Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

întrucît, dar, eu, Constantin Augustul, şi eu Liciniu Augustul ne-am îritîlnit în chip fericit la Milan şi am căutat să împlinim tot ce interesa bineleji folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam⁶⁵ utile tuturora în multe privin^eTam hotărît în primul rînd⁶⁶ şi să asigurăm respectul şi cinstea cuvenite divinităţii înainte de toate, adică ne-am hotărît să acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gîndul ca orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos şi nouă şi tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră⁶⁷.

Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar şi drept, am hotărît că winţa noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma şi a alege res­pectarea sau ţinerea religiei creştine şi că fiecăruia să i se lase libertatea de a^şi da consimtămîntuî şi a alege aceaTbrmă de religie pe care o crede cea mai potriviră pentru el, pentru ca şi divinitatea să ne arate în toate ocaziile provi­denţa şi bunăvoinţa sa⁶⁸.

De aceea ne exprimăm dorinţa noastră în acest edict ca respectivele condiţii conţinute în scrisorile noastre anterioare⁶⁹ trimise Domniei Tale în legătură cu creştinii să fie complet suprimate şi înlăturate pentru că păreau cu totul nedrepte şi străine de blîndeţea noastră şi ca de acum înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să poată să aleagă liber religia creştină şi să o practice fără nici o supărare.

3. 
   Şi am mai hotărît să-ţi facem cunoscute în toată întinderea lor aceste măsuri ca să ştii că am dat creştinilor amintiţi putere liberă şi fără piedică de a-şi practica religia lor.
   
4. 
   Iar întrucît Domnia Ta vede că noi le acordăm această libertate fără nici o restricţie, prin aceasta tot aşa înţelege Domnia Ta că şi altora li s-a dat îngăduinţa să urmeze cum doresc religia lor proprie, lucru cerut şi de liniştea vremilor actuale, că fiecare e liber să-şi aleagă şi să practice religia care-i pla!pe. Am hotărît acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit cultul sau religia cuiva.
   
5. 
   Mai hotărîm totodată, în legătură cu creştinii, că locaşurile în care obiş­nuiseră să se adune pînă acum şi despre care stabilisem într-o epistolă ante­rioară pe care ţi-am trimis-o că lor li s-a dat altă destinaţie, de acum înainte dacă apar oameni care par că ar fi cumpărat aceste locaşuri de la fiscul nostru, fie de la altcineva, să le înapoieze fără amînare şi fără echivoc zişilor creştini fără plată.
   

10. 
    Iar dacă cineva a primit acele locaşuri sub formă de daruri şi cer ceva in schimb de la bunăvoinţa noastră, aceia să se prezinte la tribunalul magistra­tului local pentru ca prin mărinimia noastră să li se plătească o compensaţie. Prin grija Domniei Tale toate aceste bunuri vor trebui restituite neîntîrziat şi în întregime creştinilor.
    
11. 
    Şi deoarece aceiaşi creştini nu posedau numai locaşuri de cult, unde aveau obiceiul să-şi ţină întrunirile, ci întrucît se ştie că avuseseră şi alte bunuri care nu aparţinuseră persoanelor singuratice, ci comunităţii întregi, vei da po­runci ca, potrivit legii anunţate mai înainte, toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără' nici o împotrivire creştinilor, adică totalităţii sau comunităţii lor.
    

Dispoziţiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb preţul lor să aibă, cum am spus, nădejdea că • vor fi răscumpăraţi potrivit mărinimiei noastre.

12. 
    Oricum, trebuie să acorzi toată atenţia faţă de comunitatea creştinilor, în sensul ca porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cît mai repede, pentru ca, după blîndeţea noastră, să avem convingerea că liniştea publică e în felul acesta asigurată.
    
13. 
    Fie ca, după cum s-a mai spus mai sus, prin această rînduiala, bună­voinţa dumnezeiască pe care am simţit-o de atîtea ori, să rămînă nedezminţită faţă de noi!
    
14. 
    Iar pentru ca textul prezentei legi şi a bunătăţii noastre să poată fi adus la cunoştinţa tuturor, e bine ca ceea am scris să fie afişat prin dispoziţiata, să fie publicat pretutindeni şi să ajungă la cunoştinţa tuturor, pentru ca legea pornită din bunătatea noastră să nu rămînă ascunsă nimănui».
    

15. Copie a unei alte ordonanţe împărăteşti prin care se ordonă a se restitui
Bisericii averile ei.

«Te salut, prea venerabile Anulinus!⁷⁰

Ţine de felul în care dorim noi binele ca ceea ce aparţine de drept altuia nu numai să nu fie înstrăinat⁷¹, ci să faci ca el să revină proprietarului, prea venerabile Anuline.

16. 
    Drept aceea dorinţa noastră este ca atunci cînd vei primi scrisoarea aceasta, dacă vreunul din bunurile care au aparţinut Bisericii universale a creştinilor în vreun oraş sau în alte locuri a fost confiscat fie de cetăţeni singu­ratici, fie de alţii, să porunceşti să fie înapoiate fără întârziere aceleiaşi Biserici, deoarece am hotărît ca proprietăţile pe care le posedau înainte aceste Biserici, să fie înapoiate celor îndreptăţiţi.
    
17. 
    întrucît Domnia Ta înţelegi că porunca dată de noi este foarte clară, să te grăbeşti să restitui cît mai repede fie grădini, fie case, fie orice altceva din cele ce făcuseră parte din bunurile amintitelor Biserici, ca să putem afla că ai dat cea mai deplină ascultare poruncii noastre. Să fii salutat, prea venerabile şi prea iubite Anulinus».
    
18. 
    Copie de pe epistola împăratului prin care cere să se ţină la Roma un sinod episcopal pentru unirea şi pacificarea Bisericilor⁷².
    

«Constantin Augustul, către Miltiade, episcopul Romei, şi către Marcu⁷³. întrucît am primit de la luminatul proconsul Anulinus al Africii mai multe ast­fel de epistole, din care reiese că Cecilian, episcopul cetăţii Cartagina, a_t fost învinuit în multe privinţe de unii din colegii săi africani⁷⁴ şi întrucît îmi cade foarte greu ca, în ţinuturile pe care dumnezeiasca Providenţă le-a pus în mod liber sub ascultarea devoţiunii Mele şi în care există o mare mulţime de creş­tini, să persiste dezbinarea pentru motive din cele mai neînsemnate provenite din neînţelegerile şi tulburările dintre episcopi.

19. 
    Am găsit potrivit ca Cecilian însuşi împreună cu alţi zece episcopi din rîndurile acuzatorilor lui şi alţi zece din cei pe care i-ăr crede a fi de folos cau­zei lui să se îmbarce pentru Roma, pentru ca acolo, în prezenţa Ta, precum şi a colegilor voştri Reticiu, Matern şi Marin⁷⁵, cărora le-am poruncit să vină cît mai în grabă la Roma, să fie ascultat cum crezi că va fi mai potrivit.
    
20. 
    De altfel, pentru ca să puteţi avea despre toate aceste lucruri cunoş­tinţa cea mai deplină, am adăugat la epistola mea şi copiile documentelor pe care ni le-a trimis Anulinus şi pe care le-am trimis şi colegilor voştri amintiţi. După ce le vei fi citit, Prea Sfinţia Ta vei judeca în ce chip trebuie cercetată cauza amintită şi s-o rezolvăm în mod just. Cred că n-a scăpat atenţiei Tale nici faptul că eu nutre'sc un respect atît de mare adevăratei Biserici catolice⁷⁶, încît nu vreau ca să toleraţi undeva vreo schismă sau dezbinare. Dumnezeirea Marelui Dumnezeu să Vă ţină întru mulţi ani, Prea Cinstite!»
    
21. 
    Copie de pe epistola împăratului, prin care insistă să se ţină un al doilea sinod pentru înlăturarea oricărei dezbinări între episcopi.
    

«Constantin Augustul către Chrestus, episcopul Siracuzei.

încă mai demult⁷⁷, cînd, cu răutate şi cu încăpăţânare, au început unii să se despartă din punct de vedere religios de sfînta şi cereasca putere şi de tradi­ţia universală, în scopul de a pune capăt certurilor dintre ei, am decis să chem din Galia cîţiva episcopi precum şi din Africa,' pe cei care, în fiecare din par­tide, se luptă unii contra altora în mod încăpăţînat şi fără întrerupere, pentru ca printr-o examinare atentă, de faţă fiind şi episcopul Romei şi ceilalţi, pro­blema controversată să-şi găsească o rezolvare dreaptă.

22. Dar neţinînd seama de aşa ceva, cum se întâmplă, unii au uitat pînă şi
de mîntuirea lor şi de cinstea datorată celor mai sfinte învăţături şi nici acum
nu încetează a prelungi duşmăniile lor, fără să vrea să se plece în faţa judecăţii
deja încheiate⁷⁸. Ei afirmă că ori au fost prea puţini episcopii care şi-au expri-
mat atunci părerea şi şi-au expus convingerile, ori că, fără o prealabilă şi
temeinică examinare a tuturor problemelor, ei s-ar fi grăbit atunci să-şi spună
cuvîntul într-un mod prea grăbit şi forţat. Din toate acestea reiese că tocmai
cei care trebuiau să dovedească întreolaltă o înţelegere frăţească şi deplină,
s-au dezbinat între ei în chip ruşinos sau chiar nelegiuit şi dau oamenilor, ale
căror suflete sînt străine de învăţătura cea prea sfînta, prilej de a o batjocori.
Drept aceea a trebuit să port grijă ca problema care ar fi trebuit să se lămu-rească printr-o consimţire liberă faţă de hotărîrea adusă, să se poată încheia măcar prin prezenţa unui număr mai mare.

23. 
    Drept aceea am poruncit ca la calendele lui august să se adune în ceta­tea Arelate un număr mai mare de episcopi⁷⁹ din diferite localităţi şi foarte numeroşi, în care scop am găsit de bine să-ţi scriu să ceri de la strălucitul guvernator Latronianus al Siciliei⁸⁰ posta imperială⁸¹, după ce îţi vei fi luat încă doi delegaţi de rangul al doilea, pe care-i socoti mai potriviţi, precum şi trei oameni de serviciu, care să te ajute pe drum pentru ca la ziua indicată să poţi fi la locul respectiv. -
    
24. 
    în chipul acesta, cu ajutorul Prea Sfinţiei Tale şi prin cel al conştiinţei unanime şi comune tuturor celorlalţi episcopi prezenţi, această ceartă care în chip mizerabil s-a prelungit pînă acum datorită unor rivalităţi ruşinoase, odată ce se va fi ascultat tot ce e necesar de către oameni, de astădată, independenţi unii de alţii şi care am poruncit să fie şi ei de faţă, vom putea ajunge - oricît ar fi de tîrziu - la învăţătura cea adevărată, la credinţa cea dreaptă şi la înţelegerea frăţească⁸². Dumnezeu Atotputernicul să te păzească sănătos întru mulţi ani!»
    

VI

Copie de pe epistola împărătească prin care împăratul face Bisericii donaţii în bani

1. «Constantin Augustul, către Cecilian, episcopul Cartaginei.

întrucît am găsit de bine ca în toate ţinuturile, în cele africane, în cele din

Numidia şi în cele din Mauritania⁸³ să dăruiesc ceva pentru cheltuielile lor unor anumiţi slujitori ai prea sfintei Biserici universale, recunoscută prin legi, am trimis o epistolă administratorului financiar general Ursus⁸⁴ din provincia Africa proconsulară, comunicîndu-i că îi stau la dispoziţie la Domnia Ta suma de 3000 de folii⁸⁵.

2. Cînd vei lua în primire această sumă să bagi de seamă ca aceşti bani să
fie împărţiţi între cei amintiţi potrivit îndrumării ce ţi s-a trimis prin Hosius⁸⁶.

3. 
   Dacă însă vei vedea că lipseşte ceva ca să se împlinească decizia mea faţă de toţi aceia, va trebui să te adresezi cu toată încrederea lui Heraclide, administratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredinţat verbal - în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el - să mă satisfacă neapărat.
   
4. 
   Şi deoarece am înţeles că unii oameni de faimă rea umblă prin înşelă­ciune să întoarcă poporul de la prea sfînta şi dreapta Biserică spre o credinţă greşită, să ştii că am dat dispoziţii verbale prin consulul Anulinus şi vice-pre-fectului Patricius să se dea atenţia cuvenită tuturor celorlalte probleme şi îndeosebi acesteia şi să nu îngăduie să fie neglijată o asemenea problemă⁸⁷.
   
5. 
   De aceea, dacă vezi că anumiţi oameni de acest fel mai stăruie încă în nebunia lor, recurge, fără să stai deloc la îndoială, la judecătorii amintiţi şi pre-zintă-le situaţia ca să poată întoarce pe aceşti oameni de la rătăcirea lor, după cum am poruncit cu viu grai.
   

Dumnezeirea Marelui Dumnezeu să te ocrotească la mulţi ani!»
VII

Copie de pe epistola imperială prin care s-a dispus ca întîistătâtorii Bisericilor să fie scutiţi de orice sarcină publică¹⁴*

1. «Salutare, prea veneratul nostru Anulin!

întrucît reiese dintr-o mulţime de fapte că dispreţul faţă de religia, pe care se bazează respectul cuvenit faţă de suprema putere cerească, pune în mari pri­mejdii treburile publice, pe cită vreme o primeşti şi o ţii aşa cum cer legile, ea a adus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus în toate relaţiile omeneşti o binecuvântare deosebită, de aceea am găsit de bine, Prea-vrednice Anulinus, ca acei oameni care prin sfinţenia pe care trebuie s-o observe şi prin păzirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba religiei celei sfinte, aceia să primească dreapta răsplată pentru oboseala lor, Prea-venerate Anulinus.

144. Răspunsul lui Anulinus datează din 15 aprilie 313. încă de mult, din sec. I, mai erau

scutiţi de sarcini publice şi preoţii altor culte, cum erau evreii, dar tot aşa şi retorii, gramaticii,
filosofii, atleţii, muzicanţii.

2. în acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ţi-a fost încredinţată
îndeplinesc în cadrul Bisericii universale, în fruntea căreia se află Cecilian,
serviciul lor în slujba acestei sfinte religii şi cărora lumea s-a obişnuit să lespună «clerici»⁸⁸, vreau ca ei să rămînă scutiţi pur şi simplu odată pentru tot­deauna de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deyjer^jieleffluttă să se „înstrăineze de serviciul datorat divinităţii, ci, dimpo­trivă, să nu fie deloc tulburaţi în ascultarea de legea lor proprie. Cu cît este o mai mare cinstire pe care o aduc ei divinităţii, cu atît mai mare este binele pe care-1 aduc în treburile publice.

Fii salutat, Prea-venerabile şi Prea-iubite Anulinus!»

VIII

Liciniu înclină spre rău. Căderea lui

1. 
   Iată, dar, cît de mari au fost binefacerile la care ne-a făcut părtaşi Harul dumnezeiesc şi ceresc prin arătarea în lume a Mîntuitorului⁸⁹ şi cît de copleşi­toare pentru toţi oamenii au fost bunurile pe care ni le-a adus pacea! De aceea la noi (creştinii, n.tr.) toate se desfăşurau în serbări şi în adunări sărbătoreşti.
   
2. 
   Dar din pricina pizmei care urăşte binele şi a diavolului care iubeşte răul⁹⁰, vederea unui astfel de spectacol nu era de suportat. Tot aşa nici pe Ucinius cele întîmplate tiranilor, despre care am pomenit mai înainte, n-au fost în stare să-1 păstreze în idei sănătoase. Căci cu toate că i-a mers bine în împărăţia sa şi i s-a recunoscut cel mai mare rang după cel al marelui împărat Constantin, cu care s-a şi încuscrit şi a ajuns la cea mai înaltă înrudire cu el, totuşi s-a ferit să păşească pe urmele celor buni, nevoindu-se, dimpotrivă, să imite în răutate şi în desfrînarea lor pe tiranii cei nelegiuiţi şi preferind să urmeze planurile celor a căror cădere a văzut-o cu ochii lui proprii, în loc să fi stăruit în prietenie şi dragoste faţă de suveranul care-i era superior în toate.
   
3. 
   Plin de invidie faţă de binefăcătorul său, el a pornit împotriva lui un război nelegiuit şi foarte sîngeros, fără a asculta de legile firii şi fără a păstra în cugetul său amintirea jurămintelor, a sîngelui, a tratatelor de alianţă.
   
4. 
   într-adevăr, aşa împărat cum era, Prea-bunul Constantin i-a dat sem­nul celei mai curate bunăvoinţe: nu a dispreţuit înrudirea cu el, nu s-a împotri­vit strălucitei căsătorii cu sora lui proprie, ci l-a socotit vrednic să se împărtă­şească de vrednicia aleasă a părinţilor, de sîngele împărătesc, pe care îl datora strămoşilor săi, i-a acordat puterea supremă ca unei rude şi ca unui împreună sfătuitor; i-a hărăzit dreptul de a guverna şi de a conduce o parte (şi nu cea mai mică!) din popoarele supuse romanilor⁹¹.
   

1. 
   Dar purtarea lui Licinius era tocmai contrară: zi după zi urzea complo­turi împotriva superiorului său, scornind tot felul de curse, ca şi cum anume ar fi căutat cu ce fel de răutăţi să răspundă binefăcătorului său. La început, încer-cînd să-şi ascundă planurile, se prefăcea că-i prietenul lui, sperînd că, folosin-du-se mereu de viclenie şi înşelăciune, va ajunge uşor la rezultatul dorit.
   
2. 
   Or, pentru Constantin, Dumnezeu era adevăratul prieten, paznic şi ocrotitor, care-i aduce la cunoştinţă cursele urzite în taină şi în umbră, dîndu-le pe faţă. Marea armă a credinţei este foarte potrivită spre a asigura ocrotirea împotriva vrăjmaşilor şi a dobîndi mîntuirea sufletului. Ocrotit de această armă, împăratul nostru cel atît de îndrăgit de Dumnezeu a scăpat din uneltirile acestui şiret cu nume blestemat⁹².
   
3. 
   Cînd a văzut că planurile lui ascunse nu şi le poate împlini după voie, întrucît Dumnezeu îi făcea cunoscut împăratului celui iubit de El orice viclenie şi orice răutate, nemaifiind în stare să se prefacă, Licinius a pornit la luptă pe faţă.
   
4. 
   Prin aceea, însă, că a pornit la luptă împotriva lui Constantin, Licinius a început totodată să lupte şi împotriva lui Dumnezeu cel peste toate, despre care ştia că I se închină şi Constantin⁹³. în al doilea rînd, în linişte şi pe ascuns, el a declarat război şi împotriva creştinilor aflaţi sub ascultarea lui, cu toate că aceştia niciodată nu i-au făcut nici un rău. El făcea însă acest lucru fiind mînat de o răutate firească şi lovit de o orbire cumplită.
   
5. 
   Nu a pus înaintea ochilor nici amintirea celor care prigoniseră pe creş­tini încă înainte de el şi nici a acelora pe care el însuşi i-a pedepsit pentru necredinţa lui în Dumnezeu, ci, lipsit de orice cugetare sănătoasă, în stare de nebunie deplină, a hotărît să se războiască cu Dumnezeu însuşi, ocrotitorul lui Constantin, iar nu cu cel ocrotit⁹⁴.
   

1. 
   A alungat mai întâi de la curtea sa pe toţi creştinii⁹⁵ lipsindu-se astfel, nenorocitul, de rugăciunile, pe care, după învăţătura părinţilor, trebuia să le adreseze pentru toţi oamenii⁹⁶. După aceea a poruncit ca în fiecare oraş să fie eliminaţi şi să se ia gradul oricărui militar care nu va accepta să aducă jertfe demonilor. Şi acestea încă erau puţin lucru, dacă le-am compara cu altele.
   
2. 
   Dar de ce să mai amintim unul după altul faptele acestui om cu totul nelegiuit şi vrăjmaş al lui Dumnezeu, despre care nici nu ştim cum a ajuns să născocească astfel de nelegiuiri? Căci el a mai poruncit că nimeni nu are voie să arate înţelegere omenească nenorociţilor din închisori, ducîndu-le hrană şi nici n-au voie să arate milă faţă de cei ce suferă de foame în lanţuri şi că, peste tot, nimeni n-ar fi bun, iar bine cu adevărat nu ar săvârşi nici chiar cei care sînt mânaţi de pornirea firească de a ajuta pe semenul său! între legile pe care le-a adus, aceasta era într-adevăr cea mai nelegiuită şi mai înjositoare, întrucît se împotrivea oricărui simţământ firesc. Căci această lege prevedea că şi cei care dovedeau milă urmau să aibă aceeaşi soartă ca şi cei miluiţi, trebuind să fie pedepsiţi cu aceeaşi pedeapsă ca şi cei din lanţuri şi din închisori.
   
3. 
   Aşa prevedeau poruncile date de Licinius.
   

De ce să mai înşirăm şi inovaţiile lui în legătură cu cei ce se căsătoresc ori cu cei care îşi sfîrşesc zilele, prin care el a îndrăznit să abroge vechile legi romane atât de bine şi cuminte gîndite şi a pus în locul lor legi barbare şi sălba­tice, cu adevărat ilegale şi potrivnice legilor adevărate? Sau nesfîrşitele impo­zite născocite de el în paguba popoarelor supuse lui, precum şi tot felul de încasări plătite în aur şi argint, noi măsurători de pămînt şi amenzi foarte costi­sitoare scoase de Ia oameni care nu mai locuiau la ţară⁹⁷, ci erau mortf de multă vreme?

13. Cîte feluri de surghiunuri n-a mai plăsmuit acest duşman al oamenilor

împotriva celor care nu erau vinovaţi cu nimic! Cîte arestări de oameni bine
situaţi şi de bună faimă, pe ale căror soţii le silea să divorţeze de tinerii lor soţi
legitimi pentru ca să le arunce im braţele prietenilor lui destrăbălaţi, profanîn-
du-le astfel prin fapte din ce în ce mai ruşinoase! Cîte femei măritate şi cîte fete
tinere n-a înjosit⁹⁸ acest bătrîn înaintat în vîrsta⁹⁹, numai să-şi împlinească
poftele lui nesăbuite! De ce să mai lungesc înşirarea lor atunci cînd excesul
ultimelor lui fapte dovedeşte că cele dintîi erau o nimica toată?

14. 
    Ca să terminăm, tot nebuneşte s-a purtat şi cu episcopii, căci îşi închi­puia că în calitatea lor de slujitori ai lui Dumnezeu celui Atotputernic ei s-ar împotrivi faptelor lui, de aceea le-a întins curse, dar nu la lumina zilei căci se temea de superiorul său¹⁰⁰, ci în taină şi cu viclenie, nimicind pe cei mai vred­nici dintre ei prin cursele întinse de unii guvernatori. Pînă şi felul morţii cu care sfîrşeau era nou şi nemaiîntîlnit.
    
15. 
    Intimplările care au avut loc în Amasia şi în alte oraşe ale Pontului întrec orice măsură de cruzime¹⁰¹. Aici unele dintre bisericile lui Dumnezeu erau şi de astă dată ori dărîmate din vîrf pînă la temelii, ori încuiate cu cheia pentru ca să nu se mai adune creştinii după obicei şi să nu mai ţină slujbele datorate lui Dumnezeu.
    
16. 
    E drept că nu-şi închipuia că s-ar face rugăciuni pentru el - despre acest lucru aşa-i spunea cugetul lui cel rău - în schimb era convins că noi facem acest lucru pentru împăratul cel iubit de Dumnezeu, căruia i-am cere să-1 aibă în mila Lui¹⁰². Şi astfel, din acea clipă, el a început să-şi verse mînia sa împotriva noastră.
    
17. 
    Linguşitorii aflaţi printre marii dregători fiind convinşi că fac pe plac acestui nelegiuit au copleşit pe unii dintre episcopi cu pedepse care se dau de obicei numai criminalilor: cu toate că nu săvîrşiseră nici o nedreptate, ei erau arestaţi şi bătuţi fără nici un motiv ca nişte ucigaşi. Alţii au trebuit să îndure chiar moartea şi încă într-un mod neobişnuit: trupul era ciopîrţit cu sabia în mai multe bucăţi, iar după această privelişte barbară şi înfiorătoare era arun­cat în adîncurile mării să fie hrană peştilor.
    
18. 
    Creştinii au început din nou să fugă: cîmpurile, deşertul pustiurilor, ascunzişurile munţilor au găzduit din nou pe slujitorii lui Hristos. Cînd nele­giuitul a văzut că-i reuşesc aceste metode şi-a pus gîndul să pornească o perse­cuţie generală împotriva tuturor creştinilor.
    
19. 
    Şi ar fi fost în stare să-şi îndeplinească acest plan şi nimic nu l-ar fi împiedicat dacă Dumnezeu care apără sufletele celor ce I se închină n-ar fi prevăzut ceea ce avea să se întimple: aşa cum dintr-un întuneric adînc şi dintr-o noapte întunecoasă se aprinde la un moment dat pentru toţi o puternică lumină, care e salvarea tuturora, aşa a dus Dumnezeu de mînă pe slujitorul Său, Constantin, «cu braţ înalt»¹⁰³ spre aceasta.
    

IX

Biruinţa lui Constantin şi binefacerile făcute de el supuşilor imperiului

1. 
   Aşadar acestui bărbat i-a dăruit Dumnezeu, ca răsplată vrednică pentru evlavia sa, cununa biruinţei împotriva celor necredincioşi¹⁰⁴.
   
2. 
   întrucît Licinius dusese pînă la marginile nebuniei planurile urzite împotriva lui, împăratul iubitor de Dumnezeu s-a convins că nu mai poate răbda aşa ceva, de aceea şi-a făcut un plan înţelept: să combine metoda aspră a dreptăţii cu iubirea de oameni, hotărîndu-se să sară în ajutorul celor care fuseseră chinuiţi atît de cumplit de acest tiran şi grăbindu-se să sal­veze cea mai mare parte din neamul omenesc după ce va fi scăpat de cîţiva oameni primejdioşi.
   
3. 
   Pînă atunci se lăsase condus numai de milă şi se arătase îndurător faţă de cel care nu merita acest simţămînt. Or aceasta nu ajuta la nimic: omul nu se lăsa de răutăţi, ci cu atît mai mult îi sporea ura împotriva supuşilor săi. Pe de altă parte, celor atît de crunt tiranizaţi de o fiară atît de crudă nu le mai rămă­sese nici o nădejde de scăpare.
   
4. 
   Iată de ce, acest ocrotitor al celor buni, împreunînd ura împotriva rău­lui cu iubirea faţă de bine a înaintat împreună cu fiul său, prea binevoitorul împărat Crispus¹⁰⁵, întinzînd tuturor celor ce se vedeau ca şi pierduţi dreapta lui salvatoare. Apoi, avînd drept conducător şi ajutător pe Dumnezeu Atotpu­ternicul şi pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul tuturor, amîndoi, tatăl şi fiul, după ce şi-au împărţit armata împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, i-au încer­cuit pe aceştia şi au cîştigat asupra lor o biruinţă uşoară căci cu ajutorul lui Dumnezeu toată desfăşurarea luptei a decurs după cum le-a fost voia.
   
5. 
   Atunci cei care mai ieri-alaltăieri «suflau ameninţare şi ucidere»¹⁰⁶, dintr-odată, mai repede decît s-ar putea spune, «n-au mai fost»¹⁰⁷, a pierit şi amintirea lor, chipurile şi statuile lor erau pe bună dreptate huiduite¹⁰⁸, iar ceea ce Licinius văzuse cu ochii săi proprii întîmplîndu-se cu tiranii de altă
   

dată, a suferit şi el în aceeaşi măsură pentru că «nu a primit învăţătură»¹⁰⁹ şi nu s-a înţelepţit după pedepsele primite de aceia¹¹⁰, ci a urmat acelaşi drum al nelegiuirii, aşa încît a căzut în aceeaşi prăpastie ca şi ei.

6. Pe cînd, dar, Licinius zăcea trîntit la pămînt, marele învingător Con­stantin strălucind de atîtea virtuţi, pe care i le-a dăruit credinţa, dimpreună cu Crispus, fiul său şi împăratul prea iubit de Dumnezeu, întru toate asemenea tatălui său, au luat în stăpînire şi Orientul¹¹¹, care le aparţinea, formînd de acum un singur imperiu al romanilor, unitar cum fusese altădată. începînd de la soare-răsare, lumea întreagă, în cele două direcţii, ale nordului şi ale sudu­lui, şi pînă la marginile dinspre vest, a fost adusă sub stăpînirea lor paşnică. Orice frică faţă de cei care mai înainte îi călcaseră în picioare dispăruse acum la oameni, care trăiau zile strălucitoare şi întruniri îmbucurătoare. Totul se umpluse de lumină privindu-se între ei cu feţele surîzătoare şi cu ochi sclipi­tori, oameni care altădată plecau privirile în faţa altora. în cete de dans şi de cîntec, prin oraşe ca şi prin sate, oamenii cinsteau mai înm* pe Dumnezeu, împăratul împăraţilor, căci aşa învăţară să facă, iar în al doilea rînd pe evla­viosul împărat împreună cu fiii săi cei iubiţi de Dumnezeu.

8. 
   Vechile suferinţe fuseseră uitate şi tot aşa amintirea oricărei nelegiuiri. De acum lumea se bucura de bunurile prezente şi nădăjduia după cele vii­toare, împăratul biruitor a proclamat pretutindeni legiuiri pline de omenie şi care cuprindeau dovezi ale evlaviei lui mărinimoase şi adevărate.
   
9. 
   Şi astfel, după ce orice tiranie a fost înlăturată, prin Constantin şi fiii săi, s-a asigurat imperiului o singură guvernare, care i se potrivea, o singură con­ducere hotărîtă şi necontestată. Ei stîrpeau în primul rînd ura faţă de Dumne­zeu, pe care o avuseseră toţi ceilalţi împăraţi şi astfel dintre toate bunurile pe care Dumnezeu li le dăruise, ei dovediră mai ales dragostea faţă de bine şi faţă de Dumnezeu precum şi credinţa şi recunoştinţa lor faţă de divinitate prin fapte săvîrşite înaintea ochilor tuturor popoarelor.