Zmeii erau nişte monştri legendari.

Toma, cunoscând şi celălalt sens al cuvântului, căzu pe gân­duri:

― Avem materialul necesar?

― Despre ce vorbiţi acolo? întrebă Waela.

Toma îi spuse.

― Ohhh, păsări artificiale, făcu ea privind apoi în jur. Avem material. Astea ce sunt?

Desfăcu plăcuţa izolatoare a unui panou de bord, îndoind-o. Era elastică.

― Poftim, material pentru schelet.

Panille, privindu-i de sus, spuse:

― Atunci, hai să...

O umbră trecu pe deasupra sa, întrerupându-l.

Ridicară cu toţi privirea.

Două aerostate uriaşe depăşiră în zbor gondola. Unele dintre tentacule erau pliate, în timp ce altele se încolăciseră în jurul unor bolovani mari, purtându-i prin apă, ca balast. Balastul unui aerostat lovi puternic peretele gondolei.

Panille se prinse de marginea trapei ca să nu cadă. Bolova­nul folosit ca balast trecu de el desenând o dungă de spumă prin apa mării.

― Ce fac? strigă Waela.

― Gazul pe care l-am aruncat a omorât foarte multe alge, spuse Toma. Credeţi că aerostatele protejează algele?

― Vin! îi preveni Panille.

Toma şi Waela rotiră capetele în direcţia indicată. Un roi de aerostate portocalii se strânsese la aproximativ o sută de metri depărtare. Făceau manevre la unison.

Panille scoase şi mai mult capul afară, aşezându-se pe mar­ginea trapei. Din acel loc putea observa bolovanii folosiţi drept balast trăgând linii înspumate printre valuri, dar trecând pe dea­supra frunzelor de alge. Pânzele uriaşe de deasupra baloanelor fâlfâiau în bătaia vântului, rotindu-se. Apoi, în momentul în care aerostatul intra pe cursul dorit, devenea rigidă.

Imediat sub Panille, privind pe deasupra unui panou cu in­strumente, Toma era martor la aceeaşi scenă.

― Să nu-mi spuneţi mie că astea nu au creier, făcu el.

― Mă întreb dacă nu cumva i-am înfuriat, spuse Waela.

Panille se simţea plin de viaţă ― în sfârşit, liber. Vântul îi zbârlea părul şi barba. Auzi vorbele Waelei ca şi cum ar fi venit din vechea lume a Navei.

― Sunt minunate! strigă el. Minunate!

Un pocnet strident auzit în spatele lui Toma îl făcu să se întoarcă rapid. Era difuzorul unui radio lăsat în stare de funcţio­nare. Încă un pocnet strident. De obicei, acest fenomen era pus pe seama algelor şi aerostatelor, având ca rezultat imposibilitatea folosirii transmisiilor radio. Dar cum luau naştere paraziţii?

Roiul de aerostate era acum foarte aproape de gondolă. Un specimen uriaş din frunte îşi îndreptă balastul direct spre ei. Toma îşi ţinu răsuflarea. Cât de rezistent era plaz-ul?

― Suntem atacaţi! strigă Waela.

Panille urcase şi mai sus. Stătea acum pe treapta superioară a scării, cu genunchiul sprijinit de capacul trapei. Deschisese larg braţele, strigând:

― Priviţi-le! Sunt fantastice! Superbe!

Toma strigă spre Waela, care se afla la piciorul scării:

― Trage-l încoace pe nebun!

Nu apucă să termine; tentaculele aerostatului din frunte alu­necară pe deasupra gondolei, iar bolovanul lovi peretele de plaz, chiar în faţa Waelei. Aceasta se prinse de scară ca să nu cadă şi strigă spre Panille, avertizându-l că gondola se înclina periculos de mult. Însă era prea târziu. Cu braţele încă desfăcute, Panille alunecă pe peretele gondolei. Prinse cu o mână tentaculul unui aerostat şi fu ridicat în sus. Celelalte tentacule îl înfăşurară rapid. Trupul său de-abia se mai vedea prin încâlceala de tentacule. Waela zărea toate acestea în secvenţe discontinui, căci gondola se scutura în toate direcţiile, supusă unui atac masiv din partea aerostatelor.

Atacau!

Toma se vârâse într-un colţ, acolo unde panoul de comandă se întâlnea cu sistemele de comunicaţie. Nu văzu decât picioare­le lui Panille dispărând, apoi auzi strigătul Waelei:

― L-au luat pe Kerro!

În termenii voştri, Sinele poate fi numit Avata. Nu aerostat, nu alge, nu electroalge, ci Avata. Acesta este Sinele Suprem, în limbajul din trecutul vostru. Avata. Descoperind această denumire în voi, Avata ştie că putem cânta acelaşi cântec. Avata şi omul pot astei cunoaşte Sinele, fiecare prin celălalt. Pentru Avata nu există o a doua evaluare. Avata este la fel, de fiecare dată. Nu există calităţi şi forme separate. La fel stau lucrurile şi cu omul.

Avata. Dar nu Avata.

A da denumiri înseamnă a pune limite, a încerca să posezi, să controlezi. A da denumiri fără a-ţi cu­noaşte limitele înseamnă să pui piedici în calea cu­noaşterii. În cel mai bun caz, ar fi o diversiune. În cel mai rău caz, o reprezentare falsă, un nume furat, o moarte. A da unui lucru un nume fals şi a acţiona în consecinţă... asta este o crimă, o retezare a aripilor spirituale, moartea tulpinei. Un lucru este ori Sinele, ori Altceva. A da nume este o problemă de aproxi­mare.

Avata identifică varietatea speciilor, magnetis­mul aproximării; lungimea de undă a spaţiului; omultoma, omulkerro, omuljessup, omuloakes. Avata decide că nu există un organ senzorial care să facă deosebire între clon şi om. Avata nu consideră că această lipsă este o slăbiciune sau o reprezentare falsă.

Avata este unul în aerostat şi în alge; nici sepa­rat, nici acelaşi. Celulele diferă dar fac parte din aceeaşi Unitate. Înainte de oameni, Avata nu făcea distincţie. Ambele sunt Sinele. Avata v-ar putea învă­ţa să aflaţi sinele din Celălalt, omul din clon.

Unele lucruri există pentru că le daţi nume. Le perpetuaţi în limbajul vostru, şi vă compătimiţi pen­tru suferinţele aduse.

Nu aveţi decât să spuneţi simplu că aceste lu­cruri nu sunt aşa. Nu schimbaţi eticheta, ci conţinu­tul. Eliminaţi-le din viaţa voastră, ştergându-le mai întâi de pe limbă. Ignorând că falsul reprezintă o informaţie. Deci învăţând. A învăţa înseamnă a creş­te, şi a creşte înseamnă a trăi. Exersaţi uitarea, şi deci învăţarea.

"Acasă."

Aceasta este eticheta ta pentru acest loc, omul­kerro. Avata îţi va spăla limba; vei putea astfel pro­nunţa corect. Apoi îl vei uita. Avata îţi face acest dar pentru a-ţi putea face curăţenie în speranţe, ca să poţi învăţa aluziile la care Avata răspunde sau refuză să răspundă.

Astfel îl vei învăţa pe Avata. Eşti în acelaşi timp pe un nivel scăzut şi pe un nivel elevat. Continuitatea este continuitatea voinţei tale. Observă cârceii, care sunt cu toţii Avata, înfăşurându-se în jurul lui "Aca­să". Prinde cârceii. Fă-ţi mâinile cupă, şi bea apa.

Tu reprezinţi efectul-observatorului.

― Kerro Panille,