Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

şi votînd o hotărîre ca toţi cei ce nu sînt de folos armatei - bărbaţi ori femei -
să părăsească oraşul întrucît altfel n-ar fi nici o nădejde de a mai scăpa cu zile,
fiind ameninţaţi cu moartea prin foame.

11. 
    întrucît toţi senatorii au aprobai această propunere s-au putut salva cei mai mulţi din cei asediaţi. Generalul a avut grijă ca oamenii Bisericii să plece cei dintîi, dar apoi şi ceilalţi, de toate stările şi de toate vîrstele, nu numai cei vizaţi prin decret, ci la rîndul lor, mii de alti cetăţeni, unii îmbrăcaţi chiar în haine femeieşti, au părăsit noaptea oraşul, refugiindu-se dincolo de lagărele armatei. Eusebiu i-a primit pe toţi ca un părinte şi ca un doftor, dîndu-le toată îngrijirea necesară întrucît starea lor se înrăutăţise din pricina acestei lungi împresurări.
    
12. 
    Aşa au fost cei doi păstori de care s-a învrednicit Biserica din Laodi­ceea să-i aibă unul după altul şi care, după război, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu au părăsit Alexandria venind aici.
    
13. 
    Scrierile redactate de Anatolie n-au fost prea numeroase, totuşi atîtea au ajuns pînă la noi încît să putem deduce că el era un mare orator şi un mare savant. în ele şi-a fixat mai ales părerile despre data Paştilor, de aceea va tre­bui să amintim măcar următoarele date, pe care le-a stabilit în legătură cu canonul Paştilor:
    
14. 
    «Să ţinem minte cînd avem pentru prima dată lună nouă în cea dintîi lună şi să ştim că începutul ciclului zodiacului sau ciclului întreg de 19 ani aceea e care la egipteni cade în 26 a lunii Famenot, pentru macedoneni în 22 a lunii Distre sau, cum ar zice romanii, ziua a 11-a înainte de calendele lui Apri­lie. La data de 26 Famenot, de care am amintit, soarele a intrat nu numai în primul semn al zodiacului, ci a avansat deja cu 4 zile. De obicei acest segment se numeşte prima douăsprezecime sau echinocţiu, care e început de lună, capătul zodiacului şi punctul de plecare al planetelor, pe cînd segmentul ante­rior se numeşte ultima lună, ultima douăsprezecime şi sfîrşitul zodiacului. De aceea spunem că fac o deosebit de mare greşeală cei care pun în acest ultim segment prima lună şi care spun că în a 14-a zi trebuie serbat Pastele»²⁰⁰.
    

200. 
     Ciclul pascal al lui Anatolie începe din anul 276 şi cuprinde 19 ani. Echinocţiul de primăvară cădea atunci la 22 martie. Pastile trebuiau să cadă la data de duminică de după 14 zile a lunii noi după echinocţiul de primăvară şi avea ca termen ultim cea de a 20-a zi.
     
201. 
     Filon, De septenario 19; Vita Moisis III, 29.
     
202. 
     Iosif Flaviu, Antichit. iud. III, X, 5.
     
203. 
     Necunoscuţi.
     
204. 
     Despre Aristobul «cel Mare», la E. Schuerer, o.c. III, 512.
     

16. «Nu noi am făcut pentru prima oară acest calcul, ci el era cunoscut şi de iudeii de altădată încă înainte de Hristos, fiind observat de ei cu cea mai mare grijă. Putem deduce acest lucru nu numai din cele spuse de Filon²⁰¹, de Iosif (Flaviu²⁰², n.tr.), de Museu şi încă nu numai de ei, ci şi de alţii mult mai vechi, cum sînt cei doi Agatobuli²⁰³ supranumiţi «dascălii lui Aristobul cel Mare»²⁰⁴ unul din cei şaptezeci de traducători ai sfintelor şi dumnezeieştilor

Scripturi ale evreilor, pentru Ptolemeu Filadelful şi pentru tatăl său şi care s-a dedicat traducerii, pe seama aceloraşi regi şi a explicării Legii lui Moise²⁰⁵.

205. 
     De fapt, Aristobul a fost contemporan cu Ptolemeu VI Filometor (170-150 î.Hr.). Doua fragmente din Aristobul sînt reproduse de Eusebiu de Cezareea în Prep. Evang. VIII, 10 şi XIII, 12.
     
206. 
     // Cor., 3, 16-18.
     
207. 
     Enoh, LXXII, ed. F. Martin, Paris 1906, p. 163 şi urm. (Cf. Bardy, Eusebe, II, 227).
     
208. 
     A se vedea mai sus (VI, XI) un caz similar la Ierusalim.
     

17. 
    în explicarea problemelor ridicate de Cartea Ieşirii aceşti oameni spun că toţi trebuie să aducă la fel jertfa Paştilor după echinocţiul de primă­vară la mijlocul primei luni. Iar acest termen îl întâlnim atunci cînd soarele a trecut primul segment al elipticei sau, cum s-au exprimat unii: cînd soarele a trecut de primul segment al zodiacului. Dar Aristobul adaugă că pentru praz­nicul jertfei Paştilor ar trebui ca şi luna să treacă segmentul echinocţial.
    
18. 
    Or, întrucît avem de fapt două echinocţii, unul de primăvară, altul de toamnă, şi ele stau diametral opuse unul faţă de celălat şi întrucît ziua de adu­cere a jertfei pascale este seara zilei a 14-a a lunii, atunci luna îşi va lua poziţia ei opusă soarelui, aşa cum o putem vedea în zilele cu lună plină. Aşadar ele vor fi astfel: soarele, în segmentul echinocţiului de primăvară, pe cînd luna, în segmentul echinocţiului de toamnă.
    
19. 
    Ştiu că multe alte lucruri au fost spuse de el, unele date ca probabile, altele întărite cu dovezi sigure, prin care caută să precizeze că data serbării Paştilor şi a azimilor trebuie să aibă loc neapărat după echinocţiu, dar eu mă feresc să cer atâtea dovezi de la oamenii pentru care s-a ridicat vălul de pe Legea lui Moise spre a privi mai curînd, ca în oglindă, cu faţa descoperită, învăţătura şi patima Mîntuitorului»²⁰⁶. Iar că prima lună la evrei era în preajma echinocţiului ne-o dă să înţelegem şi învăţătura din «Car­tea lui Enoh»²⁰⁷.
    
20. 
    Acelaşi Anatolie a mai lăsat după el zece tratate de introduceri gene­rale la aritmetică şi alte mărturii privind studiile lui şi vasta lui experienţă în ştiinţele sfinte.
    
21. 
    Tot el a fost cel dintîi pe care episcopul din Cezareea Palestinei, Teo-tecnes, l-a hirotonit ca episcop, rînduindu-i ca după moarte să-i fie urmaş. Şi într-adevăr, pentru un timp scurt amîndoi sînt pomeniţi ca întîi-stătători ai acestei Biserici²⁰⁸; în schimb, sinodul convocat împotriva lui Pavel de Samo­sata chemîndu-1 la Antiohia, el a trecut prin oraşul Laodiceea şi fraţii de acolo l-au retinut pentru că între timp Eusebiu murise.
    
22. 
    Şi cînd Anatolie a încetat din viaţă, în locul lui a fost aşezat Ştefan ca episcop al comunităţii de acolo înainte de persecuţie. El era admirat pentru învăţătura sa filosofică şi în general pentru celelalte cunoştinţe de cultură elenă²⁰⁹, dar pentru credinţa dumnezeiască n-avea atît de multă dragoste, dovadă că deodată cu progresul persecuţiei el s-a dovedit a fi mai curînd un prefăcut şi un laş fără curaj decît un adevărat filosof.
    

23. Desigur că pentru aceea n-a fost destinat să piară, ci şi-a revenit curînd
- graţie unui om pe care însuşi Dumnezeu, Mîntuitorul tuturor, 1-a rînduit: e
vorba de Teodot, ale cărui fapte corespund atît numelui său, cît şi unui adevă-
rat episcop²¹⁰. Avea o destoinicie deosebită în arta doftoriei, dar şi în vindeca-
rea sufletească, nimeni altul nul întrecea în filantropie, în sinceritate, în
milostenie, în rîvna de a ajuta pe cei care aveau lipsă de el, iar pe deasupra se
străduise foarte mult şi în ştiinţele teologiei.

24. Aşa a fost Teodot.

De altă parte, în Cezareea Palestinei, după Teotecnes s-a distins cu mare rîvnă în demnitatea episcopală Agapie. Despre el ştim că s-a îngrijit în chip neobosit de poporul încredinţat lui, dovedind o purtare de grijă excepţională faţă de bolnavi, îngrijind pe toţi cu o mînă darnică.

25. în aceeaşi vreme am cunoscut pe Pamfil²¹¹, un om excepţional de des-

toinic în cuvînt, adevărat filosof în felul de a vieţui şi care s-a învrednicit să fie
chemat la slujirea preoţească în cadrul comunităţii de acolo. Deloc n-ar fi
uşoară misiunea de a descrie ce a însemnat de fapt acest om şi de unde a venit.
Multe din viaţa sa precum şi şcoala întemeiată de el şi luptele date cu ocazia
diferitelor mărturisiri din timpul persecuţiei şi, în sfîrşit, cununa martiriului pe
care a încins-o, le-am descris într-o carte pe care i-am dedicat-o lui însuşi. între
cei care au trăit aici desigur că el a fost cea mai admirabilă apariţie.

Tot între oamenii cu cele mai alese însuşiri mai numărăm pentru vremile noastre şi pe Pieriu²¹², un preot din şcoala alexandrină, şi pe Melitie²¹³, epis­cop al Bisericilor din Pont.

209. 
     Nu ni s-au păstrat date despre el.
     
210. 
     Numele Theodot însemnează «dăruit de Dumnezeu».
     

211. 
     Despre Pamfil, dascălul şi protectorul lui Eusebiu, s-a vorbit şi mai înainte: VI, XXXII, 3, dar şi mai mult se va vorbi în cele ce urmează: VIII, XIII, 6 şi în Martirii din Palestina XIII.
     
212. 
     Supranumit şi «Origen cel tînăr», Pieriu a fost dascălul lui Pamfil. Din păcate se ştiu puţine date despre Pieriu.
     

213. 
     Despre Melitie afirmă Filostorgiu (Istorie I, 8) că ar fi participat la sinodul I ecumenic.
     
214. 
     MeÂt| = miere.
     

27. Pieriu şi-a cîştigat un nume deosebit prin sărăcia extremă în care a trăit şi prin cunoştinţele sale filosofice, dar în acelaşi timp el avea şi o destoini­cie uimitoare în cercetarea şi explicarea sfintelor Scripturi şi în vorbirile ţinute în faţa credincioşilor din Biserică. în acelaşi timp Melitius - această «albină a Atticii»²¹⁴, cum îl numeau -\corespundea idealului unui bărbat cult în toate domeniile, dar, îndeosebi, cu neputinţă este să descrii puterea elocinţei lui, deşi, s-ar putea spune că aceasta era la el un fel de dar al firii. Cît despre expe­rienţa şi ştiinţa lui, cine i-aî fi putut depăşi puterea?

215. 
     A se vedea şi mai sus: VII, XXVIII, 1.
     
216. 
     Din păcate, prea puţine ştim despre el.
     
217. 
     Despre «Pătimirea sfîntului Petru» ne relatează încă în sec. VI că el a fost cel dintîi care a certat pe Arie şi că însuşi Domnul s-a arătat în închisoare. H. Beck, Thtologit u. Kirche, p. 402. Pomenirea lui se face la 25. nov. Ehrhard, Oberlieferung, I, p. 486.
     
218. 
     Ultimele edicte de persecuţie datează din anul 303, deci afirmaţia lui Eusebiu trebuie luată cu aproximaţie.
     

28. 
    Măcar una ar trebui s-o recunoşti: în toate ştiinţele logice n-a fost el oare cel mai destoinic şi cel mai capabil? L-ar fi putut egala cineva în expe­rienţă? La aceeaşi înălţime stă şi viaţa lui bazată pe virtute. Aşa l-am cunoscut vreme de mai bine de şapte ani cît timp a trăit ca fugar în Palestina, pe vremea persecuţiei.
    
29. 
    Cît despre Biserica din Ierusalim, după episcopul Himeneu, citat de noi mai înainte , a preluat episcopatul Zabda, iar după moartea lui, întâm­plată curînd după aceea, a urcat în scaun Hermon, ultimul dintre episcopii dinainte de persecuţia din zilele noastre şi care a rămas în viaţă pînă azi.
    
30. 
    Iar la Alexandria după o pastoraţie de optsprezece ani, începînd de la moartea lui Dionisie, a urmat Teona. Pe vremea acestuia, contemporan cu Pieriu şi coleg de preoţie cu el devenise celebru în Alexandria Achilla²¹⁶, care fusese încredinţat cu conducerea şcolii catehetice creştine. în această calitate el a desfăşurat o activitate filosofică foarte rar întîlnită şi un stil de viaţă cu adevărat evanghelic.
    
31. 
    După Teona, care a activat *u credincioşie vreme de nouăsprezece ani pe scaunul episcopal din Alexandria, a urmat pentru doisprezece ani Petru, o excepţională podoabă a vremii sale. Vreme de trei ani el a condus Biserica şi înainte de persecuţie, iar în ceilalţi ani ai vieţii el s-a dedicat unei aspre asceze, îngrijindu-se pe faţă de bunul mers al Bisericilor. Pentru aceasta în cel de al nouălea an al persecuţiei i s-a tăiat capul, împodobindu-se astfel cu cununa de martir²¹⁷.
    
32. 
    După ce am schiţat în aceste cărţi felul cum s-au succedat lucrurile vreme de trei sute cincizeci de ani începînd de la naşterea Mîntuitorului²¹⁸ şi pînă la distrugerea locaşurilor de rugăciune, să cunoaştem în continuare care şi cît de multe au fost în luptele de azi cei care s-au distins cu bărbăţie în apăra­rea credinţei.
    

CARTEA A OPTA

Descriind în cele şapte cărţi felul cum s-au succedat lucrurile începînd de la apostoli, ne-am gîndit că în cea de a opta e de mai mare importanţă să fie înfăţişate şi evenimentele contemporane, care cer o expunere corectă pentru cei care vor veni după noi. De aceea de aici trebuie să înceapă şi istorisirea noastră¹.

I

Despre situaţia de dinaintea persecuţiei din timpul nostru

1. 
   După cum s-a spus şi în studiul introductiv, Eusebiu lasă impresia că ajuns odată aici ar fi avut de gind să se oprească cu scrierea sa, întrucît el nu mai înnoadă firul cu evenimentele următoare începînd de la condamnarea lui Eusebiu de Samosata, ci descrie de acum lucruri pe care le adaugă fără legătură cu cele expuse.
   
2. 
   Cum am mai spus, Eusebiu nu s-a putut elibera de concepţia subordinaţianistă a lui Ori­gen atunci cînd vorbeşte despre persoanele treimice. De aceea pentru Dumnezeu Tatăl el folo­seşte obişnuit expresia «o dedc. tg>v oXwv» sau «autofteoc.» «6 im. h&vtwv Oeâ».
   
3. 
   Dorotei şi Gorgoniu au fost curteni (camerişti) ai lui Diocleţian. Ambii au murit ca martiri.
   

1. 
   Ar fi un lucru care întrece puterile noastre să istorisim, după cum s-ar cere, faima şi libertatea de care se bucurau în preajma izbucnirii persecuţiei contemporane propovăduirea credinţei în Dumnezeu Cel peste toate², aşa cum a fost ea vestită tuturor oamenilor, elini şi barbari deoportivă.
   
2. 
   în această privinţă există dovezi că oamenii stăpînirii au arătat uneori acte de bunăvoinţă faţă de ai noştri, cărora le încredinţau pînă şi posturi de conducere a provinciilor şi, din pricina marii simpatii pe care o nutreau faţă de învăţătura noastră, erau în stare să-i dezlege chiar şi de apăsătoarea obliga­ţie de a aduce jertfe păgîneşti.
   
3. 
   Ce să zicem de cei aflaţi în palatele împărăteşti şi chiar despre dregăto­rii înşişi! Aceştia dădeau libertate curtenilor, femei, copii şi sclavi, uneori şi cînd erau ei de faţă, să-şi mărturisească deschis, prin grai şi faptă, credinţa lor religioasă, îngăduindu-le chiar să se laude cu libertatea credinţei lor, preferîn-du-i în chip deosebit chiar înaintea colegilor lor de serviciu.
   
4. 
   Aşa a fost cazul cu acel Dorotei, care le-a fost cel mai devotat şi mai de încredere dintre toţi şi din pricina aceasta a şi fost cinstit ca nimeni altul printre toţi slujbaşii şi dregătorii. Şi tot aşa a fost cazul şi cu vestitul Gorgoniu³ şi cu mulţi alţii, care se bucurau de aceeaşi cinste din pricina credinţei lor în Dumnezeu.
   

i. Fără îndoială că Eusebiu exagerează cînd afirmă despre conducători - în speţă Diocleţian - că ai fi dovedit înţelegere faţă de creştinism ori că, chiar în familia împăratului_#Prisca, soţia lui Diocleţian, şi Valeria fiica lui ar fi fost creştine, cum zicea Lactanţiu (De mort. persec. XV, 1).

5. 
   Altă exagerare. Afară de biserica din Dura Europas (al cărei baptisteriu datează dinainte de anul 256), de basilica de la Emaus ori basilica San. Clemente din Roma nu se prea cunosc biserici «măreţe» înainte de anii 300.
   
6. 
   Plîng. Ier. 2, 1-2 (după ed. 1914). De unde înainte lăuda bunăvoinţa împăraţilor, acum osîudeşte poate exagerat decadenţa episcopilor. E o dovadă de retorism. Totuşi au fost şi între ierarhi mulţi criminali de drept comun, cum a fost chiar Pavel de Samosata însuşi.
   

5. 
   Se poate vedea, aşadar, cu ce primire prietenească erau cinstiţi condu­cătorii fiecărei Biserici de către toţi dregătorii civili şi militari⁴. Pe de altă parte, cine ar putea descrie acele nenumărate întruniri şi mulţimile adunărilor din fiecare oraş, precum şi remarcabilele întâlniri din casele de rugăciuni ale creştinilor? Drept urmare a faptului că vechile clădiri nu mai puteau încăpea pe toţi, în toate oraşele s-au clădit biserici mari şi spaţioase⁵.
   
6. 
   Aceste înaintări zilnice şi aceste sporiri în putere şi în mărime nu le puteau împiedica nici o ură, după cum nici un duh rău şi nici o viclenie ome­nească nu le puteau opri atîta vreme cît mîna dumnezeiască şi cerească îşi spri­jinea şi îşi ocrotea poporul, care de altfel se şi dovedise vrednic de aşa ceva.
   
7. 
   Cu toate acestea, din pricina prea marii libertăţi treburile noastre s-au înrăutăţit, degenerând în moliciune şi în nepăsare. întrucît ajunsesem să ne invidiem unii pe alţii şi să ne ocărim între noi atît de cumplit încît puţin a lipsit ca pe lîngă vorbele urîte cu care ne împroşcam să nu luăm şi spada şi lancea să ne luptăm întreolaltă, căpeteniile se sfîşiau între ei, supuşii se răsculaseră unii contra altora, o nespusă făţărnicie şi prefăcătorie dusese la cel mai înalt grad de răutate. Atunci judecata dumnezeiască, aşa cum ştie ea să o facă, a ridicat braţul cu îngăduinţă, într-un timp cînd întrunirile nu fuseseră încă interzise, desfăşurîndu-şi liniştit şi blînd lucrarea sa de supraveghere şi îndrep­tare! Persecuţia a început mai întâi printre fraţii din rândurile armatei.
   
8. 
   Ca şi cum am fi fost nişte orbi, nu ne-am grăbit să ne cîştigăm bună­voinţa şi iertarea dumnezeiască, ci - judecind ca nişte păgîni - ne închipuiam că de treburile noastre n-are Dumnezeu nici o grijă şi nici un interes, de aceea îngrămădeam nelegiuire peste nelegiuire. Cei care păreau că sînt păstorii noştri dispreţuiau regula credinţei şi se mistuiau, se măcinau între ei, pizmuin-du-se unii pe alţii. Nu făceau decît să se lase pradă disputelor, ameninţărilor, pizmei, urei şi vrăjmăşiei reciproce. îşi urmăreau pătimaş pofta după putere, de parcă ar fi fost nişte tirani. După cum grăia Ieremia: «Cum a întunecat cu iuţimea Sa Domnul pe fiica Sionului! Aruncat-a din cer pe pămînt mărirea lui Israel şi nu şi-a adus aminte de cei de sub picioarele Sale. în ziua urgiei Sale prăpădit-a Domnul, necruţînd, toate cel frumoase ale lui Israel şi le-a surpat cu mîna Lui»⁶.
   

9. Au uitat şi de proorocia Psalmilor: «Stricat-a legămîntul robului tău, batjocorit-a pe pămînt sfinţenia Lui» cu gîndul la nimicirea Bisericilor: «Dobo-rît-a toate gardurile lui, facut-a întăriturile lui ruină. Jefuitu-i-au pe ei toţi cei ce treceau pe cale, ajuns-a ocară vecinilor săi. înălţat-a dreapta vrăjmaşilor săi, veselit-a pe toţi duşmanii lui. Luat-a puterea săbiei lui şi nu 1-a ajutat în vreme de război. Nimicit-a curăţia lui şi scaunul lui la pămînt 1-a doborît. Micşorat-a zilele vieţii lui, umplutu-l-a de ruşine»⁷.
II

Despre dărîmarea Bisericilor

1. 
   Toate acestea s-au petrecut în vremea noastră. Căci am văzut cu ochii noştri case de rugăciuni dărîmate din vîrf pînă în fundaţii şi dumnezeieştile Scripturi şi alte cărţi de slujbă date focului în mijlocul pieţelor, am văzut unii păstori ai Bisericii fie ascunzîndu-se în chip ruşinos într-un loc sau într-altul, fie arestaţi în mod nedemn şi insultaţi de duşmani într-o vreme cînd, potrivit cuvîntului proorocesc, «vărsat-au urgisire peste căpeteniile lor şi i-au făcut pe ei să rătăcească în loc neumblat şi nu pe cale»⁸.
   
2. 
   Dar nu-i chemarea noastră să descriem destinul trist care pînă în cele din urmă a dat peste ei, căci rostul nostru nu-i acela de a face cunoscute gene­raţiilor viitoare neînţelegerile care existau între ei înainte de persecuţie şi nici să istorisim doar nebuniile pe care le-au făcut. De aceea m-am hotărît să nu mai descriu despre ei nimic altceva decît ceea ce ne dă să înţelegem că pe bună dreptate au venit acestea peste noi ca o pedeapsă de la Dumnezeu.
   
3. 
   Şi nu voi reînvia nici amintirea celor care au căzut în ispită din pricina persecuţiei sau care au naufragiat cu totul cînd a fost vorba de mîntuirea lor şi care s-au prăbuşit în chip voit în adîncimile prăpastiei, ci numai aceea vom reţine în general în istorisirea noastră ce s-a dovedit a fi de folos atît nouă, cît şi celor care vor veni după noi.
   

Şi acum să purcedem şi să istorisim pe scurt luptele pe care au avut să le dea martorii Cuvîntului dumnezeiesc.

7. 
   Ps. 88, 38-44 (ed. 1914).
   
8. 
   Ps. 106, 40 (ed, 1914).
   
9. 
   Deci, în anul 303.
   

4. Era anul al nouăsprezecelea de domnie a împăratului Diocleţian⁹ în
luna Dystros, care la romani se numeşte martie, în preajma praznicului pati-
milor Mîntuitorului¹⁰, cînd s-au publicat pretutindeni nişte decrete împără-
teşti, care porunceau ca toate bisericile să fie dărîmate pînă în temelii, Scriptu-
rile (creştinilor, n.tr) să fie aruncate în foc, iar cei care deţin o slujbă publică să

fie destituiţi din ea şi cei aflaţi în servicii particulare să fie lipsiţi de libertate, dacă ar rămîne credincioşi credinţei creştine".

5. Acesta a fost primul edict dat împotriva noastră. în scurtă vreme au mai apărut şi alte hotărîri, prin care se poruncea ca toţi capii Bisericii de pretutindeni să fie puşi în lanţuri şi apoi siliţi în toate chipurile să jert­fească (zeilor, n.tr.y².

III

Felul în care s-au comportat apărătorii credinţei în timpul persecuţiei

10. 
    Propriu-zis primul edict de persecuţie a fost publicat în 24 febr. 303, dar pînă a ajuns în Palestina au mai trecut cîteva zile. Potrivit calculelor lui Scaliger şi Petavius în anul 303 prazni­cul Paştilor cădea în 18 aprilie. Din păcate nu ni s-a păstrat textul primului edict de persecuţie, dar prin datele oferite de Lactanţiu (De mort. pers. XIII, 1), precum şi scrierii Martirii din Pales­tina, coroborate cu actele martirice ale unor mucenici, s-au putut reconstitui evenimentele des­tul de amănunţit. A se vedea şi notele din Migne, P.G. 20, 744-745.
    
11. 
    Unii au tradus acest pasaj în sensul că cei care nu abjură credinţa creştină vor fi reduşi la starea de sclavie.
    
12. 
    Nu se poate preciza exact data edictelor al doilea şi al treilea. Edictul al doilea era îndreptat mai ales împotriva conducătorilor Bisericii, iar cel de al treilea prevedea că cei care jertfesc vor fi eliberaţi, altfel vor fi maltrataţi.
    

1. 
   Atunci foarte mulţi dintre conducătorii Bisericilor au îndurat cu mult curaj suferinţe groaznice, oferind priveliştea unor lupte cu adevărat măreţe. Dar In schimb au fost cu miile şi cei care, din pricina laşităţii, au amorţit sufle­teşte încă înainte şi de aceea s-au dovedit slabi chiar de la primul atac. în schimb, cei din ceata celor dintîi au suportat fiecare alte şi alte chinuri: unul era bătut şi biciuit fără milă, altuia i se jupuia ori i se despuia trupul în chinuri înspăimântătoare, cu căngi de fier, sub durerea cărora unii şi-au aflat sfîrşitul în chip îngrozitor.
   
2. 
   In acelaşi timp, alţii au dus lupta în chipurile cele mai diferite. Astfel, unul din ei după ce a fost împins cu putere şi tîrît pînă la locul jertfelor spur­cate şi nelegiuite era eliberat ca şi cum ar fi jertfit deja, deşi el n-a jertfit deloc; un altul, care nici măcar nu s-a apropiat nu s-a atins de nimic necurat, era lăsat să plece fiind nevoit să rabde în tăcere calomnia celor care declarau că el ar fi jertfit deja; altul, care a fost înhăţat pe jumătate mort, era aruncat afară ca şi cum ar fi fost mort într-adevăr.
   
3.