Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

CARTEA A NOUA

I

Despre falsa destindere

1. 
   
   1. După cum s-a văzut din cele de mai sus (nota 88), Maximin Daja nu a semnat edictul din
   ,11 1. El urma s-o facă într-un mod deosebit de ceilalţi.
   
   2. Sabin pare să fi deţinut demnitatea de prefect al pretoriului pe lîngă Maximin.

   H. Rufin crede că prin această «dispoziţie împărătească» trebuie înţeles edictul lui Galeriu, ceea ce nu e adevărat. «Dispoziţia» nu s-a păstrat în toate variantele manuscrise ale Istoriei lui Eusebiu, ci numai în cele numerotate de Schwartz cu siglele A.T.E.R., adică primele 4 din cele 10 pe care le foloseşte la ediţia critică. Faptul că se pomenesc în ea cuvinte mai blînde («că prin nici un mijloc nu s-a reuşit să întoarne pe creştini de la cultul lor»), 1-a indus în eroare pe Euse­biu. El nu va fi cunoscut de la început edictul lui Galeriu.

   
   
   4. Se face aluzie la edictul zis al lui Galeriu.
   
   Conţinutul retractării poruncilor împărăteşti amintite mai sus a fost afi­şat pretutindeni în Asia şi în ţinuturile învecinate. Pe vremea cînd aveau loc aceste lucruri, Maximin, tiranul Orientului¹, omul cel mai nelegiuit şi duşma­nul cel mai înverşunat al credinţei în Dumnezeul cel peste toate nu se împăca deloc cu aceste documente. De aceea, în locul edictului amintit el a poruncit prin grai viu dregătorilor supuşi ascultării sale ca să înceteze persecuţia împo­triva noastră. întrucît însă nu putea să se împotrivească în alt chip ordinului dat de superiorii săi, el a ţinut ascuns actul respectiv si şi-a dat silinţa ca în ţinu­turile sale să nu se publice acel edict, poruncind dimpotrivă prin ordin verbal dregătorilor săi să înceteze persecuţia împotriva noastră. Dar aceştia îşi comu­nicară unul altuia conţinutul acestei invitări.
   
2. 
   Astfel, Sabin, care avea gradul cel mai înalt între ei², a comunicat guvernatorilor tuturor celorlalte ţinuturi dispoziţia împărătească printr-o epis­tolă scrisă în latineşte şi al cărei text în traducere sună în chipul următor³: «Majestăţile lor mai marii noştri şi prea străluciţii noştri împăraţi⁴ au
   
3. 
   hotărît încă de mai de mult cu cea mai statornică şi sfîntă stăruinţă să îndrepteze cugetele tuturor oamenilor spre drumul cinstit şi drept al vieţii, pentru ca chiar şi cei care păreau că urmează unor obiceiuri străine de cele ale romanilor să se poată închina în chip cuviincios zeilor nemuritori.
   
4. 
   Dar încăpăţînarea unora şi îngustimea de cuget a anumitor oameni s-a abătut atît de departe încît n-au putut fi scoşi din ideile lor nici prin tălmăcirea corectă a poruncii date şi nici să se teamă de pedepsele la care se expun.
   

1. 
   
   5. 
      Curatorii oraşelor erau un fel de inspectori financiari.
      
   6. 
      Magistraţi superiori numiţi aşa mai ales în Orient. Ei aveau grade militare.
      
   7. 
      In text raryoi din latinescul «pagus», avînd în frunte magistraţi sau prefecţi.
      
   8. 
      Aluzie probabil la un edict anterior prin care se ordonase persecuţia.
      
   9. 
      // Cor., 4, 6.
      
   
   10. Reiese de aici că au fost şi între creştini destui care, dacă nu au apostaziat, totuşi au tre­cut prin probe grele.
   
   întrucît, totuşi, în felul acesta mulţi s-au expus ei înşişi primejdiei, pe temeiul bunătăţii fireşti a cugetului, majestăţile lor, stăpînii noştri, prea puter­nicii împăraţi au găsit de bine că e străin de hotărîrea lor proprie şi preasfîntă să arunce pe oameni pentru un astfel de motiv într-o primejdie atît de mare, de aceea au hotărît să scrie Luminăţiei Tale, prin mijlocirea smereniei mele, ca dacă vreunul dintre creştini a găsit de bine să urmeze credinţa propriului său popor, tu ai datoria să-1 fereşti de supărări şi de primejdii şi pe nici unul dintre ei să nu-1 mai socoteşti vrednic de pedeapsă pentru astfel de motive. Căci de multă vreme s-a stabilit că ei nu pot fi convinşi pe altă cale să se lase de părerile lor atît de încăpăţînate.
   
2. 
   De aceea să scrii, Luminăţia Ta, curatorilor⁵, strategilor⁶ şi mai marilor fiecărui tîrg⁷ să ştie că, de acum înainte, nu mai au voie să pună în discu­ţie acest edict (privitor la creştini, n. tr.^s) faţă de cele de mai sus pentru fiecare eparhie...».
   
3. 
   Crezînd că hotărîrea comunicată lor prin această epistolă era adevă­rată, ei au popularizat-o prin scrisori adresate curatorilor, strategilor şi dregă­torilor de la ţară. Şi în acest sens ei nu s-au mulţumit să execute aceste porunci doar prin scrisori şi prin multe alte documente, ci, ca să împlinească mai bine dorinţa împărătească, ei au pus în libertate pe toţi cei care mai rămăse­seră închişi în temniţă din pricina credinţei lor în Dumnezeu, după cum au eli­berat şi pe cei care fuseseră pedepsiţi să muncească în mine. Aceasta pentru că se gîndeau că aşa-i place cu adevărat împăratului. Dar ei se înşelau.
   
4. 
   Pe cînd decurgeau astfel lucrurile , dintr-odată, aşa cum iese o lumină strălucitoare din întunericul nopţii⁹, în fiecare oraş au putut fi văzute biserici pline, numeroase adunări cu mulţime de participanţi şi mai ales obişnuitele slujbe bisericeşti. Nu mică era şi mirarea necredincioşilor păgîni în faţa acestei schimbări mari şi neaşteptate a lucrurilor, exclamînd: «mare şi singur cu ade­vărat sfînt este Dumnezeul creştinilor!»
   
5. 
   Ca unii care suportaseră cu credincioşie şi curaj lupta persecuţiilor (creştinii) îşi regăseau din nou îndrăzneala în faţa tuturora. în schimb, cei care se îmbolnăviseră sufleteşte şi care îşi pierduseră înainte tăria de cuget se gră­beau acum şi ei voioşi după reînsănătoşire, rugind pe cei ce rămăseseră tari şi cerînd o mînă de ajutor ca şi lor să le fie Domnul milostiv¹⁰.
   

1. 
   De asemenea, aleşii luptători pentru credinţă eliberaţi de aspra sufe­rinţă a minelor se întorceau şi ei voioşi şi mîndri la casele lor, trecînd prin toate oraşele, plini de o fericire de nedescris şi de o încredere greu de expri­mat prin cuvinte.
   
2. 
   Pe marile drumuri şi prin pieţele publice cete numeroase de mărturi­sitori îşi continuau drumul lăudînd pe Dumnezeu în cîntece şi psalmi, pentru că cei care puteau fi văzuţi înainte puşi la chinuri crude şi alungaţi din patria lor, puteau fi văzuţi acum cu feţele surîzătoare şi veseli regăsindu-şi căminurile lor. Aşa se explică de ce chiar cei care strigau mai înainte împotriva noastră, acum se bucurau şi ei împreună cu noi de ceea ce s-a întîmplat, văzînd această privelişte neaşteptată¹¹.
   

II

Schimbarea ce a urmat

Dar ca unul care ura binele şi care nu putea vedea pe oamenii buni, tira­nul acesta nu putea răbda aşa ceva. în calitatea lui de stăpîn, cum am zis, peste ţinuturile orientale, el n-a îngăduit să se aplice nici şase luni ceea ce se hotă-rîse, de aceea a uneltit cît a putut ca să strice pacea¹². Mai întîi a încercat, sub un pretext oarecare, să ne împiedice să ne mai întrunim în cimitire¹³. După aceea a pus la cale să se trimită împotriva noastră o delegaţie din care făceau parte nişte oameni răi: el aţîţase adică pe cetăţenii din Antiohia să-i ceară ca un favor împărătesc să nu se mai îngăduie pe viitor nici unui creştin să mai locuiască în acest oraş! Şi a intervenit ca acest lucru să-1 ceară şi alţii. Căpete­nia uneltirii acesteia era antiohianul Teotecnos, un şarlatan crud şi înclinat spre vrăjitorie, om cu totul străin de semnificaţia numelui lui¹⁴. Se pare că el era conducătorul finanţelor oraşului.

III

Despre idolul ridicat recent în Antiohia

11. 
    VIII, XIV, 7; IX, I, 1.
    
12. 
    Pe bună dreptate afirmă G. Bardy [Eusebe, III, p. 47) că Maximian nu va fi aşteptat pînă Ia finea anului 312 ca să trimită prin Sabinus «dispoziţia» de care am vorbit mai sus. Ci auzind că Galeriu a murit în 5 mai 311 el va fi acţionat rapid ocupînd provinciile Asiei şi Bitiniei (care fuse­seră ale lui Galeriu), înţelegîndu-se cu Liciniu ca să-i rămînă ţinuturile la vest de Bosfor. In situa­ţia aceasta, data expediţiei lui Maximian va fi fost prin nov. 311. Imediat a şi început persecuta­rea creştinilor.
    
13. 
    Chipurile, din motive de moralitate publică.
    
14. 
    Teoteknos = copilul lui Dumnezeu.
    

Mult s-a războit cu noi acest om, care a întrebuinţat cu rîvnă toate mijloa­cele ca să alunge din oraş pe ai noştri, ca şi cum ei ar fi nişte tîlhari nelegiuiţi pe care-i scotoceşti prin ascunzătoare. Prin calomnie şi învinuiri, el a născocit tot felul de procedee împotriva noastră, făcîndu-se pînă la urmă vinovat şi de moartea foarte multora. în cele din urmă a ridicat un idol dedicat lui Jupiter Filios¹⁵, în cinstea căruia a născocit diferite procedee de magie şi de vrăjitorie, în care scop a scornit ceremonii şi iniţieri nelegiuite, iar ca adaos a inventat un soi de purificări dezgustătoare. Ca s-i mărească faima, el lega noul idol şi de persoana împăratului, în care scop a rînduit şi nişte prooroci mincinoşi. Iar prin linguşiri care-i plăceau împăratului, el aţîţa pe demoni împotriva creştini­lor, spunînd că Dumnezeu însuşi ar porunci să fie alungaţi creştinii dincolo de zidurile oraşului şi de ţinuturile înconjurătoare pe motiv că ei ar fi oameni periculoşi.

IV

Unele plîngeri adresate împotriva creştinilor

15. 
    Deci un fel de Iupiter, patronul prieteniei, cam în genul în care a fost şi cel din Dafhe, cartierul cunoscut al Antiohiei, despre care ne vorbesc Iulian Apostatul şi mai tîrziu sfîntul Ioan Hrisostom în predica despre Sfîntul Vavila. Episodul privitor la Teoteknos a fost introdus de Eusebiu mai tîrziu, cum reiese din faptul că în unele variante manuscrise el nu este amintit.
    
16. 
    în 1892, a fost descoperit pe o inscripţie din Lidia (vestul Asiei Mici în localitatea Ari-canda) textul unei astfel de petiţii trimise «auguştilor» împăraţi Maximin şi Liciniu, din partea provinciilor Licia şi Pamfilia, în care cerea să se suprime cultul odios al creştinilor, care să şi fie alungaţi din oraşe. Textul ei a fost editat de H. Gregoire în Inscriptions chretiennes d'Asie Mineure, Paris 1922, pag. 95.
    
17. 
    A se vedea cele spuse mai înainte, VIII, XIV, 9.
    

1. 
   După ce i-a reuşit aceasta lui Teotecnos, toţi ceilalţi slujbaşi care se aflau sub aceeaşi stăpînire au început să se străduiască în aceeaşi direcţie. Căci guvernatorii ţinuturilor au băgat de seamă că acest lucru era pe placul împăra­tului şi astfel comunicară celor din subordinea lor să facă şi ei la fel¹⁶.
   
2. 
   Cînd tiranul a aprobat şi decretele guvernatorilor, atunci s-a aprins din nou flacăra persecuţiei împotriva noastră. în toate oraşele erau rînduiţi de către Maximin însuşi (cu gradul de preoţi ai idolilor, iar peste ei şi unii mari-preoţi) cei care se distinseseră înainte ca dregători ai oraşelor şi care se remar­caseră ca atare în serviciile lor. Aceşti dregători dovedeau mare rîvnă în împli­nirea slujbelor închinate idolilor¹⁷.
   
3. 
   Ciudata superstiţie care a pus stăpînire pe împărat mîna, ca să o spu­nem pe scurt, pe toţi cei care se lăsau ispitiţi de ea, cunducători şi ascultători, să facă orice împotriva noastră numai să cîştige bunăvoinţa lui. Pentru binefa­cerile pe care nădăjduiau că le vor primi, ei îi arătau această mare favoare de a cere chiar şi moartea noastră şi să scornească faţă de noi mereu alte şi alte nedreptăţi.
   

V

Despre unele «memorii» sau «acte» născocite

1. 
   Plăsmuind atunci scrierea aşa numită Acte ale lui Pilat îndreptate împo­triva Mîntuitorului¹⁸, pline de toată blasfemia împotriva lui Hristos, ei au expediat-o cu aprobarea autorităţilor în toate ţările supuse ascultării lui, iar prin programe speciale ei recomandau ca pretutindeni, atît la ţară cît şi la oraş, ele să fie afişate spre a fi văzute de toţi, iar directorii de şcoli să aibă grijă să le pună la îndemîna copiilor ca manual de învăţătură, cerîndu-le să le înveţe pe de rost.
   
2. 
   în timp ce poruncile au fost duse la împlinire aşa cum am văzut, alt­cineva, un comandant militar, căruia romanii îi spun «dux»¹⁹, a poruncit să fie arestate în Damascul Feniciei²⁰ cîteva femei de moravuri uşoare, pe care le-a luat dintr-un local public ameninţîndu-le că vor fi supuse la chinuri, forţîndu-le să declare în scris că înainte ele fuseseră creştine şi că văzuseră la creştini fapte ruşinoase, căci ei săvîrşesc fărădelegi chiar şi în biserici²¹. El le-a mai poruncit să declare tot ce voia el spre a calomnia credinţa noastră. A transcris apoi şi în Acte vorbele lor, comunicîndu-le împăratului, şi acesta a poruncit să publice şi această scriere în tot locul şi în toate oraşele.
   

VI

Despre martirii din vremea aceea

18. Eusebiu este singurul, mai bine zis primul care afirmă că statul roman a intervenit ofi-

cial să se introducă un învăţămînt anticreştin, în care scop s-a prelucrat (potrivit celor spuse mai
sus, I, IX, 4) pretinsul raport făcut de Irod împăratului Tiberiu, despre care foarte de timpu-
riu au scris şi sfîntul Iustin (Prima Apologie XXXV, XXXVIII), Tertulian (Apologeticum XXI) şi
Actele apocrife ale lui Petru şi Pavel.

19. «Dux» (otpoctotoS&pxik) era căpetenia militară a unei provincii.

20. 
    încă Diocleţian a împărţit în două Fenicia: cea maritimă şi cea de lîngă Liban cu capi­tala Emesa. Damascul era centru comercial în cea de a doua. A se vedea harta în Heussi-Mulert: Atlas zur Kirchengeschichte, ed. II, Tiibingen 1919, harta I.
    
21. 
    Expresii folosite de Eusebiu pentru locaşul de cult (biserica): xupuxxovv — IX,V, 2; IX, X, 10; OaotAeujv; vewc, oîxov irpoaEuxTf|piov xa>A.ov: V, XVI, 4. Uneori se transforma în bise­rică un vechi locaş al idolilor.
    
22. 
    Cronologic, martirii amintiţi acolo nu aparţineau epocii respective, ci celei descrise acum.
    

1. Dar nu peste mult timp acest militar şi-a făcut-o cu mîna sa şi astfel şi-a primit pedeapsa pentru răutatea lui. Pe noi însă din nou ne-au lovit surghiunul şi grelele persecuţii, precum şi îngrozitoarele măsuri luate împotriva noastră de guvernatorii din toate ţinuturile, aşa încît unii din cei care îşi cîştigaseră mare faimă în propovăduirea cuvîntului dumnezeiesc erau ridicaţi fără milă şi osîndiţi la moarte. Trei dintre aceştia, din oraşul Emesa în Fenicia, din pricină că s-au declarat creştini au fost daţi să fie aruncaţi la fiare. Unul dintre ei, cu numele Silvan²², era episcop foarte înaintat în vîrsta, căci deţinuse acest servi­ciu vreme de patruzeci de ani împliniţi.

2. 
   Tot în aceeaşi vreme condusese şi Petru în chip strălucit comunitatea din Alexandria, ajungînd în urma vieţii sale virtuoase şi a cunoaşterii adînci a Sfintelor Scripturi o mare podoabă a episcopilor, cînd, fără nici un motiv şi cu totul pe neaşteptate, a fost arestat şi fără să fi fost judecat i s-a tăiat capul proba­bil în urma unui ordin dat de împăratul Maximin. Deodată cu el au mai îndu­rat aceeaşi moarte şi mulţi alţi episcopi din Egipt²³.
   
3. 
   Tot astfel şi Lucian, presbiter al comunităţii din Antiohia, un bărbat minunat în toate privinţele, dar mai ales prin aspra lui vieţuire şi cunoaşterea adîncă a Sfintelor Scripturi, a fost dus în oraşul Nicomidia, unde petrecea atunci împăratul şi, după ce a apărat în faţa lui învăţătura pe care o mărturisea, a fost aruncat în închisoare şi omorît²⁴.
   
4. 
   Atîtea suferinţe ne-a adus într-un răstimp atît de scurt acest duşman al binelui, care a fost Maximin, încît persecuţia pe care el a provocat-o a fost mult mai cruntă decît cea dinainte.
   

VII

Despre un edict împotriva noastră afişat pe un stîlp

1. 
   In mijlocul oraşelor, gravate pe un stîlp de aramă, cum nu se mai întîm-plase pînă atunci, aşa se afişau plîngerile înaintate împotriva noastră, precum şi rescriptele cuprinzînd ordinele împărăteşti respective. In şcoli copiii purtau zilnic în gură numele lui Iisus, al lui Pilat şi aşa numitele Acte plăsmuite în scop de batjocură.
   
2. 
   Aici socot că ar trebui să reproduc tocmai acest edict al lui Maximin, afişat pe unul din stâlpi, pentru ca să fie pusă alături de lăudăroasa şi îngîmfata aroganţă a acestei vrăjmăşii pe care el o arăta împotriva lui Dumnezeu, sfînta, neadormita dreptate a lui Dumnezeu, cu care judecă şi pedepseşte El pe cei necredincioşi şi cu care urgiseşte orice păcat. împins de această ură, (împăra­tul) s-a grăbit să compună el însuşi ordonanţa privitoare la creştini şi redacta­rea ei sub formă de lege scrisă.
   
3. 
   Copia după traducerea rescriptului, dat drept răspuns la plîngerile adresate împotriva noastră, aşa cum a fost afişat pe un stîlp din Tir²⁵:
   

23. 
    Sfîntul Petru de Alexandria e socotit ca ultimul martir, anul 312.
    
24. 
    VIII, XIII, 2.
    
25. 
    Acest document e un răspuns «mieros» dat de împăratul Maximin locuitorilor oraşu­lui Tir, care, asemenea celor din Aricanda, i-au cerut să îndepărteze pe creştini din oraşe. Origi­nalul actului a fost redactat latineşte, iar Eusebiu l-a tradus în greceşte cu oarecari stîngăcii. Cînd redacta pentru prima oară cartea a IX-a a Istoriei sale, Eusebiu nu cunoştea acest rescript.
    

«Iată că în sfîrşit, sărmana îndrăzneală a cugetului omenesc a prins puteri scuturînd şi împrăştiind întunecimea şi negurile rătăcirii, care mai înainte

ţineau amorţite simţămintele oamenilor nu atît nelegiuiţi, cît mai ales nenoro­ciţi din pricină că erau învăluiţi în umbra primejdioasă a neştiinţei. Acum ei şi-au dat seama că Pronia binefăcătoare a zeilor nemuritori este cea care guve-nează şi susţine lumea».

26. 
    E7ti6nu,ta ©euv — «petrecerea zeilor» într-un oraş ca Tirul va fi sunat destul de găunos în conştiinţa locuitorilor lui. Care zei? Cei fenicieni? Cei greceşti aduşi de cuceririle lui Ale­xandru cel Mare ori cei romani? Un comentator creştin crede că în acele momente hotăritoare păgînismul va fi trebuit să cheme mai mulţi zei din cer ca să mai poată adormi neîncrederea oamenilor faţă de credinţa deşartă a politeismului păgîn. (P. Batiffol, La paix constantinienne, Paris, 1914, p. 208-209).
    
27. 
    începutul veacului IV adusese în conştiinţa mulţimilor ideea unui zeu suprem, a unui «Sol invictus» («soare nebiruit») căruia i s-au închinat multe inscripţii şi temple şi de care se va resimţi însuşi Constantin cel Mare, dar toate acestea erau în agonie de acum.
    

4. 
   «E un lucru de necrezut să spui cît de îmbucurător, cît de dorit şi de plă­cut este pentru noi să vedem că prin aceasta aţi dat dovadă puternică despre simţămintele voastre pline de evlavie. Se ştia şi pînă acum de toată lumea ce atenţie şi ce mare cinste daţi voi zeilor nemuritori. Credinţa în ei nu se arată prin vorbe, fără înţeles, ci printr-un şir neîntrerupt de fapte vrednice».
   
5. 
   «De aceea poate fi numit oraşul vostru pe bună dreptate «sediul şi săla­şul zeilor nemuritori», în orice caz dovezi numeroase arată că el înfloreşte datorită petrecerii la voi a zeilor cereşti»²⁶.
   
6. 
   «Şi iată că acum, cînd oraşul vostru neglijează ceea ce ar fi trebuit să pună la inimă, dispreţuind rugăciunile pentru binele lui propriu - atunci cînd el a înţeles din nou că aderenţii acelei blestemate nebunii au început din nou să se înmulţească şi să-şi reînceapă activitatea care seamănă cu un rug neali­mentat şi amorţit, dar ale cărui flăcări reînsufleţite se înalţă într-o vîlvătaie puternică - s-a refugiat îndată spre credincioşia noastră ca spre o metropolă a tuturor religiilor şi fără nici o întârziere a cerut vindecare şi ajutor.
   
7. 
   E lucru sigur că această idee salvatoare v-a fost inspirată de zei pe urma credinţei şi evlaviei voastre. Căci de bună seamă că supremul şi preamarele nostru Jupiter, care patronează vestitul vostru oraş²⁷, care fereşte de orice rău şi stricăciune pe zeii voştri părinteşti, femeile, copiii, căminele şi casele voastre, el a fost cel ce a sădit în inimile voastre această voinţă şi v-a arătat şi v-a făcut cunoscut ce lucru sfînt, frumos şi salvator este să te apropii cu respec­tul cuvenit de cultul şi de ceremoniile sfinte ale zeilor nemuritori.
   
8. 
   Căci cine e atît de nebun şi atît de tară de minte să nu vadă că binevoi­toarei purtări de grijă a zeilor îi datorăm faptul că nici pămîntul nu uită să dea rod seminţelor încredinţate lui şi nici pe plugar nu-1 lasă pradă nădejdii înşelă­toare, că frica de un război nelegiuit nu vine fără împotrivire pe pămînt, că şi atunci cînd temperatura văzduhului se urcă peste măsură, totuşi trupurile nu se infectează şi nu se îmbolnăvesc de moarte, că nici marea, chiar dacă e biciuită de furtuni încît valurile se ridică ameninţătoare, totuşi nu-şi iese din matcă, nici uraganele neaşteptate nu duc pînă la urmă la distrugeri totale, tot aşa nici pămîntul, doica şi mama tuturora, să nu se zguduie pînă în adîncurile lui pierzîndu-şi temeliile într-un cutremur universal şi nici munţii care stau îngrămădiţi pe el nu sînt înghiţiţi de hăurile prăpăstiilor. Oricine ştie că astfel de rele şi altele poate şi mai mari ne-au încercat adeseori²⁸.
   

9. Ori toate acestea ni s-au întîmplat numai din pricina primejdioasei
rătăciri şi deşartei nebunii a acestor oameni nelegiuiţi atunci cînd rătăcirea s-a
înmulţit în sufletele lor şi a acoperit, ca să zicem aşa, cu ruşinile ei toate ţinutu-
rile lumii».

10. După alte cîteva pasaje continuă aşa:

«Să privească numai semănăturile de pe întinsele cîmpii: secerişurile sînt înfloritoare, spicele se unduiesc, livezile după o ploaie binefăcătoare sînt pre­sărate cu plante şi cu flori, văzduhul e iarăşi calm²⁹ şi blînd.

28. 
    Ideea de Providenţă o predică cei mai mulţi filosofi din epoca imperiului. Ca să nu mai pomenim decît de Cicero (De natura deorum) şi de Plutarh. în acelaşi timp însă creştinii deveni­seră vina şi ţinta nedreaptă pentru toate cataclismele naturale (Tertulian, Apoi. XL-XLI etc).
    
29. 
    Text corupt.
    
30. 
    Pasaj încîlcit, cu contradicţii.
    

11. 
    Toate să se bucure de faptul că datorită pietăţii noastre, cinstei şi cere­moniilor sfinte aduse zeilor forţa atotputernicului şi vijeliosului Marte a fost îmblînzită şi că, bucurîndu-se de această pace senină, ei pot să fie toţi fericiţi!³⁰ Şi chiar şi cei care odată îndreptaţi de această oarbă rătăcire şi-au revenit la cugetări mai drepte şi mai frumoase, să se bucure şi ei pentru ca, odată salvaţi ca dintr-o furtună neaşteptată şi dintr-o boală grea, să guste din nou din bucu­ria dulce de a trăi de acum înainte fericiţi!
    
12. 
    în schimb, pe cei care vor mai rămîne în blestemata lor nebunie să-i alungaţi şi să-i îndepărtaţi de oraşul vostru şi de împrejurimile lui, aşa după cum mi-aţi cerut-o, pentru ca, drept răsplătire pentru lăudabila voastră rîvnă, oraşul vostru să fie ferit de orice pată şi nelegiuire şi după propria voastră dorinţă să se dedice ceremoniilor sfinte ale zeilor nemuritori cu veneraţia care li se cuvine.
    
13. 
    Iar ca să ştiţi cîtă plăcere mi-a făcut cererea voastră, pe lîngă cererile voastre şi în afară de insistenţele voastre şi ca să înţelegeţi cît de mult doreşte sufletul meu binefacerea, iată acordăm Luminăţiei voastre pentru devotatele tale simţăminte un har atât de mare după cît îl veţi dori.
    
14. 
    Fie ca şi de acum înainte să lucraţi tot aşa şi să primiţi aceeaşi favoare, pe care o veţi primi fără întârziere. Această favoare dată oraşului vostru va aduce pentru toate veacurile o dovadă despre devotamentul vostru scump faţă de zeii cei nemuritori şi va arăta fiilor voştri şi urmaşilor voştri că aţi primit prin bunăvoinţa noastră răsplăti drepte, potrivit vederilor care îndrumă gîn-durile voastre».
    
15. 
    Aceste măsuri luate împotriva noastră erau afişate în fiecare ţinut şi prin ele îndepărtau, cel puţin după judecata omenească, orice nădejde de mai bine pentru noi. Aceasta sună cam în genul celor spuse în Scriptură: «Ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi»^30a.
    
16. 
    Dar tocmai pe cînd la cei mai mulţi nădejdea era aproape nimicită de frică³¹ şi cînd, în unele ţinuturi cei care aveau sarcina să afişeze edictul redac­tat împotriva noastră se aflau încă pe drum şi nu-şi duseseră la îndeplinire misiunea lor, tocmai atunci Dumnezeu cel care luptă pentru Biserica Sa va strînge aşa zicînd frîul mîndriei acestui tiran şi va arăta că cerul se luptă şi el împreună cu noi şi pentru noi.
    

VIII

Despre evenimentele ulterioare: foamete, ciumă şi războaie


30a. Matei, 24, 8-10; 24, 24.

31. 
    Luca, 21, 26. ■
    
32. 
    Lactanţiu, De mort. persecut. XXXVII.
    
33. 
    Boală infecţioasă localizată mai ales la plămîni, traiectul gastro-intestinal şi ţesuturile exterioare inclusiv ochii. Numirea populară e «dalac» sau cărbune (âvftpăQ.
    
34. 
    Armenia a fost primul stat încreştinat încă înainte de anul 300 (cam pe la anul 280). Potrivit tratatului din anul 297 Armenia îşi păstra autonomia administrativă (Cf. Istoria biseri­cească universală, I, Bucureşti, 1975, p. 197).
    

1. 
   în iarna aceea pămîntul fusese lipsit de ploile obişnuite. în schimb a izbucnit o foamete neaşteptată³², iar pe deasupra a apărut şi ciuma şi deodată cu ea încă o boală, care se manifestă prin inflamare, de aceea e şi numită «antrax» tocmai după înfăţişarea ei asemănătoare cărbunelui (antracit)³³. Această boală se răspîndea încet - încet în tot organismul şi punea pe cei ce se îmbolnăveau de ea în muîî.e primejdii. Ea ataca îndeosebi ochii în chip atît de rebel încît numeroşi bărbaţi, femei şi copii au ajuns să orbească.
   
2. 
   Pe lîngă aceste suferinţe tiranul ne-a mai adus şi un război împotriva armenilor, care din vechime se numărau între prietenii şi aliaţii romanilor³⁴. Aceia fiind şi creştini, împlinindu-şi cu rîvnă datoriile lor faţă de dumnezeire, acest duşman al lui Dumnezeu a încercat să-i silească să aducă jertfe idolilor şi demonilor, de aceea din prieteni ei s-au făcut duşmani şi din aliaţi, vrăjmaşi.
   
3. 
   Toate acestea s-au întîmplat în unul şi acelaşi timp şi astfel îndrăzneala fără ruşine a tiranului s-a ridicat şi împotriva lui Dumnezeu, căci se lăuda cu obrăznicie că din pricina rîvnei lui pentru idololatrie şi a războiului pe care ni 1-a declarat n-au fost în împărăţia sa nici foamete, nici ciumă şi nici răz­boi. Dar pe de altă parte deodată cu aceste nenorociri s-au anunţat şi semnele căderii sale.
   

1. 
   Tiranul ducea aşadar război nefericit contra armenilor, pe cînd ceilalţi locuitori din oraşele supuse lui pătimeau cumplit de foamete şi de ciumă. Pentru o singură măsură de grîu se plăteau 2500 de drahme³⁵.
   
2. 
   Cu miile mureau oamenii în oraşe, dar şi mai mare era numărul celor morţi la ţară, încît registrele de dare care dovedeau altădată o numeroasă populaţie la ţară, erau acum aproape goale întrucît aproape toţi muriseră cu grămada din lipsă de hrană sau din pricina bolilor molipsitoare.
   
3. 
   Pentru o bucată de pîine mulţi şi-ar fi vândut celor care o duceau mai bine tot ce aveau mai scump. Alţii, care-şi vînduseră avutul rînd pe rînd, se aflau acum în cea mai cruntă mizerie³⁶; iar alţii care mestecau în gură resturi de mîncare sau care consumau fără să bage de seamă şi plante periculoase îşi măcinau sănătatea trupului şi mureau.
   
4. 
   Ajunse din pricina mizeriei într-o situaţie înjositoare, femei din familii nobile mergeau să cerşească prin pieţe. Numai roşeaţa din obrajii lor şi îmbră­cămintea mai trădau vechea lor stare.
   
5. 
   în acelaşi timp, slabi ca nişte chipuri moarte, cîte un bărbat mai lupta ici şi colo împotriva morţii, clătinîndu-se să nu cadă de pe picioare, dar ade­seori cădeau întinşi în mijlocul străzilor, cerînd o bucată de pîine; neavînd în ei decît ultima suflare de viaţă, ei strigau de foame nemaiavînd altă putere decît să spună aceste cuvinte dureroase.
   
6. 
   Speriaţi de mulţimea celor ajunşi să cerşească, unii din cei pe care îi vedeai că făcuseră parte dintre cei avuţi şi care săvîrşiseră înainte multe milos­tenii, recurseră acum la altă atitudine crudă şi neîndurătoare fără să se aştepte că nu peste mult îi va ajunge şi pe ei aceeaşi mizerie; rămase de multe zile fără îmbrăcăminte în mijlocul străzilor şi a uliţelor, cadavrele multora ofereau tre­cătorilor cea mai tristă privelişte.
   

35. 
    Circa 2500 franci francezi.
    
36. 
    Se cunoaşte duritatea cu care pentru a scoate cît mai multe venituri statului s-a făcut recensămîntul persoanelor şi bunurilor pe vremea lui Diocleţian şi despre care Lactanţiu ne dă un tablou din cele mai sumbre (De mort. persecut. XXXIII: recenzorii înregistrau ultimul petec de pămînt, toate exemplarele de araci de vie şi de pomi, iar între impozabili figurau adeseori şi copii, bătrîni sau chiar morţi!).
    
37. 
    Descrierea acestor stări de lucruri aminteşte pe cea din cartea a V-a a Războiului iudaic al lui Iosif Flaviu.
    

10. 
    Unii au ajuns să mănînce şi carne de cîine, motiv care a îndemnat pe mulţi să-i omoare, ca să nu turbeze şi să devină antropofagi³⁷.
    
11. 
    Dar cele mai multe jertfe le-a secerat ciuma răpind familii întregi, îndeosebi pe cele care nu suferiseră de lipsa hranei, aşa încît şi cei din cercu­rile celor avuţi: guvernatori, dregători şi mii de alţi funcţionari, ca şi cum foa­metea intenţionat i-ar fi încredinţat ciumei, au murit de moarte neaşteptată şi foarte rapidă. Nu auzeai decît gemete peste tot; în toate uliţele, pieţele şi stră-
    

zile, nu puteai auzi altceva decît plînsete însoţite de muzica de doliu a flaute­lor şi a loviturilor cadenţate care le acompaniau ca de obicei.

12. 
    în felul acesta moartea lupta deodată cu cele două arme amintite, cu ciuma şi cu foametea, aşa încît în scurtă vreme ea a secerat familii întregi, de aceea într-un singur convoi puteai vedea duse deodată cîte două sau trei cadavre.
    
13. 
    Aceasta a fost plata pentru îngîmfarea lui Maximin şi a edictelor în­dreptate împotriva noastră în fiecare oraş. Dar tot atunci au fost puse în lumină şi dovada săririi într-ajutor a creştinilor şi a evlaviei lor faţă de toţi paginii.
    
14. 
    Căci într-adevăr în împrejurări atât de nenorocite numai creştinii au fost în stare să săvîrşească fapte de milostenie şi de iubire faţă de om. în fiecare zi unii alergau să îngrijească de muribunzi şi de înmormîntarea lor - şi erau cu miile cei de care nu se îngrijea nimeni - alţii strîngeau laolaltă pe cei lihniţi de foame din tot oraşul şi le împărţeau pîine tuturora, fapt care grăia în faţa tutu­ror oamenilor şi astfel se preamărea Dumnezeul creştinilor şi se dovedea că singuri ei sînt pioşi şi credincioşi, lucru care se întărea într-adevăr prin fapte³⁸.
    
15. 
    Prin astfel de întîmplări marele şi cerescul apărător al creştinilor după ce şi-a arătat prin cele istorisite indignarea şi mînia Sa împotriva tuturor oame­nilor, ne trimite din nou ca răspuns faţă de toate suferinţele pe care ni le-au produs, raza blîndă şi binefăcătoare a purtării Lui de grijă faţă de noi. După cum în adîncul întunericului a făcut să strălucească din El într-un chip cu totul minunat lumina păcii, arătîndu-ne tuturor oamenilor că singur Dumnezeu a rămas păzitorul destinelor noastre, tot aşa ne-a pus El la încercare şi ne-a îndreptat prin suferinţe, dar apoi, din nou, după ce ne-a îndrumat îndeajuns, El s-a arătat binevoitor şi milostiv pentru toţi cei ce-şi pun nădejdea în El³⁹.
    

IX

Căderea tiranilor; ultimele lor cuvinte înainte de moarte


38. Paginile acestea pot sta alături de cele ale sfîntului Ciprian din vremea ciumei din anul
2.^r>2-25(>. A se vedea T. Bodogae, Prezenţa Bisericii in nevoile vremii, în «Biserica şi problemele
vremii», Sibiu, 1947.

39. 
    Pilde, 3, 11-12.
    
40. 
    VIII, XIII, 13-14 şi «adaos».
    

1. în chipul acesta Constantin, despre care am spus mai înainte⁴⁰ că a fost împărat, fiu de împărat, om evlavios, născut dintr-un tată foarte evlavios şi foarte înţelept, a fost trimis de împăratul lumii, Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru, la luptă împotriva tiranilor celor nelegiuiţi. După ce şi-a rînduit ostaşii, potrivit legilor războiului, într-o vreme cînd şi Dumnezeu însuşi lupta împo­triva lui în chip cu totul tainic, Maxenţiu căzu lîngă Roma în puterea lui Con­stantin⁴¹. Pe de altă parte, tiranul Răsăritului, Maximin, n-a mai trăit nici el multă vreme, ci a căzut şi el de o moarte ruşinoasă⁴² sub puterea lui Liciniu, care pe atunci încă nu apucase pe drumul nebuniei lui⁴³.

41. 
    Despre lupta lui Constantin împotriva lui Maxenţiu există o bibliografie imensă. Cf. Istoria bisericească universală F. p. 108.
    
42. 
    în anul 313-314.
    
43. 
    Eusebiu înţelege prin «nebunie» (uavia) = persecuţie.
    
44. 
    Următoarele zece paragrafe ale acestui capitol (2-11) sînt reproduse aproape în între­gime în De vita Const. I, XXXVII-XL.
    
45. 
    E interesant că în Istoria sa Eusebiu nu vorbeşte despre convertirea lui Constantin decît aceste puţine cuvinte («a chemat în ajutor pe Dumnezeul cel ceresc...»). Amănunte despre con­vertirea lui Constantin ne dă numai Lactanţiu în De mort. persec. XLIV.
    
46. 
    Hoplitii (=soldaţi greu înarmaţi) precum şi rezerviştii lui Maxenţiu ar fi fost după unii în număr de 150.000, după alţii de 100.000, după alţii 90.000, pe cînd ai lui Constantin, 20.000. Desigur, cifrele sînt exagerate.
    
47. 
    La Torino, apoi la Brescia.
    
48. 
    leş., 15, 4-6 (ed. 1914).
    

2. 
   Mai întîi⁴⁴ Constantin, care deţinea primul loc în imperiu ca demni­tate şi rang, din mila faţă de locuitorii Romei tiranizaţi de Maxenţiu şi după ce a chemat prin rugăciuni într-ajutor pe Dumnezeul cel ceresc şi pe însuşi Cuvîntul Său, Mîntuitorul tuturor⁴⁵, a înaintat cu întreaga sa armată să redea romanilor libertatea moştenită din străbuni.
   
3. 
   Cît priveşte pe Maxenţiu, el şi-a pus încrederea, mai curînd în calculele vrăjitoreşti decît în simţămintele de fidelitate ale supuşilor săi, neîndrăznind nici măcar să iasă în afara zidurilor oraşului. Mulţimea nenumărată a soldaţi­lor săi greu înarmaţi precum şi miile de unităţi de rezervă⁴⁶ acopereau toate poziţiile, ţinuturile şi oraşele din jurul Romei şi din întreaga Italie supusă lui. în schimb, împăratul Constantin a pornit la luptă, încrezîndu-se în ajutorul lui Dumnezeu. în prima, a doua şi a treia întîlnire cu tiranul⁴⁷, Constantin a cîştigat victorii depline şi înainta de acum pe întreg frontul Italiei şi se apropia de Roma.
   
4. 
   Apoi, ca să-1 cruţe şi să nu lupte împotriva romanilor din cauza tiranu­lui, Dumnezeu însuşi ca şi cum l-ar fi legat cu lanţuri, a dus pe tiran departe de porţile oraşului. Minunea întîmplată altădată împotriva nelegiuiţilor - pe care mulţi nu vor s-o creadă, socotind c-ar fi o născocire, dar pentru credincioşi ea este vrednică de crezare, fiindcă e istorisită în Cărţile sfinte - prin evidenţa ei se confirmă, simplu vorbind, atît pentru credincioşi cît şi pentru necredin­cioşii care au văzut aşa ceva cu ochii lor proprii.
   
5. 
   Aşa cum pe vremea lui Moise şi a neamului - pe atunci credincios - al evreilor «carele lui Faraon şi puterea lui le-a aruncat în mare; pe cei aleşi i-a înfundat în Marea Roşie, cu marea i-a acoperit»⁴⁸, tot aşa şi Maxenţiu şi solda-
   

ţii lui cei greu înarmaţi şi lăncierii lui «afundatu-s-au întru adînc ca o piatră»⁴" atunci cînd, fugind de puterea lui Dumnezeu care ţinea cu Constantin, voia să treacă fluviul care era în faţa lui şi care i-a fost spre pierzanie atunci cînd a legat ţărmurile cu bărci⁵⁰ şi şi-a făcut cu grijă pod.

6. 
   Despre el se putea spune: «groapă a săpat şi a adîncit-o şi va cădea în groapa pe care o a făcut. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creş­tetul lui silnicia lui să se pogoare⁵¹.
   
7. 
   Căci aşa s-a rupt podul înfiripat peste fluviu, uscatul a dispărut de sub picioare, bărcile pline de soldaţi s-au afundat într-o clipă în adînc, iar el, cel dintîi, cel mai necredincios dintre oameni dimpreună cu scutierii care-1 încon­jurau «afundatu-s-au ca plumbul în apă mare», după cum vestise de mult proo-rocia dumnezeiască⁵². După cum făcuseră însoţitorii lui Moise, marele slujitor al lui Dumnezeu, (chiar dacă nu cu vorba, măcar cu fapta), tot aşa şi cei care au cîştigat biruinţa cu ajutorul lui Dumnezeu ar putea şi ei cînta şi repeta imnul îndreptat împotriva vechiului tiran «să cîntăm Domnului căci cu slavă S-a prea slăvit. Pe cai şi pe călăreţi în mare i-a aruncat. Tăria mea şi mărirea mea este Domnul, căci El m-a izbăvit»⁵³. «Doamne, cine este asemenea Ţie între dumnezei? Cine este asemenea Ţie întru sfinţenie? Proslăvit întru sfinţi, minu­nat întru slavă, făcînd minuni»⁵⁴.