Particularit~[i ale examin~rii clinice {i paraclinice în psihiatria copilului {i adolescentului

Boala ticurilor, afecteaza un procentaj de 5-7 la suta din populatia infantila, fiind de doua ori mai frecventa la baieti decât la fete. Vârsta cea mai afectata este cea cuprinsa între 4 -7 ani si între 13 -15 ani, corespunzatoare solicitarilor maxime scolare, adaptative, suprapunându-se peste perioadele de dezechilibru fiziologic. Cea mai frecventa localizare vizeaza extremitatea superioara a corpului.

Ticurile sunt descarcari motorii rapide, recurente, neadecvate situatiei, irezistibile (dar care pot fi controlate voluntar scurte perioade de timp), neritmice, implicând grupe musculare circumscrise, sau productiuni verbale, cu debut brusc si fara un scop aparent, care dispar în somn. Se accentueaza la emotii, atunci când se atrage atentia asupra lor, sau când copilul se concentreaza în directia unei activitati (televizor, joc de sah). Localizarea este variabila; clipitul este cel mai frecvent, momentul declansator fiind, de regula, o conjunctivita pentru ca, ulterior, aceasta miscare de aparare sa se transforme într-o modalitate de descarcare a starii de tensiune negative. Ticuri motorii mai frecvent întâlnite, în afara de clipit, sunt miscarile de afirmatie si negatie la nivelul extremitatii cefalice, ridicarea umerilor, miscari de pronatie-supinatie la nivelul mâinilor, grimase faciale. Ticurile vocale au intensitate variabila, de la tuse, tragerea nasului, oftat, dresul vocii, murmuratul, inspiratul sau expiratul fortat de aer pe nas, strigate, emisie de sunete, pâna la repetarea unor cuvinte obscene (coprolalie), repetarea propriilor sunete sau cuvinte (paralalia), repetarea ultimului cuvânt sau sunet rostit de o alta persoana (ecolalia). Alte ticuri includ ecokinezia, ecopraxia (imitarea miscarilor unor persoane din anturaj). Constituie o forma de nevroza monosimptomatica a scolarului mic. Factorul declansator îl constituie o stare de conflictualitate actuala (scolara, familiala), dar apare, de regula la copii cu structuri de personalitate cu note anancaste (îndoieli, nesiguranta, tendinta spre ruminatii, înclinat spre ideatie, nonactivare, introversie), în istoria carora exista, adesea, suferinte perinatale, prematuritate, icter neonatal prelungit cu afectarea nucleilor bazali si disfunctie în sistemul extrapiramidal. În unele situatii mecanismul de producere al ticurilor este recunoscut a fi cel de imitatie a unor gesturi sau miscari; tulburarile astfel fixate nu mai pot fi cu usurinta îndepartate în ciuda pedepselor parintilor, ironiilor colegilor si dorintei copilului. În acest fel, la început simple deprinderi, ticurile s-au transformat în tulburare nevrotica la aparitia anxietatii si a trairii traumatizante a defectului. Alte consideratii etiologice vizeaza un determinism genetic al bolii (Child &Psychiatry & Human Development, 1997), fiind vorba de un mecanism poligenic care implica genele neurotransmitatorilor (dopamina, serotonina, s.a.), transmise de la ambii parinti. Studii de genetica efectuate de americani au observat dezechilibrul linkage-ului între alelele locusului receptor al dopaminei D4 si sindromul Tourette, cu ajutorul testului transmisie-dezechilibrare (TDT). Se discuta în patogeneza ticurilor si stressul matern din timpul nasterii, traumatismul obstetrical, influente hormonale (Schweizerische Rundschau fur Meddizin Praxis, 1997). Whhitaken A. H., Feldman, J. (1997) au efectuat un studiu pe copii cu greutate mica la nastere, reevaluati clinic la vârsta de 6 ani si au gasit o corelatie între anomaliile neonatale detectate prin ecografie craniana si problemele psihiatrice ulterioare ale acestor copii. Cercetarile lui Ziemann (1997) sustin ipoteza ca originea bolii Tourette ar fi o afectare primara subcorticala, prin dezinhibarea semnalelor aferente scoartei, sau prin distrugerea directa a inhibitiei la nivelul cortexului motor (sau ambele posibilitati). Severitatea ticurilor a fost legata, de unii autori (British Journal of Psychiatry, 1995) de hipoperfuzia caudatului stâng, a cortexului cingulat si a regiunii temporale mediale stângi. Alte corelatii etiologice se refera la faptul ca adolescentii si copiii cu boala ticurilor au titluri ale anticorpilor antineuronali (anti-putamen, metoda ELISA) semnificativ crescute fata de cei fara ticuri, dar relatia cu caracteristicile clinice si markerii infectiei streptococice ramâne echivoca.

Exista o forma organica a bolii ticurilor (în care componenta organica este doar un factor adjuvant), o forma psihogena pura si o forma mixta, în care, pe lânga componenta musculara (de contractie), se asociaza si o patologie de anxietate generalizata, frica de a se repeta (centrare obsesiva pe fenomen cu imposibilitatea de a controla), si fenomene de epuizare.