Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

In calitate de locţiitor al prefectului pretoriului, ceea ce ar fi echivalent cu un şef al siguranţei statului, Patricius era într-un fel organ executiv direct sub ascultarea împăratului. Şi de aici se poate deduce seriozitatea tulburărilor donatiste. Se ştie că mai tîrziu s-a uzat şi de inter­venţii armate împotriva donatiştilor. Dar Constantin n-a vrut poate decît să-i ameninţe.

88 Prin hotărîrea dată că numai cei din cler (greceşte xAfjpoc, însemnează «chemare», «alegere») pot beneficia de această scutire, Constantin legifera o hotărîre pe care în 325 sinodul I ecumenic o statornicea prin canonul 16 (Milaş, I, 2, p. 69-71).

89 Chiar şi numai în felul cum începe această frază se poate constata că faţă de documen­tele care au fost introduse între timp, continuarea nu era firească. De fapt, cuvintele de începere fac aluzie la predica ţinută la Tir.

90 De acum, paragrafele 2-6 (din acest capitol )reproduc din Vita Constantini, I, XLIX.

91 Liciniu luase în căsătorie în anul 313 pe Constanţia, sora lui Constantin. Relaţiile lui faţă de Constantin au fost schimbătoare. Totuşi nu trebuie uitat că Liciniu nu-şi datorează cum­natului său ridicarea lui. încă în anul 307 el era recunoscut cu titlu de august alături de Dio­cleţian, Maximin şi Galeriu, într-o vreme cînd Constantin era numai cezar. în 314 izbucnise conflictul între ei, dar se împacă iar. Din anul 321 numele lui Liciniu nu mai apare în listele con­sulare. Conflictul iremediabil izbucni în 323, cînd Constantin respinse pe goţi, trecînd pe terito­riul lui Liciniu. Acesta porni lupta, dar o pierdu la 3 iulie 323.

92 După ce cunoaştem şi alte fapte, pe care le-am relatat mai sus, înţelegem că Eusebiu scrie aici oarecum prea curtenitor faţă de Constantin.

93 E drept că în ultimii ani, începînd de prin 320, Liciniu a început să elimine din armată pe creştini, să interzică întrunirile de ambele sexe în biserici - spre paza moralităţii, chipurile -, dar mai ales a interzis întrunirile episcopilor la sinoade, ceea ce era absurd acum. Temniţele au început să geamă de creştini. Slujbele se făceau sub cerul liber. Răfuiala nu mai putea întîrzia. Lietzman, o.c. III, 65-67.

94 Ultimele 3 paragrafe (6-9) reproduse aproape la fel şi în Vita Const. I, LVI.

95 Eusebiu se repetă mereu. Aici reproduce şi din Istoria sa VIII, 1-6 precum şi din Vita I, LIII-LIV.

96 / Tim., 2, 1-2.

97 în avîntul stilului său retoric Eusebiu aduce şi acuze exagerate, în afară de faptul că nu se exprimă clar. în fond măsurile de impuneri fiscale exagerate, pe care le-a luat Liciniu, nu aveau nici o legătură cu persecutarea creştinilor. Măsurile erau pentru toţi.

98 Acuze similare a adus şi împotriva lui Maximin şi a altora.

99 Nu era prea bătrîn. La moarte, Liciniu avea 60 de ani. E drept însă că era imoral.

100 Constantin.

101 Dintre martirii care au sfîrşit zilele sub Liciniu amintim pe Vasile, episcopul Amasiei din Pont, şi tot în Pont cazul cel mai cunoscut a fost martirajul celor 40 de mucenici de la Sebasta. «Testamentul» lor, în Knopf-Kriiger, Mărtyrerakten, p. 116-119.

102 Nu se ştie dacă Eusebiu face aluzie la invidia care-1 rodea pe Liciniu ori are în vedere vreo uneltire a supuşilor.

103 leş., 6, 1.

104 Liciniu a fost înfrînt în două lupte: 3 iulie 323 la Adrianopol şi 18 sept. 323 la Hriso-polis. Războiul complet s-a terminai în 324. Disperat şi-a trimis soţia la fratele ei rugîndu-1 de iertare. Constantin l-a închis în Tesalonic, unde la începutul lui 325 fu ucis. Mai pe larg în Vita Constantini, II—III.

105 In versiunea siriacă numele fiului său Crispus (+ 326) a fost omis aici şi în paragraful 6 şi înlocuit cu cuvintele «fiii săi iubiţi şi întru toate asemănători tatălui lor». Eusebiu nu are curaj să se exprime în legătură cu o crimă atît de odioasă a protectorului său, care, lăsîndu-se influen­ţat de insinuările «mamei» lui vitrege Fausta, a dat ordin ca Crispus să fie otrăvit. La scurt timp a fost ucisă şi ea.

106 Fapte, 9, 1.

107 Apoc., 17, 8-11.

108 Eusebiu se repetă şi aici ca şi în exprimarea sa despre Maximin.

109 Ier., 2, 30.

110 Şi aici, sfîrşindu-şi lucrarea, exprimă cugetări similare celor din Vita, II, XIX, XX.

111 E vorba de prefectura Orientului cu capitala Nicomidia.

112 In anul 303 (căci acesta era cel de al XlX-lea an de domnie a lui Diocleţian), Pastile că­deau la 18 aprilie. Edictul de persecuţie fusese afişat la Nicomidia în ziua de 23 februarie 303, aşa că pentru a ajunge în Palestina îi mai trebuiau cîteva zile. A se vedea mai sus: VIII, VI, 4-5.

113 Flavian guvernase Palestina pînă la finea anului 304.

114 Originar din Ierusalim, dar vieţuind ca citeţ şi exorcist în Scitopolis, Procopie era foarte cunoscut în jur, lăsînd biserici cu hramul lui în Cezareea şi Constantinopol.

115 Cei patru erau: Diocleţian, Maximian Hercule, Galeriu şi Constantin Chior. Libaţia consta din gustarea dii\ băutura adusă (vin sau apă) şi restul se stropea peste masa ori altarul de jertfă.

116 Homer, Iliada, 13, 204, în traducerea lui G. Murnu-Pippidi 1955, p. 52.

117 Pomenirea lui Procopie cade pe ziua de 8 iulie, dar în anul 303 aceasta cădea lunea, nu miercurea.

118 Paragrafele 3-4 reproduc aproape textual cele spuse în Istorie, VIII, III, 1, dar nu indică nici un nume. Curios că din 20 de episcopi palestinieni, 18 participă în 325 la Niceea. Or, ca martir sub Diocleţian nu figurează decît Ascîepios, care era marcionit. Aşa că dintre martirii palestinieni nu se cunosc acum decît Pamfil şi Silvan de Gaza, acesta din urmă exilat la mină.

119 Dintre cei «căzuţi» nu se dau nume, poate pentru a nu le populariza.

120Potrivit versiunii lungi Zaheu era diacon din Gadara, iar Alfeu provenea din Elefterupolis şi era citeţ şi exorcist în Cezareea. Data martiriului e 17 noiembrie după calendarul ieronimian.

121 Adică în 17 sau 18 noiembrie.

122 Exorciştii puteau fi şi laici, şi clerici, ca Roman. El pătimeşte în Antiohia deşi e pomenit aici.

123 Şi Evanghelia sfătuia: «fugiţi în alt loc» {Matei, 10, 23 etc). Tertulian, Atanasie şi alţii se apără pentru fuga de persecuţie, dar sînt - cazul lui Roman - şi îndrăzneţi, care nu pot răbda defăimarea credinţei.

124 Versiunea lungă dă şi numele acestui împărat: «ginerele lui Diocleţian — Galeriu».

125 Vicenaliile lui Diocleţian au fost sărbătorite la Roma în 20 noiembrie anul 303.

15 a. Pomenirea în 18 nov. A. Ehrhard, I, o. c, 506.

126 Aşadar în 304-305.

127 Urban a guvernat Palestina între 304-307.

128 E vorba de cel de al IV-lea edict (din primăvara anului 304).

129 Spre a o deosebi de cea care ascultase predica sfîntului Pavel.

130207 în calendarul răsăritean pomenirea lui Agapie şi a soţilor săi se prăznuieşte şi la 15 martie. Ehrhard (o. c. I, 591) ne informează că într-un calendar cu unciale din sec. IX, «Agapie şi soţii lui» figurau pe data de 15 martie. Dar, curios, într-un alt minologien (Ehrhard, o. c. I, 697) găsim iarăşi la data de 19 august pe «Timotei, Agapie şi Tecla».

131 Cei opt mucenici au murit la 24 martie anul 305.

132 Abdicarea lui Diocleţian şi Maximian Hercule s-a făcut la 1 mai anul 305. Lactanţiu, De mort. persecut. XIX.

133 Maximin Daja era nepotul lui Galeriu, care-1 ajutase să primească în mai 305 gradul de cezar.

134 Se cunoştea de mult faima şcolilor juridice de la Beirut. Fraţii Atenodor şi Grigorie Taumaturgul acolo s-ar fi dus dacă nu ar fi rămas atraşi de reputaţia lui Origen. Episcopul Trifi-liu din Cipru tot în Beirut studiase, cum ne informează Sozomen (Ist bis. VII, XIX), Pamfil, ele­vul lui Origen, la fel, mai tîrziu Grigorie de Nazianz şi alţii.

135 / Tim. 3, 2-3.

136 Un mic orăşel, port la mare în Licia. De aici se trăgea Apfian şi se pare că părinţii lui erau păgîni.

137 Simeon Metafrastul, cunoscutul aghiograf bizantin din sec. X, ne informează că cel care 1-a convertit pe Apfian a fost sfîntul Pamfil, dascălul lui Eusebiu (Stigloher, Eusebiu K. Gesch. p. 622).

138 în text «x^-^l*PX^ol>>"~ ^ce> peste 1.000 de oameni, deci un fel de magistraţi superiori de miliţie, care răspundeau de ordinea publică.

139 Dacă chiar legislaţia editată de Constantin cel Mare prevedea pedepse precum turna­rea plumbului topit în gura celui care ar fi comis răpirea unei fete, ne putem închipui că cruzi­mea persecuţiilor, oricît de rafinată ar fi fost, nu-i neverosimilă.

140 Se ştie că nonele erau în ziua a cincea din lună, afară de martie, mai, iulie şi octombrie, cînd erau a şaptea zi. în cazul de faţă am avea data de 2 aprilie, cînd de fapt şi figurează în calen­darul răsăritean pomenirea «Sf. Apfian şi Edesie». în schimb, în anul acela ziua de doi aprilie nu era vineri, ci marţi. Ehrhard, o. c. I, 609.

141 Pomenit în unele minologii la data de 4 mai sub numele «Olbian», Ehrhard, o.c. II, p. 621.

142 Data morţii lui Edesiu nu-i indicată de Eusebiu decît prin cuvintele «nu multă vreme după Apfian», adică după 2 aprilie. De fapt vechile minologii îi pun pe amîndoi la 2 aprilie. Ehr­hard: «Uberliefferung II, 614». Unii istorici afirmă că Edesiu ar fi făcut parte dintre cei trimişi la mine, ceea ce i-ar situa moartea abia după anul 307. E drept că cronologia lui Eusebiu lasă ade­seori de dorit. Apfian şi Edesiu erau fraţi şi vor fi murit curînd unul după altul.

143 TpîBtov "" paîlium, era «haina filosofului». Iustin, Dialog, I, 2. Şi aici mai sus: VI, XIX, 14.

144 Recenzia lungă precizează că judecătorul respectiv se numea Hierocle şi se pare că acesta a fost polemistul pătimaş care a scris o lucrare împotriva creştinilor, în care acuză Scriptura că ar conţine contradicţii. Unii afirmă că el este cel care a sfătuit pe Diocleţian să semneze edic­tul de persecuţie a creştinilor. Poate că acolo a fost condamnat Edesiu şi între ei se va fi desfăşu­rat discuţia de care ne aminteşte Eusebiu.

145 Adică în anul 306-307.

146 Dios era luna decembrie. Data de 20 noiembrie 306 cădea într-o miercuri, nu într-o vineri, cum zice Eusebiu.

147 Matei 10, 18.

148 MateiTJ, 15-26; Marcu 15, 6-15. Această asemănare cu patimile Mînruitorylui o aflăm la mulţi martiri, chiar şi dintre cei amintiţi de Eusebiu (Iacob, P.olicarp, Lyon etc).

149 în unele calendare pomenirea lui Agapie se face la 15 martie, iar nu la 24 martie. Ehr­hard o.c. I, 605. ' .

150 Din nou o greşeală de cronologie a lui Eusebiu: ziua a patra înainte de nonele lui apri­lie este 2 aprilie. în anul 307 Pastile cădeau cu 8 zile înainte de idele lunii aprilie, deci în 8 apri­lie, în calendarul apusean Teodosia e prăznuită în 2 aprilie, în cel răsăritean, la 29 mai.

151 Situată la 40 de km. sud de Marea Moartă, mina de aramăPhaeno (azi Feinan) e azi aproape părăsită.

152 Deci, 5 noiembrie. Atunci se pomenesc «Domnin şi soţii» (Ehrhard,-o. c. I, 505).

153 Nu cunoaştem date despre hirotonirea ca episcop a lui Silvan, care era numai preot cînd fusese trimis în mine.

154Eusebiu nu dă nici un alt amănunt despre el.

155Urban.

156Numele lor: Timotei, Teofil şi Teotim.

157Nu este trecut în sinaxar.

158Eutihie şi Carterie.

159 Nu li se dă numele, probabil e vorba de Tea, Pavel şi Valentin, martirizaţi la 15 iulie, (Ehrhard o. cl, 669).

160 Poate că Eusebiu se va fi gîndit la unii din tinerii (pU.eA.euTepoi care justificau chiar acţiuni riscante de dragul libertăţii, aşa cum aminteşte istoricul Polibiu (+123 î.Hr.) sau Plutarh, cînd vorbeşte despre Demostene.

161 Alte amănunte nu ne dă Eusebiu.

162 / Tim., 2, 4.

163 Fapte, 7, 60.

164 25 iulie 308.

165 Deci organe civile şi militare, deopotrivă.

166 Ca în vremea împăratului Deciu, aşa cum ne informează epistolele sfîntului Ciprian şi ale sfîntului Dionisie al Alexandriei.

167 Numele lui Antonin e însemnat pe o versiune sinaitică a Hexaplei, din care se vede că în timpul detenţiei sfîntul Pamfil revizuia textul Hexaplei, iar «mărturisitorul» Antonin îl ajuta. Cf. Bardy, o. c. III, 149.

168 Deci la 13 noiembrie, 308 (Ehrhard, o. c. I, 505).

169 Numele «maxy» însemnează tatuare, sălbăticire.

170 Se ştie că pînă şi grecii vechi socoteau că e osînda cea mai mare pentru uri suflet rare nu-şi găseşte odihnă în mormînt. Cazul descris în piesa «Antigona» e tipic. E Rhode, l'syclu. A se vedea mai sus şi cazurile cu martirii din Lyon: V, I, 62.

171 Ceea ce însemnează 14 decembrie anul 308.

172 S-ar putea aplica aici dictonul «quorum nomen Deus scit». Nu se pot identifica nici Ares, nici Promos (Stigloher propune «Petros»), nici Ilie. în drum spre Cilicia ei «au fost decapi­taţi sau arşi de vii» (Bardy, o. c. p. 152).

173 Adică în 11 ianuarie 309.

174 într-adevăr un «Apselam» figurează la 11 ianuarie în martirologiul ieronimian.

175 Figură de stil pentru cuvîntul din Pilde, 17, 1, «în cuptor se lămureşte aurul».

176 Harnack {Marcion, ed. II, Leipzig 1924, p. 341-344) tine să confirme că pe la 318-319 exista în sudul Damascului o comunitate marcionită.

177 Varianta lungă a muceniciei sfîntului Pamfil a fost publicată pentru prima oară în «Analecta Bollandiana» XVI, Bruxelles, 1897.

178 Scrierea privitoare lă Martirii_din_Palestina'>Martirii din Palestina era deja redactată fie separat cum 6 avem, fie într-o serie de «istorie a martirilor». Cf. Ehrhard, UberliefemngI, pi. Aşa se explicaşi acest tidu pus aici între paranteze.

179 Teodul. însemnează robul lui Dumnezeu.

180 Lucru foarte important de reţinut cînd ne gîndim la dezvoltarea vieţii bisericeşti.

181 O minunată imagine a armoniei universale.

182 Pamfil.

183 Toate paragrafele înşirate pînă aici în acest capitol al Xl-lea sînt reproduse după varianta lungă a scrierii.

184 Vrea să spună că asceza, aşa cum o practica Pamfil, era cu adevărat o filosofie superioară.

185 Adineaori s-a afirmat că şi în temniţă Pamfil revizuia şi corecta textele biblice ale Hexaplei lui Origen.

186 Pierdută, cu excepţia unor mici fragmente.

187 Noul nume al Ierusalimului.

188 Aşa e cazul şi cu alt martir, Ioan, despre care se vorbeşte mai jos: M.P. XIII, 6-8, ca să nu mai vorbim de cazul clasic al lui Didim Orbul.

189 Rom. 12, 11 şi aici, mai sus: V» I, 9.

190 Deci 16 februarie. Pamfil fusese arestat în al V-lea an al persecuţiei în răstimpul dintre noiembrie 307 şi aprilie 308, de aceea anul martirizării lui nu putea fi decît 310, bine ştiind că a . stat în temniţă 2 ani.

191 Rom., 2, 29.

192 Rom., 9, 3; Ioan, 1, 47.

193 Gal., 4, 26.

194 Evr., 12, 22.

195 Nedumerirea judecătorului era cu atît mai mare cu cît Ierusalimul ca atare nici nu mai exista de cînd fusese dărîmat (la anul 70 d. Hr.).

196 De acolo «va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile noastre» (I Petru 1, 19).

197 Se va fi gîndit poate şi la ameninţarea din Apologeticul lui Tertulian, XXXVII, 6.

198 Deşi sclav, Pamfil l-a tratat pe tînăr aşa cum a făcut-o Pavel cu Onisim (Filim., 12) ca «fiu» şi «frate iubit» (16), căci, după cîte ştim, tînărul era caligraf şi colaborator la munca aleasă de multiplicare a Scripturilor Sfinte.

199 «Cu ardere prelungită», înceată, încît omul să moară mai curînd asfixiat şi chinuindu-se pe îndelete.

200 în text e^wuiţ, o tunică cu o singură mînecă, prinsă doar pe umărul drept, purtată mai ales de sclavi sau de filosofi.

201 Aşadar, încă de prin anul 303, pe vremea cînd se publicase primul edict de persecuţie dat de Diocleţian şi de Galeriu.

202 Ps. 49, 14.

203 / Cor., 16, 9.

204 Deci pedeapsă care se administra de regulă sclavilor.

205 E interesant că Eusebiu nu indică ziua cînd s-a sfîrşit sfîntul Pamfil. In minologhiile bi­zantine aflăm pentru data de 16 februarie pe «Pamfil şi soţii». Ehrhard, o. c. I, 579, 583, 586 etc.

206 Să hu se confunde cu provincia Batanea din Răsăsritul lacului Genizaret, care făcea parte din Tetrachia lui Filip. în cazul de faţă, e vorba de un sat cu acelaşi nume în apropiere de Cezareea,

207 5 martie anul 310.

208 Adrian moare la 5 martie, Eubul, la 7 martie. Cu ei se încheie seria celor 43 de martiri din Palestina.

209 Pedeapsa de a păzi cămilele ori caii de la cursele de poştă ale imperiului a fost o pe­deapsă mai mică prin care şi-au salvat viaţa unii episcopi din Palestina care aduseseră jertfe ido­lilor în timpul persecuţiei.

210 Şi au fost mulţi cei care au refuzat să se predea. Amintim între alţii cazul episcopului Felix din Tebesta Numidiei (Knopf-Kriiger: Mărtyrerakten, ed. II, p. 90-92.).

211 Aluzie mai ales la criza donatistă, descrisă mai sus.

212 Probabil că la Phaeno s-au făcut unele hirotoniri ilegale, Duchesne, Hist., II, 99-100.

213 VIII, II, 1-3.

214109.- E vorba de anul 309-310.

215 Firmilian.

216 Peleus era partizan al lui Meletie de Licopole, care a provocat o schismă în Biserica Egiptului, schismă care se va stinge abia în urma sinodului I ecumenic. Cf. Eus. Popovici,/rforia, I, 347. Nu-i clar dacă preotul se numea Ilie (cum spune varianta lungă), Patermuthios pare a fi fost laic. într-un minologhion vechi (Ehrhard, I, 459) pomenirea lor e pusă pe 19 septembrie.

217 Popularitatea lui a crescut tocmai prin suportarea exemplară a muncilor grele din mină. Pe atunci să fi fost numai preot. Poporul l-a dorit apoi episcop.

218 II Cor., 3, 3.

219 într-adevăr, ultima şi cea mai grea persecuţie, a lui Diocleţian, a bîntuit în Răsărit.

220 IlaAvvcoâîa ar fi ceea ce s-ar exprima prin expresia «a schimba tonul», a retracta sau a reveni asupra unei acţiuni pe care o regreţi. Numele va fi rămas de la cunoscutul liric Stesihor din Himera Siciliei (645-560 î.Hr.), care, în poemul său Palinodia, acuza pe Elena, provocatoarea răz­boiului troian că din pricina ei şi-a pierdut vederea: In urma «Palinodiei» el şi-a recăpătat văzul.

221 Palinodia la care se gîndeşte Eusebiu pare a fi fost edictul dat de împăratul Galeriu în 311. Se pare că şi lucrarea despre Martirii din Palestina s-a terminat curînd după apariţia acestui decret.