Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

9. Acestea şi multe altele asemenea şi înrudite lor le-a cîntat Constantin
prin faptele sale, lui Dumnezeu, comandantul suprem şi urzitorul biruinţei,
atunci cînd a intrat în Roma cu cîntări de laudă. Cu toţii, de la copii mici şi
femei, pînă la membrii senatului în frunte cu «perfectissimus»⁵⁵ şi tot poporul
roman l-au primit cu privirile sclipind de bucurie, din inimă, ca pe un libera-
tor, mmtuitor, binefăcător, în cuvinte de laudă şi într-o bucurie nemăsurată⁵⁶.

49. 
    leş., 15, 5 (ed. 1914).
    
50. 
    Lupta s-a dat în 28 oct. 312, la Pons Milvius (azi «Ponte Molie»), via Flaminia. Maxen-ţiu construise şi un pod plutitor din pontoane, dar acesta se spune că s-a rupt sub greutatea arma­tei şi însuşi Maxenţiu s-ar fi înecat în Tibru.
    
51. 
    Ps. 7, 16-17.
    
52. 
    leş., 15, 10 (ed. 1914).
    
53. 
    leş., 15, 1-2.
    
54. 
    leş., 15, 11.
    
55. 
    Cel mai distins dintre slujbaşii fiscului sau ai secretariatului. Să nu se uite că la romani nu se cunoştea separarea puterilor civile şi militare.
    
56. 
    Exprimare plină de retorism.
    

10. în schimb, el, care avea parcă de la fire evlavie faţă de Dumnezeu,
nelăsîndu-se deloc tulburat şi nici îngîmfat din pricina laudelor aduse, şi-a dat
seama numaidecît că ajutorul lui a venit de la Dumnezeu, de aceea a poruncit
îndată să pună în mîna statuii lui semnul mîntuitor al patimilor şi în timp ce
meşterii îi ridicau statuia în cea mai circulată piaţă din Roma purtând în mîna

dreaptă acelaşi semn mîntuitor, a poruncit să se graveze acolo în limba latină această inscripţie cu termenii ei proprii:

11. 
    «prin acest semn mîntuitor, prin această veritabilă dovadă de curaj, am salvat oraşul vostru eliberîndu-1 de jugul tiranului şi am restabilit iarăşi «senatul şi poporul roman» în vechea lor mărire şi faimă, după ce le-am eliberat»⁵⁷.
    
12. 
    Iar în urma acestor evenimente, însuşi Constantin dimpreună cu Lici­niu, care pînă atunci nu-şi întorsese încă mintea spre nebunia⁵⁸ în care va cădea mai tîrziu, au rînduit de comun acord şi prin hotărîre de bună voie o lege desăvîrşită şi deplină în favoarea creştinilor. Lui Maximin, care domnea încă peste popoarele din Orient, cu a căror prietenie se lăuda, cei doi i-au tri­mis o informare privind minunile săvîrşite de Dumnezeu în favoarea lor pre­cum şi biruinţa cîştigată asupra tiranului şi, desigur, şi legea (privitoare la creştini n.tr.)⁵⁹.
    
13. 
    Celălalt tiran⁶⁰ s-a supărat foarte tare de cele ce a auzit, dar n-a vrut să pară că rămîne în urma altora nici că desfiinţează ceea ce poruncise şi el de teama celor care dăduseră altfel de ordine. De aceea a trimis guvernatorilor aflaţi sub ascultarea lui, ca şi cum ar pleca de la el, acest prim rescript în favoa­rea creştinilor, în care îşi atribuie în chip mincinos fapte pe care nu le-a săvîrşit niciodată.
    

IX

Copie de pe traducerea scrisorii lui Maximin: creştinii să nu mai fie persecutaţi*¹

1. «Jovius Maximin August către Sabin⁶².

Sînt convins că ştiţi, atît Luminăţia Ta, cît şi toţi oamenii, că stăpînii şi părinţii noştri Diocleţian şi Maximian, cînd au văzut că aproape toţi oamenii au părăsit cinstirea zeilor ca să se lipească de poporul creştinilor, au hotărît pe bună dreptate că toţi cei care au părăsit cultul zeilor nemuritori trebuie să fie întorşi iarăşi la acest cult, prin bătaie şi pedeapsă publică.

57. 
    De vita Constantinii, 40. Pînă cînd şi-a scris această Istorie Eusebiu nu pare a fi cunoscut apariţia crucii pe cer. Pe de altă parte aşezarea în Forum a statuii reprezentînd pe Constantin-Apollo (cum s-a spus) şi alături crucea creştină n-ar fi aprobat-o nici Senatul Roman.
    
58. 
    In forma aceasta fraza a fost adăugată cu ocazia ultimei redactări. In redactarea iniţială textul cuprindea după numele lui Liciniu şi udul de «august».
    
59. 
    Acesta e aşa numitul «Edict de la Milan», care se va fi publicat la începutul lui 313, sau poate încă în 312. Desigur că importanţa lui era mai mare pentru Răsărit, căci în Apus persecu­ţiile nu mai erau actuale.
    
60. 
    Maximin.
    
61. 
    Scrisoarea lui Maximin datează din 312, an care urmă intrării lui în Nicomidia.
    
62. 
    Despre el s-a vorbit mai sus: IX, I, 2.
    

2. Dar atunci cînd preluam pentru prima oară, în împrejurări favorabile,
conducerea peste Orient şi am înţeles că în unele locuri foarte mulţi din oame-

nii care pot să fie folositori statului au fost surghiuniţi de judecători din motivul amintit, am dat porunci fiecărui judecător ca pe viitor nici unul din ei să nu se mai poarte urît cu supuşii, ci să-i readucă pe oameni la cultul zeilor prin cuvinte frumoase şi prin îndemnuri convingătoare.

3. 
   
   63. Aici se pare câ face aluzie la rescriptul din IX, I, 3.
   
   64. 
       După moartea lui Galeriu (30 april 311) primul gînd al lui Maximin a fost să ocupe ţinuturile foste ale lui Galeriu, inclusiv Nicomidia.
       
   65. 
       Aici Maximin e de rea credinţă. în realitate, el n-a lăsat la «propria alegere», ci a perse­cutat crunt.
       
   
   
   
   
   66. 
       E vorba de creştini.
       
   67. 
       Ofiţeri de poliţie.
       
   
   68. Seiououc. - concussiones — scoaterea de bani prin ameninţări, stoarceri fiscale,
   (ii). In sfîrşit, o exprimare clară, tranşantă.
   
   Urmarea a fost că în urma ordinelor pe care le-am dat, judecătorii mi-au dat ascultare şi nu s-a mai întîmplat nimănui ca să fie exilat şi maltratat, ci dimpotrivă, pentru că nu li s-a mai întîmplat nimic neplăcut, au fost readuşi la cinstirea zeilor⁶³.
   
4. 
   După aceea, atunci cînd anul trecut soseam cu bine la Nicomidia⁶⁴ şi m-am stabilit acolo, unii cetăţeni ai acestui oraş au venit la mine cu statui ale zeilor şi mi-au cerut cu insistenţă să nu mai îngădui nicicum unui asemenea popor (ca cel creştin, n. tr) să mai locuiască în ţara lor.
   
5. 
   Cînd însă am aflat că o foarte mare parte din oamenii de această cre­dinţă locuiau în aceste ţinuturi, le-am răspuns că aş fi aprobat bucuros cererea lor, dar că m-am convins că aşa ceva nu întruneşte părerea generală, de aceea să se hotărască fiecare după propria lui alegere dară stăruie în această super­stiţie ori vrea să recunoască cultul zeilor⁶⁵.
   
6. 
   Cu toate acestea m-am văzut nevoit ca atit locuitorilor din Nicomidia, cît şi celor din alte oraşe, care mi-au prezentat cu multă insistenţă şi ei astfel de cereri, ca adică nioi un creştin să nu mai locuiască în acele oraşe, să le dau un răspuns prietenesc pentru că şi împăraţii anteriori au observat aceeaşi atitu­dine şi că chiar zeii, prin puterea cărora trăiesc toţi oamenii şi cu ajutorul cărora se păstrează ordinea publică, sînt de părere ca eu să confirm o astfel de cerere pe care oraşele au prezentat-o în folosul cultului divinităţilor lor.
   
7. 
   Aşadar, cu toate că şi mai înainte ţi s-a scris şi probabil chiar prin decret ţi s-a pus în vedere să nu te porţi aspru cu cetăţenii care ar dori să-şi ţină astfel de obiceiuri⁶⁶, ci să-i tratezi cu îngăduinţă şi cu blîndeţe ca să nu aibă de suferit nici din partea «beneficiarilor»⁶⁷ şi nici a oricui ar batjocori sau i-ar stoarce de bani⁶⁸, am găsit de bine ca să reamintesc Domniei Tale şi prin prezentele scri­sori că eşti dator să recunoşti acestor eparhioti ai noştri libertatea de închinare lui Dumnezeu.
   
8. 
   Prin urmare, dacă cineva din propria lui alegere crede că trebuie să i se recunoască cultul zeilor, atunci se cade să îi aprobi. Dar dacă unii vor să-şi urmeze propriul lor cult, lasă-i la libera lor alegere⁶⁹.
   

9. De aceea Domnia Ta eşti obligat să respecţi ceea ce ţi s-a ordonat, şi
anume, ca nimănui să nu-i fie slobod să supere pe supuşii împărăţiei noastre
cu batjocuri sau cu stoarcere de bani, ci, după cum am spus-o mai înainte, să
rechemăm la libertatea cultului pe locuitorii împărăţiei noastre prin îndem-
nuri şi cuvinte frumoase. De aceea, pentru ca ordinul nostru să ajungă la
cunoştinţa supuşilor noştri, vei fi obligat să publici ceea ce ţi s-a poruncit
printr-o ordonanţă pe care o vei afişa».

10. 
    Procedînd Maximin astfel, nu după simţămîntul său, ci constrîns oare­cum de necesitate spre a se adapta vremii, el nu lucra nici drept şi nici nu era vrednic de crezare, întrucît şi înainte, cînd publicase o astfel de ordonanţă binevoitoare, s-a putut vedea că orientarea lui fusese nestatornică şi înşelă­toare⁷⁰. De aceea nimeni dintre ai noştri nu mai îndrăznea să mai ţină vreun serviciu divin ori să-şi manifeste public credinţa, pentru că ordinul împărătesc nu îngăduia aşa ceva. El poruncea doar să nu mai fim ocăriţi, în schimb nu ne dădea voie să ne ţinem întrunirile, să ne clădim biserici şi nici să săvîrşim vreo ceremonie obişnuită.
    
11. 
    Cu toate acestea împăraţii apărători ai păcii şi ai credinţei⁷¹ au scris lui Maximin să permită aceste lucruri şi încă au făcut-o către toţi supuşii, prin edicte şi legi. Dar acest prea nelegiuit om n-a vrut să îngăduie aşa ceva pînă cînd, silit de judecata dumnezeiască, a fost obligat să se plece, fără voia lui.
    

X

Biruinţa împăraţilor celor iubitori de Dumnezeu

70. 
    Mai bine zis făţarnică, de duplicitate.
    
71. 
    în prima redactare se dădea aici numele lui Constantin şi al lui Liciniu, dar la celelalte redactări ele au dispărut.
    
72. 
    în primăvara anului 313 a atacat pe Liciniu, dar la 30 apr. acelaşi an el a fost învins în lupta de la Tzurulom în Tracia. Armata lui Maximin numără 70.000 de oameni, cea a lui Liciniu, 30.000.
    

1. 
   Iată care este pricina care l-a îndemnat pe Maximin să facă aşa. El nu era în stare să mai poarte cum s-ar fi cuvenit sarcina grea a domniei, ci, necu-noscînd ce-i cumpătarea şi înţelepciunea care se cer unui împărat, el condu­cea treburile fără judecată, la care se mai adăuga şi o prostească înfumurare şi nesocotinţă. Chiar şi faţă de asociaţii săi la tron îndrăznea să se creadă mai bun, cu o înfumurare obraznică, declarîndu-se primul în privinţa onorurilor, cu toate că toţi ceilalţi îl întreceau în toate: ca înfăţişare, ca educaţie, ca demni­tate şi inteligenţă, dar mai ales prin cele mai buhe dintre virtuţi: ca moralitate şi evlavie faţă de adevăratul Dumnezeu.
   
2. 
   întrucît ducea mîndria pînă la nebunie, el a călcat învoiala pe care o încheiase cu Licinius şi a pornit împotriva lui un război crunt⁷². Apoi, în scurtă
   

vreme, răsturnă totul, tulbură fiecare oraş şi după ce a strîns o armată de mai multe mii de oameni a ieşit din nou la luptă cu ostaşii rînduiţi în linie de bătaie împotriva lui Licinius. Sufletul lui era plin de nădejdile pe care şi le punea în demonii pe care-i socotea zei şi în marele număr al soldaţilor săi îmbră­caţi în zale⁷³.

3. 
   Dar în mijlocul luptei el s-a văzut lipsit de ocrotirea dumnezeiască: pornind de la singurul şi unicul Dumnezeu al lumii, biruinţa a fost cîştigată de împăratul de atunci⁷⁴.
   
4. 
   Mai întîi Maximin a pierdut legiunile de hopliţi în care-şi pusese nădej­dea, după aceea l-au părăsit regimentele de gardă lăsîndu-1 descoperit şi tre-cînd la duşman. Nenorocitul îşi lepădă cît mai repede însemnele imperiale, care nu i se potriveau, apoi în chip laş, fără bărbăţie şi fără curaj, îşi pierdu urma prin mulţime, fugi ascunzîndu-se un timp în cîmp, apoi în nişte sate, abia scăpînd astfel din mîinile duşmanilor⁷⁵. De teama că nu va scăpa cu viaţă, el alerga încoace şi încolo dovedind prin această faptă adevărul şi vrednicia de credinţă a proorociilor dumnezeieşti în care se spune:
   
5. 
   «nu se mîntuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mîntui cu mulţimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare şi cu mulţimea puterii lui nu te va izbăvi. Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de Dînsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui, ca să izbăvească de moarte sufletele lor»⁷⁶.
   
6. 
   Şi iacă aşa, plin de ruşine, s-a întors tiranul în ţinuturile sale. Mai întîi s-a umplut de o mînie furioasă împotriva numeroşilor preoţi şi prooroci ai zei­lor, pe care-i admirase altădată şi. ale căror oracole îl împinseseră să declare război, socotindu-i acum şarlatani, înşelători şi, mai presus de toate, trădători faţă de mîntuirea lui, fapt pentru care i-a şi omorit pe toţi. După aceea a adus mărire Dumnezeului creştinilor şi a rînduit în favoarea libertăţii lor o lege completă şi foarte amănunţită şi apoi, fără să mai stea la îndoială, şi-a luat şi el viaţa în chip laş⁷⁷. Legea pe care el a promulgat-o are următorul cuprins:
   

Copia traducerii ordonanţei date de tiranul Maximin în favoarea creştinilor, tra­dusă din latineşte în greceşte⁷^.

73. 
    De vita Const., I, LVIII.
    
74. 
    Iarăşi, la prima redactare figura aici numele lui Liciniu, care a fost apoi înlocuit cu ter­menii «împăratul de atunci».
    
75. 
    De vita Const., I, LVIII.
    
76. 
    Ps. 32, 16-19.
    
77. 
    A luat venin. Cf. Lactanţiu, De mort. persecut. XLIX.
    
78. 
    Necunoscută Iui Lactanţiu.
    

7. «împăratul singur stăpînitor Cezar Gaius Valerius Maximin, germanic,
sarmatic, pios, fericit, neînvins, august.

Că în tot chipul şi într-un mod neîntrerupt am vegheat cu folos pentru bi­nele supuşilor noştri şiam dorit să le dăm bunuri care să le fie cele mai potrivite şi mai folositoare tuturor, precum şi tot ce-i în avantajul tuturora şi spre binele comun - acestea, după cît credem, nu este nimeni să nu le cunoască, dar cu atît mai mult pentru cel care ţine la fapte e sigur că ce spunem noi e adevărat.

8. 
   Cînd aşadar acum cîtva timp am luat cunoştinţă că sub pretextul poruncii prea evlavioşilor împăraţi şi părinţi Diocleţian şi Maximian, prin care se interziceau adunările creştinilor, s-au săvîrşit multe strîmtorări şi con­fiscări de către «officiales»⁷⁹ şi prin urmare aceste bîntuieli se întind şi asupra supuşilor noştri, pentru care cu cea mai mare rîvnă dorim să le arătăm înţele­gerea cuvenită şi ale căror bunuri personale au fost distruse, am adresat drept aceea, în anul trecut, către guvernatorii provinciilor un rescript, în care am hotărît că dacă cineva vrea să urmeze cutare obicei sau cutare credinţă reli- > gioasă să nu i se pună nici o oprelişte în a-şi împlini dorinţa şi să nu fie împiedi­cat nici îngreuiat de nimeni şi că toţi să aibă uşurinţa de a face ce vor fără nici ° teamă sau bănuială⁸⁰.
   
9. 
   Dar nici aceea nu poate rămîne ascuns, că unii dintre judecători au căl­cat cele poruncite de noi şi din pricina lor unii supuşi au pus la îndoială ordinele noastre şi nu s-au dus decît cu multă şovăială la slujbele religioase care le plac⁸¹.
   

79. 
    Dregători publici, şefi de instituţii.
    
80. 
    Se face aluzie la actul de la no. IX a (Către Sabinus).
    
81. 
    A se vedea mai sus: IX, IX a, 11.
    
82. 
    In text xupixâ.
    
83. 
    Ca şi «Edictul din Milan», nici acest rescript nu ordonă să se restituie creştinilor şi bunurile confiscate, ci numai cele vîndute sau donate.
    

10. 
    Pentru ca de acum încolo să se înlăture orice bănuială şi orice îndoială, precum şi orice frică, ne-am hotărît să publicăm acest edict pentru ca să fie limpede pentru toţi că e îngăduiţcelor care vor să îmbrăţişeze orice sectă sau orice religie, în virtutea învoirii noastre de acum, să facă aşa cum va vrea fiecare şi cum îi place fiecăruia, primind religia pe care a ales-o s-o practice de obicei. Tot astfel să li se îngăduie să-şi clădească şi bisericile lor proprii⁸².
    
11. 
    Iar pentru ca favoarea noastră să fie şi mai mare, am găsit de bine să ordonăm şi aceea că dacă din casele sau terenurile, de care s-a aflat că aparţi­nuseră pe bună dreptate creştinilor, au căzut - în urma poruncii date de părin­ţii noştri - în posesia fiscului ori au fost luate de vreun oraş, indiferent dacă ele au fost vîndute sau donate în prezent cuiva, poruncim ca toate să fie redate vechiului proprietar, adică creştinilor, pentru ca şi în această privinţă toţi să cunoască bunătatea şi purtarea noastră de grijă»⁸³.
    
12. 
    Acestea au fost cuvintele tiranului, care au urmat la nici un an de cînd el afişase pe stâlpii de aramă edictul împotriva creştinilor. De acelaşi om în ochii căruia scurt timp înainte eram socotiţi nelegiuiţi, atei şi criminalii lumii, încît n-aveam voie să locuim nici în oraşe, nici în sate şi nici chiar în pustietăţi, acum s-au publicat ordonanţe şi legi tocmai în favorul creştinilor. Iar cei care puţin înainte erau daţi morţii sub ochii lui, fiind trecuţi prin foc şi sabie ori aruncaţi la fiare ori la păsări, care îndurau tot felul de chinuri, de pedepse şi de ucideri înjositoare, ca nelegiuiţi şi atei, aceşti oameni primesc acum de la ace­laşi împărat autorizaţia de a construi biserici. Mai mult, tiranul mărturiseşte el însuşi că aceşti oameni mai au şi anumite drepturi!
    

10. 
    Dar după ce a făcut o asemenea mărturisire, ca şi cum ar fi primit o răsplată pentru toate acestea, sugerînd poate mai puţin decît s-ar fi cre­zut, tiranul moare ca lovit de un bici al lui Dumnmezeu⁸⁴ în a doua înfîlnire cu duşmanul.
    
11. 
    Şi felul morţii nu i-a'fost ca cel care însoţea moartea generalilor, care, luptînd curajos pentru virtute şi pentru cei care le sînt dragi, sfîrşesc de obicei vitejeşte pe cîmpul de luptă, ci a pătimit mai curînd o pedeapsă, aşa cum se cuvine unui luptător nelegiuit împotriva lui Dumnezeu. Căci pe cînd trupele sale luptau încă pentru el pe cîmpul de bătaie, el stătea ascuns în palat. De aceea, lovit pe neaşteptate de biciul lui Dumnezeu peste întreg trupul, el se prăbuşeşte căzînd cu faţa în jos după dureri şi suferinţe îngrozitoare. Murise lihnit de foame şi carnea de pe tot trupul a fost mistuită de un foc nevăzut tri­mis de Dumnezeu. Dispăruse de pe el orice urmă a vechii sale înfăţişări, nemairămînind din el decît oase uscate, ceva ce seamănă cu un chip de om rămas numai schelet în urma îndelungatei suferinţe. Cei din jurul său nu vedeau din trupul lui altceva decît un mormînt al sufletului ascuns deja în cadavrul în stare aproape de dispariţie completă.
    
12. 
    Fierbinţeala ce venea din adîncul rhăduvei îl aprinsese şi mai mult, ochii îi ieşiră din cap, stînd parcă să cadă din orbite, aşa încît puteai zice că orbise cu totul. Abia respirînd şi mărturisindu-şi credinţa în Dumnezeu, împă­ratul îşi ruga moartea. In sfîrşit, după ce a recunoscut că pe bună dreptate suferă aceste chinuri din pricina nelegiuirilor săvîrşite împotriva lui Dum­nezeu, şi-a dat sufletul⁸⁵
    

XI

Nimicirea definitivă a duşmanilor credinţei

84. 
    Expresie similară folosită şi cu ocazia morţii lui Irod.
    
85. 
    La Tarsul Ciliciei în august 313.
    

1. Sfîrşindu-se în chipul acesta Maximin, ultimul dintre duşmanii credin­ţei şi care s-a dovedit şi cel mai rău dintre toţi, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic şi bisericile au fost refăcute iarăşi din temelii, şi învăţătura lui

Hristos a început să strălucească spre lauda Dumnezeului celui Atotputernic şi să se bucure de libertate mai mare decît fusese înainte, în timp ce nelegiui­rea duşmanilor credinţei era acoperită de cea mai mare ruşine şi necinste.

86. 
    El pare a fi fost şeful serviciului financiar suprem.
    
87. 
    Prefect al Egiptului, între 303-305.
    
88. 
    Teoteknos a fost cel care a îndemnat pe Galeriu să persecute pe creştini. Cif. şi IX, II-III.
    
89. 
    Lactanţiu, De mort. persecut., L.
    

2. 
   De fapt Maximin fusese declarat duşmanul numărul unu chiar şi de toţi ceilalţi împăraţi, numele său fiind afişat în documente publice ca cel al unui tiran foarte nelegiuit, foarte blestemat şi foarte urgisit de Dumnezeu. Din por­tretele care fuseseră puse în toate oraşele în cinstea lui şi a fiilor săi unele au fost aruncate la pămînt şi călcate în picioare, iar altele au fost mîzgălite pe obraz cu culoare închisă care le întuneca şi mai mult, stricîndu-le astfel. Tot aşa s-a întîmplat şi cu statuile turnate cu chipul lui: au fost aruncate jos şi zdro­bite, fiind, pentru cei ce voiau să-1 batjocorească şi să-1 dispreţuiască, obiect de rîs şi de distracţie.
   
3. 
   Desigur, mai tîrziu şi celorlalţi duşmani ai credinţei li s-au luat toate dregătoriile, au fost omorîţi toţi partizanii lui Maximin, mai ales cei care fuse­seră cinstiţi de el cu demnităţi publice şi care cu linguşire faţă de el dispreţui-seră cu trufie învăţătura noastră.
   
4. 
   Aşa a fost cel pe care-1 cinstea, îl respecta şi îl socotea cel mai credincios tovarăş al său, Peucetius⁸⁶, care fusese consul în două-trei legislaturi şi care fusese aşezat de el ministru de finanţe. La fel Culchian⁸⁷, care urcase toate treptele celor mai înalte dregătorii ale statului şi care s-a făcut vestit prin văr­sare de sînge a mii de creştini în Egipt, precum şi încă mulţi alţii, care au con­tribuit la întărirea şi ridicarea lui Maximin.
   
5. 
   Dreptatea lui Dumnezeu trebuia să pedepsească şi pe Teotecnos⁸⁸, căci ea nicicum n-a putut uita nenorocirile aduse de el pe capul creştinilor. După ce ridicase în Antiohia idolul acela, îşi închipuia că de acum va trăi liniştit, mai ales că fusese încredinţat de Maximin cu înalta dregătorie de guvernator.
   
6. 
   Dar venind Licinius în Antiohia a poruncit să aresteze pe vrăjitori şi să pună la cazne pe proorocii şi preoţii noului idol ca să afle prin ce meşteşugiri săvîrşea el înşelăciunile. întrucît n-au mai putut să-1 ascundă din pricina chi­nurilor la care erau supuşi, ei au recunoscut că tot misterul era în fond o înşelă­ciune pusă la cale de viclenia lui Teotecnos. Licinius le-a dat fiecăruia pedeapsa pe care o meritau: în primul rînd a dat morţii pe Teotecnos însuşi, după aceea pe soţii săi de magie, desigur după foarte grele torturi.
   
7. 
   După aceea a venit rîndul şi fiilor lui Maximin, pe care el îi făcuse deja părtaşi la tronul împărătesc şi îi cinstise şi cu aceea că le-a pictat şi chipul în pieţe publice⁸⁹. în sfîrşit şi rudele tiranului, care se îpgîmfaseră înainte şi se
   

încumetaseră să asuprească şi ei pe oricine, au suferit şi ele acelaşi fel de pedeapsă ca şi cei de care am amintit, coborîndu-i la cea mai mare ruşine, căci se vedea că înainte nu învăţaseră ce se spune la Sfînta Scriptură:

8. «Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbă­vire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pămînt. în ziua aceea vor pieri toate gîndurile lor»⁹⁰.

(Lui Dumnezeu, Atotputernicul şi împăratul lumii, mulţumiri pentru toate, cele mai adînci mulţumiri şi Mîntuitorului şi Răscumpărătorului suflete­lor noastre, Iisus Hristos, prin care ne rugăm pururea să se păzească tare şi neclintită pacea ferită de grijile cele din afară, precum şi pacea lăuntrică)⁹¹».

90. 
    Ps. 145, 3-4.
    
91. 
    Această doxologie din paranteză e pusă la începutul cărţii a X-a în unele variante -manuscrise, cele mai răspîndite de altfel. Poate era un semn că întreagă Istoria se termina la finele cărţii IX, iar ceea oe urmează în cartea X să fie socotit ca anexă documentară. Dar se vede că mai tîrziu, la o a doua redactare, Eusebiu se va fi gîndit să lase posterităţii cuvîntarea ţinută la consacrarea bisericii din Tir. Numai că şi de astădată doxologia apare şi la începutul cărţii X, ceea ce dovedeşte clar remanierea scrierii sale.
    
92. 
    Adaosul ultim (după doxologie) făcea parte din prima redactare, dar la o a doua revizie va fi fost suprimată dimpreună cu pasajele referitoare la Liciniu.
    

După ce nelegiuiţii au fost stârpiţi, părţile imperiului care le aparţinea au fost conduse cu tărie şi fără împotrivire de cei doi: Constantin şi Liciniu. Ei au curăţit mai întâi lumea întreagă de ura faţă de Dumnezeu, mai apoi şi-au dove­dit iubirea faţă de bine şi faţă de Dumnezeu, precum şi evlavia şi recunoş­tinţa faţă de Dumnezeu prin legiuirea pe care au dat-o în folosul creştinilor⁹².