Am fost medic

Sonderkommando-ul unui crematoriu.
Acesta este daien-ul, care începe să
vorbească.
în ochii lui ard flăcări, chipul slab îi este
complet transfigurat. O tăcere adâncă se aşterne
asupra sălii; nu se mai aude decât hârşâitul chib-
riturilor când vreunul îşi aprinde ţigareta. Suspine
grele şi adânci se aud din când în când; cei vii îşi
iau rămas bun de la morţi...
313/435

---

Uşile masive ale sălii cazanelor se deschid.
Oberscharführer-ul Steinberg intră, însoţit de doi
SS-işti înarmaţi cu pistoale automate.
— Ärzte heraus!
30
strigă grăbit.
Împreună cu cei doi colegi medici şi cu
laborantul, părăsim sala. Plecăm. Deodată, pe
drum, între cele două crematorii, Steinberg şi SS-
iştii se opresc: ne oprim şi noi. Steinberg îmi
întinde nişte coli de hârtie pline cu cifre şi-mi
ordonă să-mi caut numărul şi să-l şterg de pe
listă. Ţin în mână lista cu numerele de tatuaj ale
membrilor Sonderkommando-ului. Scot stiloul
din buzunar şi, după o scurtă căutare, trag o linie
peste numărul A 8450. Apoi Steinberg îmi or-
donă să şterg şi numerele colegilor mei. Execut
ordinul. Ne conduc până la poarta crematoriului I
şi ne ordonă să intrăm în odaia noastră şi să nu ne
urnim de acolo.
A doua zi de dimineaţă soseşte în curtea
crematoriului o coloană formată din cinci
autocamioane. Îşi răstoarnă încărcătura de morţi:
cadavrele Sonder-iştilor. Un grup de treizeci de
314/435

---

oameni îi cară în sala de incinerare. Îi înşiră în
faţa cuptoarelor. Trupurile lor sunt pline de arsuri
îngrozitoare. Feţele lor desfigurate sunt de nere-
cunoscut, hainele sunt sfârtecate. Nu pot identi-
fica pe nici unul dintre ei. La majoritatea nu se
mai poate descifra nici numărul tatuat pe braţ.
De data aceasta cunosc – în afară de
moartea prin gazare, aruncare în focul din
şanţuri, prin criză cardiacă provocată de injecţii
cu cloroform, prin împuşcare în ceafă, ardere pe
rug şi grenade cu fosfor – al şaptelea sistem de
asasinat.
Sărmanii noştri camarazi fuseseră duşi în
cursul nopţii într-o pădure din apropiere, unde au
fost exterminaţi prin aruncătoare de flăcări.
Noi patru rămăseserăm în viaţă. Dar şi de
data aceasta ne-au cruţat nu din omenie, ci din
necesitate, întrucât nu aveau cu cine ne înlocui.
Aşadar nu ne bucurăm şi nu simţim nici o uşur-
are. Ştim că doctorul Mengele nu ne-a acordat
decât o amânare.
315/435

---

XXXVI
Dispăru şi acest Sonderkommando, al treis-
prezecelea în ordine cronologică, din istoricul
sângeros al crematoriilor.
Noi, supravieţuitorii, nu ne găsim locul. Ne
foim fără rost între pereţii reci şi muţi. Zgomotul
paşilor noştri în această linişte înspăimântătoare
aproape că-mi sparge timpanul. N-avem nici o
ocupaţie. Zilele se scurg în inactivitate, nopţile,
în veghe. Am rămas numai noi patru în întregul
edificiu. Cei treizeci de muncitori ocazionali nu
formează un Sonderkommando; ei locuiesc în KZ
şi vin aici din două în două zile pentru a incinera
morţii din spitalele lagărului.
Muţi, cu sufletul zdrobit, aşteptăm
deznodământul. Pentru noi e semn rău faptul că,
în ultimele zile, Oberscharführer-ul Mussfeld
parcă ar fi alt om – evită să dea ochii cu noi.
Simte şi el că şi-a jucat rolul până la sfârşit.
Tragedia s-a terminat, destinul deţinătorilor de

---

taine sângeroase nu-l iartă nici pe el. Zile de-a
rândul stă în odaia lui, cu uşa încuiată, şi bea, cu
sete nedomolită, pentru ca în beţia alcoolului să
uite trecutul sângeros şi să nu se gândească la
soarta ce-l pândeşte.
Într-o bună zi, pe neaşteptate, soseşte doc-
torul Mengele. Vine de-a dreptul în camera
noastră, bănuind că nu suntem în sala de autop-
sie, căci de câteva zile n-avem nimic de lucru. Ne
face cunoscut că, în baza unor ordine venite de la
forurile superioare, lagărul KZ de la Auschwitz
se lichidează complet. De data aceasta nu este
vorba despre lichidarea populaţiei lui, ci însăşi a
instituţiei. Două dintre crematorii vor fi demol-
ate, al treilea rămâne deocamdată în picioare,
pentru arderea morţilor din lagăr. Noi patru, îm-
preună cu instalaţia sălii de autopsie, cu prepar-
atele conservate pentru muzeu şi cu arhiva, ne
mutăm în incinta crematoriului IV, singurul care
va mai funcţiona. Crematoriile I şi II se dărâmă
imediat, iar crematoriul III, după cum ştim,
317/435

---

arsese până-n temelii cu prilejul răscoalei organ-
izate la 6 octombrie de Sonderkommando.
A doua zi de dimineaţă trăim un moment
istoric; un detaşament format din o mie de
deţinuţi soseşte în curtea crematoriului I şi, îm-
părţit pe echipe, începe dărâmarea clădirii cu tre-
cut atât de sângeros.
Clipa fericită vesteşte prăbuşirea celui de-al
treilea Reich. Stau şi privesc cum, după explozia
câte unui cartuş de dinamită, zidurile înalte de
cărămidă roşie se dărâmă unul după altul.
Deţinuţii le-au ridicat, deţinuţii le doboară.
Uitându-mă la chipurile lor, îmi dau seama că
nici un prizonier din KZ n-a lucrat cu atâta zel ca
aceştia, însufleţiţi de nădejdea unui viitor mai
bun.
Ambalăm toate piesele mobile din sala de
autopsie şi din laborator. Din masa de autopsie
nu putem duce decât placa de marmură, pe care o
vom fixa pe noi suporturi de beton în noul local.
În câteva ore ne-am mutat. Noaptea am petrecut-
o în crematoriul IV.
318/435

---

Ni se instalează masa de autopsie, montăm
etajerele, aşezăm preparatele pentru muzeu la
locul lor. Atât sala de autopsie cât şi laboratorul
sunt puse la punct pentru a face faţă necesităţilor
ce se vor ivi de acum înainte.
Trec zilele şi nu se întâmplă nimic. Inactivi,
moralmente zdrobiţi, stăm singuri, fiecare cu
amărăciunea lui, sau umblăm fără rost încoace şi-
ncolo. Paznicii noştri din SS îşi găsesc refugiu în
beţia alcoolului. Abia mai au câte o clipă de
luciditate.
O dată, în timp ce cinam, intră în camera
noastră, clătinându-se, Oberscharführer-ul Muss-
feld. Se sprijini în coate pe masă şi, cu vorba îm-
pleticită a raiului beat, ne spuse:
—