Partidul de export

- Nu se poate, spuse un copil. Semnalul de începere al luptei poate să fie dat în orice moment.

Investigatorul şi Diana văzură că se strânseseră mulţi copii de la blocurile din apropiere, cei din vale, târgoveţii, fiind doar câţiva. Fixaseră două porţi şi se împărţiseră în echipe egale. Când mai apărea câte unul, intra direct în echipa care avea un jucător în minus. Nimeni nu se întreba cine fusese cu ideea jocului, cine adusese mingea sau dacă aceasta ar fi putut reprezenta un pericol.

- N-ar fi mai bine să începem bătălia? întrebă un blocurist, venind din dreapta clădirii Poliţiei. Am pierdut şi aşa destul timp cu teoria şi aşteptatul după ăia cu partidul.

- Cum doriţi, dar am zis să ne aclimatizăm puţin, să facem întâi un meci de fotbal, să ne încălzim, spuse un târgoveţ şi lovi mingea, înscriind un gol.

Cum scorul era destul de echilibrat, meciul începu să se încingă şi nu observă nimeni că târgoveţii se retrăseseră din joc, unul câte unul, făcându-se nevăzuţi. Când explodă mingea, Albert, fiul contabilului Herbert Hosmann, era deja acasă.

Câteva zeci de blocurişti zăceau sfârtecaţi pe platoul din faţa Poliţiei.

- Joacă murdar, spuse investigatorul.

Prinşi pe strada principală, în apropierea unui magazin, unde fuseseră trimişi de părinţi, la cumpărături, câţiva târgoveţi fură ucişi de blocurişti. Fu ucis şi copilul unui brutar, în timp ce îşi ajuta tatăl să frământe aluatul.

- Ia, uită-te! îi arătă secretara lui Albert. Vezi ce discută ăştia?

- Da. E primarul şi şeful poliţiei. Nu se poate.

- Ba se poate. Notabilităţile târgului se folosesc de bătălia dintre copiii de mafioţi pentru a-şi regla conturile. Primarul îi dă ordin poliţistului să angajeze un blocurist care să o omoare pe fiica unui învăţător, participantă la lupte, şi, tangenţial, să-l ucidă şi pe învăţător, pentru că l-a acuzat de trafic de influenţă şi gestionare frauduloasă a banilor comunităţii şi a celor primiţi de la comunităţile extraterestre, pe programe.

- Ăştia nu sunt conştienţi că existenţa lor e doar o felie de viaţă, că nu durează decât câteva ore, de la venirea copiilor până la sfârşitul bătăliei, conform cu imaginaţia unui scenarist nebun?

- Se pare că nu. Totul depinde cum îi zici secundei. Secunda se poate numi mileniu, o viaţă sau un mănunchi de ore.

Luneta le arătă imagini cu un blocurist mic şi gras, tocmit de şeful poliţiei, care se strecura prin grădina învăţătorului, împovărat de armament.

Luat prin surprindere de apariţia fetei de învăţător, o împuşcă pe loc. Nu avu timp să se întoarcă şi să tragă în ceilalţi membri ai familiei, strânşi în grădină la cules de flori pentru ceaiuri, deoarece fu pocnit cu ceva greu în cap. Nevasta învăţătorului înşfăcase un hârleţ, îi crăpase capul bondocului războinic şi se aruncase la pământ, izbucnind în plâns, lângă fetiţa ei ciuruită de gloanţe.

- Îi arăt eu lui, spuse învăţătorul. Aici e mâna escrocului de primar.

Adună grenadele căzute pe jos, le băgă în sacul ce conţinea încărcătoare, apoi luă arma agresorului şi pe cea a fetei lui, le puse pe umăr şi ieşi în stradă.

- I-am spus să nu se joace cu armele de foc, se jelui nevasta învăţătorului. Fetele nu trebuie să se bage în jocuri din astea…Acum, tu unde te duci? Vrei să te omoare şi pe tine? Te pui cu mafia primarului?!

Învăţătorul îşi şterse o lacrimă, lovi cu furie o piatră de pe drum şi trase o înjurătură.

- Lasă, că vom câştiga noi alegerile, strigă peste gard. Atunci să vezi! Îi băgăm pe toţi în puşcărie.

- Îi băgaţi pe dracu’! strigă nevasta învăţătorului. Dacă mai speri că vor avea loc alegeri corecte, de ce te-ai mai înarmat aşa?!

Un frate şi ceilalţi doi copii ai lui, încercară să-l oprească, să-l calmeze şi să-l bage în curte, dar era prea târziu. Maşina primarului venea deja către ei.

Unul dintre băieţi fu ucis, iar fratele fu grav rănit. Învăţătorul se ascunsese după un stâlp, aproape în acelaşi timp cu explozia maşinii; ca să fie sigur, aruncase o legătură întreagă de grenade.

- Mori, brută! spuse şi scuipă.

- Nu cred că a fost acolo, îi spuse nevasta. Primarul e criminal, dar nu e prost să se bage cu capul înainte.

- Poate că e mai bine, spuse învăţătorul şi o împinse cât colo pe femeie. Mi-ar fi părut rău să nu am satisfacţia de a-l vedea târându-se în genunchi, implorând să-i cruţ viaţa. Am să-l împuşc drept în frunte.

Înconjură rămăşiţele automobilului aruncat în aer şi se uită cu atenţie. Dintre fiare contorsionate şi bucăţi de trupuri arzând, nu se mai înţelegea nimic. Îşi băgă capul între urechi, îşi fixă privirea înainte şi plecă fără să se mai uite înapoi.

- Domnu’ învăţător! strigă un vecin în urma lui. Nu aşa trebuie luată puterea, ci prin alegeri democratice.

- Unde vezi tu democraţie?! Mi-au omorât fata, iar tu vrei să stau cu mâinile în sân?

- Ştiu, am văzut scena, dar nu avem voie să ne băgăm. Doar copii au voie să poarte arme. Noi, adulţii, oameni cu capul pe umeri, nu trebuie să fim violenţi. Trebuie să luptăm pentru întronarea legii, dar numai pe cale paşnică.

- Unde ai mai auzit tu de luptă paşnică?

- E scris în programul partidului nostru. Suntem oameni în toată firea şi e ridicol să ne ucidem între noi. Conflictul armat este între cei mici. Şi fata dumitale era printre ei.

- Tocmai pentru că este un conflict între copii, nu trebuia să se amestece şi primarul.

- Ai vreo dovadă?

- N-am.

- Atunci?

- Atunci ce?

- Atunci strânge dovezi şi dă-l în judecată!

- Unde ai văzut tu proces cinstit între un reprezentant al puterii şi un amărât din opoziţie, cum sunt eu. Pot să am dovezi zdrobitoare şi tot nu câştig. Judecătorii sunt în solda lor. Chiar dacă aş da peste un judecător cinstit, pe care au uitat să-l schimbe sau care s-a ascuns în partidul lor, şi aş câştiga procesul, ce fac?

- Mda, ai dreptate. După ce că executorii judecătoreşti sunt de-ai lor, nici nu catadicsesc să-şi mişte fundul dacă nu-i plăteşti.

- Îţi dai seama? Să-l ung pe executorul judecătoresc, ca să pună în aplicare o sentinţă judecătorească care ce? Care să-l bage în puşcărie pe primar pentru instigare la crimă. I-auzi colo formulare. Îl bagă dracu’ în puşcărie pe primar pentru o astfel de instigare. Dacă, prin absurd, câştig procesul, nu mă aleg decât cu despăgubiri morale. După mai mulţi ani de plimbări prin instanţe. Pot banii să plătească o viaţă?

- Nu prea pot, admise vecinul. Cu bani şi martori mincinoşi, oamenii puterii pot scăpa din orice confruntare judecătorească.

- Ei? Cum rămâne cu domnia legii şi nonviolenţa?

- M-ai convins. Merg şi eu cu dumneata. Văd că ai un pistol automat în plus.

Auzind discuţia, îi urmară şi alţi membri ai partidelor de opoziţie. Unii îşi luaseră armele de vânătoare, alţii îşi fabricau din mers sticle incendiare sau îşi umpleau buzunarele cu pietre, dar cei mai mulţi îi urmară din curiozitate.

Era cam mare plictiseala şi o răzmeriţă era tocmai ce le trebuia ca să se mai dezmorţească. Până în faţa Primăriei, se adunase o armată destul de mare de potenţiali combatanţi şi gură-cască.

O luară pe lângă clădirea în care se desfăşurau video-conferinţele primarilor de comune cu prefecţii şi împânziră parcul din apropiere. Călcând vegetaţia în picioare, ocupară aleile şi începură să spargă geamurile Primăriei.

- Ce căutaţi voi aici?! tună o voce.

- Tu cine mai eşti?! strigă şi învăţătorul.

- Sunt secretarul şi vă mai întreb odată, ce căutaţi?

- Îl căutăm pe primar.

- Îl căutaţi degeaba. A plecat cu şeful poliţiei la ferma lui de dincolo de pod.

- Cu o maşină neagră cu tricolor?

- Exact.

Neştiind ce să creadă, învăţătorul şi vecinul lui schimbară priviri mirate.

- Poate fi o minciună, spuse vecinul.

- Crezi ce vrei, spuse salariatul Primăriei.

- Dacă n-a fugit prin spate şi s-a aflat în maşină, înseamnă că l-am ucis, spuse învăţătorul.

- Dacă l-ai ucis pe primar, înseamnă că o s-o păţeşti. Într-un astfel de caz, instanţa se autosesizează.

- Am venit degeaba, spuse cineva.

- Eu ştiu?! se întrebă secretarul. Dacă tot aţi venit până aici şi sunteţi porniţi pe scandal, iar subiectul scandalului a plecat, vă pot invita la masă. Avem mâncare destulă. Cantina, aşa cum ştiţi, e la subsol.

Văzând pe ecranul lunetei cum năvălesc demonstranţii în Primărie, atraşi de gândul că vor avea o masă gratuită, Albert îşi aduse aminte că îi este foame.

- Am putea să mergem şi noi, îi spuse Dianei.

- Nu cred că e cazul. În primul rând că e prea departe şi, până ajungem noi, războinicii rad tot, iar în al doilea rând e foarte periculos. Vezi ce fac ăia, salariaţii, în frunte cu secretarul.

- Văd. Au ieşit din clădire, asigură toate intrările şi stropesc pereţii cu materiale inflamabile. Cel din stânga a dat deja foc.

- Vezi? Demonstranţii au căzut în capcană. Populaţia, dacă este înfometată, poate fi condusă foarte uşor.

- Chiar şi la moarte. Ce-o fi cu primarul?

- Cred că era în maşină şi a murit în explozie. Dacă era în clădire sau se ascundea pe undeva, îl sesiza luneta. Prezenţa lui, în actuala conjunctură, era ceva de excepţie, iar luneta sesizează evenimentele excepţionale.

Văzură că Primăria începuse să ardă şi, pentru că nu puteau ieşi pe ferestrele de la parter, din cauza zăbrelelor, manifestanţii, cuprinşi de flăcări, săreau pe ferestrele primului etaj.

- E posibil să mai scape vreunul, spuse Albert.

- Nu e posibil, spuse secretara.

Cei care reuşeau să stingă focul de pe haine şi se ridicau în picioare, erau împuşcaţi de salariaţii ascunşi prin împrejurimi.

- Dacă primarul e mort, cine le-o fi dat ordin să facă un asemenea măcel? întrebă investigatorul.

- Cine ştie? Poate nu e decât ura celor de-un fel faţă de cei de alt fel, a salariaţilor unei instituţii împotriva duşmanilor instituţiei. Ura este neputinţa de a iubi. Cine munceşte, nu iubeşte, iar salariaţii erau la muncă.

- Poate că ura este ceva mai mult, neputinţa de a iubi destul.

- Poate că este o consecinţă de o clipă a pericolului de a-ţi pierde libertatea de a munci. Salariaţii erau la muncă şi şi-au văzut ameninţată această libertate.

- Oricum, consecinţă a unei cantităţi mai mici sau mai mari de filozofie, s-a ales praful. Mi se face frică.

- Şi mie mi-e frică, spuse femeia. Ca să scăpăm de această frică, ar trebui să ne refugiem, undeva, în afara acestei lumi. Nu putem. Cum îi urmărim noi pe cei din faţa Primăriei, cu luneta, e posibil să fim şi noi, la rândul nostru, urmăriţi. De cine ştie cine.

- Frica vine şi din faptul că purtăm prea mult de grijă unor lucruri pe care ar trebui să le considerăm normale şi nu o facem, spuse Albert.

- Normale sau nu, toate cele petrecute ar trebui să ne înveţe să fim foarte prudenţi. Dacă aş şti că eu sunt Diana Overt cea originală, totul ar avea un sens. Am pornit să fac politică, ceea ce îmi place la nebunie, şi m-am trezit că mi se spune că, stai puţin, tu, de fapt, eşti o copie, secretara unui investigator dintr-un oraş de carton. Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi, dar ce îndrăzneală să am eu când nu sunt sigură cine sunt? Nesiguranţa asta mă face să-mi fie frică.

- Suntem ceea ce simţim, spuse investigatorul. Tu cine simţi că eşti?

- Simt că sunt cea care vrea să facă politică într-o lume mai bună, cum este planeta Ioza.

- Dacă tu te simţi aşa, îmi vine şi mie uşor să mă simt vicepreşedintele care asigură imaginea primului partid pământean plecat în Cosmos, spuse Albert. Asta facem. Ne întoarcem de unde am venit, adică în capitală, şi ne apucăm serios de politică, pentru a scăpa de nesiguranţă. Ne găsim într-o lume nedemocratică, unde se poate muri chiar şi din cauza unei singure virgule. Ne găsim într-o dictatură a lucrului sigur, a legii duse până la ultima virgulă. Perfecţiunea creează dictatură. Vom lupta pentru o societate a diversităţii de opinii, o societate democratică.

- Da, dar diversitatea prea mare produce nesiguranţă, iar nesiguranţa produce teamă. Fugim de dictatura lucrului sigur şi ajungem la dictatura nesiguranţei. Extremismele au fost totdeauna un pericol pentru democraţie, spuse femeia. Vine un moment, în orice istorie, când, cei ce susţin că doi şi cu doi fac patru, sunt condamnaţi la moarte. Acest lucru l-am citit la un scriitor de pe Pământ.

- Scriitorii îşi permit să creeze istorie, care, până la urmă, nu e decât reîntoarcerea de la vorbă la faptă.

- Nu e o istorie adevărată, ci o istorie a imaginaţiei lor. Luneta asta înregistrează ce se întâmplă aici?

- Sigur. Beculeţul de înregistrare e aprins.

- Foarte bine. Înainte de a pleca să facem politică, vreau să văd ce mai pun la cale copiii de mafioţi. Curiozitatea mea e enormă. Au loc şi evenimente imprevizibile, cum este episodul cu demonstranţii şi salariaţii Primăriei sau episodul absurd cu mingea de fotbal, care a explodat.

- Priveşte! spuse secretara. Devine din ce în ce mai interesant. Salariaţii Primăriei au început să cadă, unul câte unul. Se trage de undeva.

- Da. Se trage de pe deal. E unul dintre copiii de mafioţi. Uite! Între arbori. Ţinteşte la fix. Nu îi împuşcă decât în cap.

- Cred că, aici, în povestea cu târgoveţii şi blocuriştii, are vreo rudă ucisă de oamenii primarului şi se răzbună. Am înţeles că nu le permite regulamentul să se bage în conflictele dintre locuitorii orăşelului.

- Am înţeles că nici timp prea mult nu au pentru asta. Trebuie să se concentreze asupra conflictului lor, altfel se scurge timpul alocat bătăliei şi nu acumulează puncte, spuse Albert.

- Nu cred că au pierdut timpul. Se aud împuşcături de peste tot. Acolo, în depărtare, pe plaja celuilalt râu şi printre arini, se trage cel mai intens.

- Nu cred că sunt arini. Cel care a imaginat acest decor, nu a fost niciodată pe Pământ. Vegetaţia de aici e complet diferită.

- De unde ştii?! Nu se vede până acolo, iar luneta stă fixată pe zona Primăriei.

- Uită-te în jur! Nu văd nici un copac cunoscut, iar pe marginea râului din apropiere, vegetaţia e şi mai stranie. De ce nu reglezi luneta, să ne uităm şi în altă parte?

- Am încercat, dar revine pe automat. Ia, uite! Salariaţii au fost atacaţi de supravieţuitori şi s-a încins o bătaie de la egal la egal.

Văzură cum, prinzând curaj, manifestanţii care reuşiseră să scape din incendiu, părăsiseră ascunzătorile şi trecuseră la contraatac, aruncând cu pietre sau angajându-se în lupte corp la corp.

Fiind din ce mai mulţi, în scurt timp, răsculaţii îi învinseră pe salariaţi. Salariaţii lăsară armele şi o luară la fugă prin grădinile caselor de peste drum, fiind vânaţi fără milă.

Se mai auziră câteva împuşcături din direcţia copilului de pe deal, care îi ajutase să iasă din încercuire, apoi acesta fu răpus de un glonte, venit de cine ştie unde.

- Salvatorul nostru a fost ucis! strigă un manifestant. Să-l răzbunăm!

- Să-l răzbunăm! strigară toţi ceilalţi.

Puseră mâna pe armele abandonate de salariaţi, pe lopeţi şi târnăcoape, de la punctele de stingere a incendiilor, sau pe răngi şi bare metalice, de la atelierul mecanic din spatele Primăriei, şi porniră să urce dealul, omorând, cu furie oarbă şi necontrolată, pe oricine le ieşea în cale.

- Atacă spitalul, spuse secretara.

- Cum adică?! Spitalul e ultimul loc pe care trebuie să te răzbuni.

- Asta, dacă te gândeşti logic, dar lumea, ca să poată evolua, e din ce în ce mai ilogică. Au spânzurat un medic. E posibil ca acesta să fi tras în copilul de mafiot.

- Se calcă orice regulă. Nici locuitorii nu au voie să se bage în treburile micilor războinici.

Un manifestant se urcase pe marginea scării de marmură a pavilionului de psihiatrie şi arăta cu mâna spre doctorul care se zbătea în ştreang.

- Ce zice?! întrebă Albert.

Secretara reglă sonorul şi îl auziră pe manifestant cum acuză medicul spânzurat că nu a vrut să-i dea reţetă compensată cu 50% din preţ.

- Ce vrea să spună?! se miră investigatorul.

- Cred că se referă la un obicei de pe Pământ. În anumite state, se iau bani de la populaţie şi se subvenţionează medicamentele la anumite categorii mai defavorizate de populaţie.

- Zău?! Defavorizate de cine?

- Cred că defavorizate de conducerea statului.

- Cum adică?! Întâi îi defavorizează, apoi îi favorizează, plătindu-le 50% din preţul medicamentelor. În ce scop?

- Cred că în scop electoral.

- Hm! Cred că din cauza asta a pierdut partidul nostru alegerile de pe Pământ. N-a folosit şmecherii din astea. Cred că, venind pe Ioza, nu vom mai face astfel de greşeli.

- Nu trebuie să mai facem astfel de greşeli, dar nu trebuie să facem nici altfel de greşeli, spuse femeia. Trebuie să nu mai facem nici un fel de greşeli. De noi toţi depinde acest lucru.

- Asta, în general, dar noi doi, mai ales, nu trebuie să greşim.

- Ca vicepreşedinte care se ocupă cu imaginea, trebuie să ai grijă să nu greşească nimeni. Dacă nu-i tragem de urechi pe cei ce au tendinţa să facă o politică proastă, ne mănâncă presa. Putem salva situaţia o dată, de două ori, dar nu la infinit. Chiar dacă luăm măsuri de subvenţionare a medicinei, industriei, culturii şi altor domenii, trebuie să facem asta cu multă prudenţă. Trebuie să atragem de partea noastră bolnavii, muncitorii sau poeţii săraci, dar nu trebuie să înfuriem nici plătitorii de impozite. În final, aceştia pot foarte uşor să-şi formeze părerea că nu am subvenţionat nimic şi am băgat mâna în bani.

- E foarte periculos jocul de-a populismul, spuse Albert, Dacă folosim anumite sume doar pentru noi, conducătorii, va trebui să le împărţim cât mai egal şi cât mai echitabil, cât mai aproape de meritul fiecăruia. Dacă se simte vreunul nedreptăţit, ne toarnă la ziar şi ne strică imaginea, în faţa electoratului.

- Nemulţumiţi apar oricum, spuse secretara. Cea mai bună metodă este tot cea a şantajului intern. Cum ridică cineva glasul, îl dăm noi la ziar, nu aşteptăm să ne dea el pe noi.

Văzură că un manifestant se luase la bătaie cu cel suit pe scara pavilionului. Îşi cărau pumni, lovindu-se în parte, iar ceilalţi încercau să-i despartă.

- Ce aveţi?! strigă unul.

- Am spânzurat un medic pentru că nu a vrut să-mi dea reţetă compensată, iar idiotul ăsta a vrut să-l dea jos din ştreang, spuse primul manifestant, urcându-se din nou pe marginea scării.

- De ce ai vrut să-l dai jos din ştreang? fu întrebat omul.

- N-am ştiut pentru ce l-am spânzurat.

- N-ai ştiut de ce e spânzurat un om şi totuşi ai participat?!

- Sigur. M-am gândit că, în momente cruciale, masele populare trebuie să fie unite, să meargă în aceeaşi direcţie, apoi am aflat de ce l-am ajutat pe ăla să-l înalţe pe doctor în ştreang. Pentru că nu i-a dat reţetă compensată. Mie, medicul acesta mi-a dat reţetă compensată, aşa că m-am gândit să-i salvez viaţa.

- Ţie de ce ţi-a dat reţetă compensată?

- Eram bolnav. Sănătatea e mai bună decât toate abia atunci când te îmbolnăveşti.

- Rezultă că iniţiatorul spânzurării nu a primit reţetă pentru că nu era bolnav.

- Şi eu eram bolnav! strigă cel de pe scară.

- Poate nu erai destul de bolnav.

- Eram destul de bolnav.

- Dacă erai destul de bolnav, deci nu foarte bolnav, la ce îţi mai trebuia reţetă?

- Să mă fac bine.

- “Sunt bolnav, deci exist”, spune un proverb. De ce voiai să te faci sănătos?

- Pentru orice bolnav, sănătatea lui e cea mai importantă.

- Eu ştiam că, pentru orice bolnav, boala lui e cea mai importantă.

- Aşa o fi, dar nu asta e problema, ci faptul că nu înţeleg, dacă mi se opresc bani pentru asigurările sociale de sănătate, de ce nu am dreptul la reţetă, dacă nu gratuită, măcar compensată?!

- Poate că nu aveai dreptul la reţetă.

- Cum să nu am dreptul?! Cine hotărăşte dacă am dreptul sau nu?

- Oricum, nu medicul. Acum, nu mai e ca pe vremuri, când medicul era plătit direct şi, în funcţie de câţi bani primea, te făcea mai mult sau mai puţin sănătos. Atunci, se vorbea de starea de sănătate, nu de starea de boală, ca acum. O instituţie parazitară gestionează banii strânşi de medici de la noi şi, ca orice firmă care trebuie să se afle în treabă, o face prost. Această instituţie, casa de asigurări pentru sănătate, sau cam aşa ceva, gestionează mai mult starea de boală, nu starea de sănătate, cum îi spune numele. Paradoxal, e creată o inflaţie de cadre sanitare cu studii superioare, dar, cu toate că sunt mai mulţi medici la suta de locuitori, această sută e tratată mai prost. În primul rând, medicii sunt plătiţi prost şi au un contract unilateral cu casa asta pe care nu şi-o doreşte nimeni. Dacă ridică unul glasul, i se reziliază contractul fără milă. Din cauză că sunt prea mulţi, se mănâncă între ei, lucru de care profită casa. În al doilea rând, au un plafon financiar foarte mic la medicamente. Din el, trebuie ca medicul să mulţumească toată lumea. Mult prea multă lume. Atunci, te întrebi dacă poate hotărî medicul cine are dreptul la reţetă?

- Eu ştiu că inflaţia asta de medici va scădea. Numărul celor care controlează activitatea în medicină e mai mare decât numărul medicilor şi devine şi mai mare.

- Păi, dacă dispar medicii, controlorii ce fac?

- Dispar şi ei.

- Şi?

- Încet, încet, apar alţi medici. Oricum, ei apar mai încet decât controlorii. Pe medici trebuie să-i formezi. Cei care controlează actul medical nu mai trebuie formaţi. Se recrutează singuri din cadrele deprofesionalizate şi cu bani.

- Până vă hotărâţi voi dacă e inflaţie sau dispar, medicul îşi dă duhul! strigă unul. A scos limba de-un cot.

- Ia nu ne mai bruia cu medicul tău azi şi mâine! se enervă un altul. Aici, principiul contează. Oamenii mor sau trăiesc, principiile rămân.

- Cel mai bine e să fiţi sănătoşi. Dacă sunteţi sănătoşi, nu mai aveţi cu ce să fiţi şantajaţi.

- Ce dialog imbecil, râse Albert, privind ecranul lunetei. Puţini bolnavi psihici sunt reintegraţi în societate, dar şi mai puţini sunt excluşi din societate. Parcă am fi în ţara proştilor.

- Suntem în ţara proştilor, spuse Diana. Şi ţine minte: prostia poate învinge orice armată!

- Ai dreptate. Când populaţia unei planete scade destul de mult, începe să dea şi indivizi de excepţie.

- Lucru care pe noi nu ne interesează. Dacă vrem să luăm puterea, trebuie să creştem masa de votanţi şi, concomitent, s-o educăm în spiritul doctrinei noastre.

- Cum doctrina, şi cu sprijinul biroului nostru de imagine şi relaţii cu presa, e doar în curs de elaborare, rezultă că populaţia s-a înmulţit degeaba.

- Rezultă că trebuie să ne grăbim cu îndoctrinarea, spuse secretara. Ca mâine sunt alegerile.

- Am putea să coborâm dealul, să trecem râul şi să urcăm până la spital. Am putea începe chiar cu cei ce s-au adunat, acolo, în curte. Le-am putea ţine un discurs fulminant despre lupta împotriva violenţei.

- Şi ce crezi că ar înţelege despre această luptă împotriva violenţei?

- Ar înţelege că nu e bine să se omoare între ei.

- Asta au şi înţeles, să nu se omoare între ei, ci pe alţii. Crezi că îi duce mintea până acolo încât să ajungă la concluzia că lupta împotriva violenţei n-ar fi altceva decât tot o luptă? Ei au înţeles să lupte împotriva violenţei până la distrugerea totală a acesteia.

- Interesant mod de a gândi. Am putea să le spunem să lase armele şi să planteze fiecare câte un pom. Dacă ar planta fiecare câte un pom, am putea sta cu toţii la umbră. Ce-i place omului cel mai mult?

- Ei, ce-i place?

- Să stea la umbră.

- Nu-i place să stea nici la umbră, nici la soare. Îi place să se mute, tot timpul, de la soare la umbră şi invers. Omul e inconstant. Nu-l poţi politiza cu forţa. Aşa cum spune preşedintele nostru: “Politizarea forţată are şi greşelile ei. Una dintre aceste greşeli este chiar politizarea forţată”.

- Ai văzut, dacă le dai oamenilor să mănânce şi să bea, îi poţi băga unde doreşti, spuse Albert. Îi poţi băga şi într-un conflict. Interesul nostru e să-i facem să nu se războiască între ei, ci să stea unde vor, la soare, la umbră, dar să ne urmărească pe noi şi politica pe care le-o vindem. Televiziunile vor să le arate cât de proşti sunt, iar ei sunt plecaţi la muncă. Ce ne interesează pe noi munca şi progresul economic? Pe noi ne interesează ca ei să stea cuminţi, să asculte şi să ne voteze. Nu e nevoie să ne înţeleagă.