Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

7. Şi unde mai puteai găsi o apă, care să curăţească apa cea care spală tot? Şi cum ar fi cu putinţă să se reverse peste marea cea amară a răutăţilor un ocean întins şi mai presus de măsura cunoscută de om? Sau cum ar putea să spele singele uciderilor cu acel rîu care izvorăşte din Eden şi care se împarte în patru braţe, chiar dacă ar fi apoi iarăşi reunite într-unui singur împreună cu apele riului Gheon?¹⁰⁷ Sau cum s-ar putea reîmprospăta din npu văzduhul, după ce a fost tulburat de atâtea mirosuri urîte venite de pretutindenea? Aburii pămîntului, vînturile mării, aburii de pe rîuri şi negura din porturi provoacă un miros atât de puternic, încît pînă şi roua devine un fel de puroi de cadavre, care se descompun în toate elementele din care provin.

9. Şi apoi te mai miri şi te mai întrebi de unde atâtea epidemii nesfîrşite,

de unde atâtea boli nevindecabile, de unde atâtea infecţii, de unde felurile
nesfîrşite şi neaşteptate de morţi omeneşti¹⁰⁸ şi pentru ce un oraş atât de mare
nu mai prezintă, începînd de la copiii cei mai tineri şi mergînd pînă la bătrînii
cei mai înaintaţi în vîrstă, nici măcar atâţia locuitori, cum hrănea mai de mult
dintre bătrînii «încă verzi», cum se mai numeau? în schimb, cei cu vîrsta între
40-70 de ani erau altădată atât de numeroşi¹⁰⁹ încît numărul lor nu poate fi
egalat astăzi nici dacă am pune în socoteală şi pe cei înscrişi ori înmatriculaţi
azi pentru hrana publică şi care au vîrsta între 40-80 de ani, iar cei care par cei
mai tineri au ajuns contemporani cu cei care altădată erau cei mai bătrîni.

103. 
     Num., 21, 11.
     
104. 
     Ps. 76, 4; 135, 4.
     
105. 
     Inţ. Sol, 11, 4.
     
106. 
     Ies., 7, 20-21.
     
107. 
     Fac, 2, 10. Prin Gheon înţelegem Nilul.
     
108. 
     Veacul al III-lea a fost bîntuit de lungi epidemii de ciumă, îndeosebi între anii 250-265. Mureau uneori zilnic pînă la 5000 de oameni. Au rămas celebre informaţiile sfîntului Ciprian.
     

109. Acestei categorii de oameni statul îi acorda subvenţii. Era o organizare sănătoasă.

10. în felul acesta, cînd vedem neamul omenesc cum se împuţinează
şi scade neîncetat, să nu ne îngro'zim oare că pieirea lui deplină se apro-
pie tot mai tare?

XXII

Despre ciuma care a bîntuit atunci în Alexandria


_v 110. leş., 12, 30.

111. 
     Dionisie descrie aici persecuţia din ultimii ani de domnie a lui Filip Arabul (VI, XXXIX), iar după aceea arată peripeţiile războiului civil (VII, XXI).
     
112. 
     Ioan, 14, 27.
     
113. 
     Ca şi Ana Comnen sau alţi istorici bizantini, în loc să descrie real faptele prezentate, aşa şi Dionisie ilustrează greul ciumei din vremea lui citînd un pasaj cunoscut din Tucidide, Isto­ria răzb. pelop., II; LXIV, 1.
     

1. 
   După o vreme, ciuma luînd locul războiului şi praznicul (Paştilor, n.tr) fiind aproape, Dionisie a stabilit din nou contactul prin scris cu fraţii, descriind urmările suferinţelor în felul următor:
   
2. 
   «Celorlalţi oameni (care nu-s creştini, n.tr) timpul de acum nu le poate părea a fi un timp de praznic, căci pentru ei aşa ceva nu e nici cel pe care-1 prăznuim şi nici altul, indiferent că-i vorba de un timp de întristare ori de o bucurie fie ea cît de mare¹¹⁰. Acum însă pentru noi totul e numai plîns, toţi sînt în doliu, gemete răsună pretutindeni în oraş din pricina mulţimii celor morţi şi a celor care zilnic îşi dau sufletul.
   
3. 
   Căci aşa cum scria despre înmi născuţi ai egiptenilor, «s-a făcut bocet mare în toată ţara Egiptului, căci nu era casă unde să nu fie mort». Şi dacă ar fi măcar numai un singur mort! Căci într-adevăr multe şi îngrozitoare au fost relele care le-au precedat pe acestea¹¹¹.
   
4. 
   Mai întîi ne-au alungat de la casele noastre şi pretutindeni în lume numai singuri noi creştinii eram hăituiţi şi ameninţaţi cu moartea, dar şi în astfel de vremi, noi totuşi ne-am sărbătorit praznicul nostru. Pretutindeni unde era o suferinţă noi am făcut din ea un colţişor al bucuriei, fie că lucrul se petrece pe cîmp, în pustietate, pe vapor, în lagăr ori în temniţă, dar dintre toţi cel mai strălucit praznic a fost cel pe care l-au ştiut pregăti martirii cei desăvâr­şiţi, care-ţi făceau impresia că sînt chemaţi la un ospăţ ceresc.
   
5. 
   După ce a încetat prigoana, a urmat războiul şi ciuma, pe care a trebuit să le îndurăm împreună cu păgînii, cu deosebirea că noi n-am avut de supor­tat numai ocările pe care ni le-au făcut ei, ci am luat parte şi la ceea ce şi-au făcut unii altora şi ce-au pătimit ei unii de la alţii; dar poate tocmai de aceea ne-am bucurat şi mai mult, ca şi cum toată pacea lui Hristos¹¹² ne-ar fi fost dată numai nouă.
   
6. 
   Dar foarte scurtă ne-a fost şi nouă şi lor vremea de linişte în care să răsuflăm, căci a dat peste noi vechea boală: pentru păgîni ea lua forma unei nenorociri mai îngrozitoare decît oricare alta şi mai grea decît orice suferinţă, încît chiar unul din scriitorii lor¹¹³ spune că la aşa ceva nu s-au aşteptat nici-cînd, pe cînd pentru noi creştinii ea n-a fost în primul rînd o nenorocire, ci mai ales o şcoală şi o încercare cu nimic mai mică decît suferinţele de pînă atunci. Dacă nici pe noi nu ne-a cruţat, în schimb pentru păgîni ea a fost cumplită».
   

7. După acestea el ţine să mai adauge următoarele:

«Cei mai mulţi dintre fraţi nu s-au cruţat deloc prin dragostea şi frăţietatea lor nemaiîntâlnită, ci s-au legat tot mai strîns unul de altul, vizitând fără frică pe cei bolnavi, îngrijindu-i în chip pilduitor, dîndu-le mare ajutor în cele ale cre­dinţei în Hristos şi arătându-se foarte bucuroşi să moară deodată cu ei, căci molipsindu-se de boala celuilalt, ei atrăgeau asupra lor boala semenilor lor şi luau bucuroşi asupră-le şi suferinţele celorlalţi fraţi. Şi mulţi din ei au ajuns să închidă ochii după ce dăduseră îngrijire bolnavilor şi după ce îi scăpaseră din boală, sfîrşindu-se astfel prin aceea că au atras asupra lor moartea altora şi împlinind de-abinelea zicala binecunoscută în popor, cu toate că ea păruse din totdeauna a fi doar o formulă de politeţe, cînd se spune despre cineva că moare «ca un gunoi şi ca o măturătură fraţilor»¹¹⁴.

8. în felul acesta au ieşit din viaţă cei mai buni dintre fraţii noştri fie că
erau unii preoţi, fie diaconi, fie mireni, toţi deopotrivă de vrednici, căci acest
fel de moarte, pricinuită de o atât de mare dragoste si de o atât de puternică cre-
dinţă, nu pare a sta cu nimic în urma morţii martirilor¹¹⁵.

, 9. întrucît primiseră trupurile sfinţilor pe braţele şi în poala lor, după ce le-a tras în jos pleoapele şi le-a închis gura, îi lua pe umeri şi, îmbrăţişîndu-i cu drag, după ce-i spălau şi-i îmbrăcau, îi înmormîntau. La scurtă vreme după aceea au ajuns să primească şi ei aceleaşi îngrijiri, întrucît tot timpul cei care rămîneau în viaţă preluau ei înşişi lucrarea lăsată de înaintaşii lor.

10. 
    
    114. / Cor., 4, 13.

    I 15. Dionisie e cel dintîi care face asemănarea între martiriu şi slujirea aproapelui. Cf. Bardy, o.c. II, 199.

    II fi. Idei similare şi mai sus: V, 7, 57-61.

    117. «Exerciţii» în sens de încercare, care a fost trimisă de Dumnezeu.

    
    
    Cu totul altfel se petreceau lucrurile la păgîni: pe cei care începeau să se îmbolnăvească îi aruncau la o parte, fugind de ei oricît de dragi le-ar fi fost înainte; cadavrele celor morţi dintre ei erau aruncate pe străzi fără să fie înmormîntate, tuturora le era frică să nu se molipsească de boală şi de apro­pierea de un bolnav, cu toate că aşa ceva nu era lucru uşor, oricîte încercări făceau unii şi alţii»¹¹⁶.
    
11. 
    în urma acestei epistole, şi anume după ce pacea s-a restabilit şi în oraş, Dionisie a mai compus o epistolă pascală adresînd-o fraţilor din întreg Egiptul. Totodată se mai păstrează'de la el şi altele, între care amintim una Despre sabat şi alta Despre exerciţii¹¹⁷.
    
12. 
    în epistola către Hermmamon şi către fraţii din Egipt el relatează multe alte fapte în legătură cu cruzimea persecuţiei lui Deciu şi a urmaşilor lui, iar la ur­mă aminteşte şi despre vremea de pace din timpul împăratului Gallien. ^
    

XXIII

Despre domnia împăratului Gallien

1. 
   Nimic nu-i mai bine decît să ascultăm în această problemă iarăşi cuvin­tele lui proprii (ale lui Dionisie, n.tr.)^n&: «Aşadar acest (împărat) Macrian după ce pe unul din împăraţii săi l-a trădat, iar împotriva altuia a pornit război, în scurtă vreme a dispărut cu totul împreună cu tot neamul lui. De astădată Gal­lien a fost cel proclamat din nou şi recunoscut din nou de către toţi¹¹⁹, ca unul care era în acelaşi timp şi împărat vechi şi împărat nou, căci el domnise şi înaintea acestora şi după ei, potrivit celor spuse de proorocul Isaia: «Cele din început, iată, au venit şi cele noi, pe care vi le vestesc, s-au arătat acum»¹²⁰.
   
2. 
   Căci după cum trec nori sub razele soarelui şi le astupă, întunecîndu-le pentru un timp şi se văd din nou la locul lor după ce au trecut şi s-au schimbat în ploaie, cînd soarele străluceşte din nou, tot aşa nici Macrian, care se avîn-tase şi se apropiase tocmai de tronul împărătesc al lui Gallien care domnea atunci, nu mai este acum, pentru că n-a fost împărat nici o clipă, pe cînd acela a rămas din nou ceea ce fusese de fapt şi înainte.
   
3. 
   Şi tot astfel şi împărăţia lepădîndu-şi bătrîneţea şi curăţindu-se de rău­tatea lui şi de păcatele ei de pînă acum, de astă dată înfloreşte cu mai multă strălucire, lucru care se vede şi se aude.din depărtări tot mai mari».
   
4. 
   Apoi Dionisie se întoarce şi la trupul său, despre care iată ce declară: «Şi acum iarăşi trebuie să mă reîntorc la zilele din vremea acelor împăraţi. Văd într-adevăr că aceia dintre ei care au fost cu totul nelegiuiţi, oricît de ves­tiţi ar fi fost ei, după scurtă vreme şi-au pierdut orice mărire¹²¹, pe cînd acesta, mai sfînt şi mai iubit de Dumnezeu, a împlinit al şaptelea an de domnie¹²² şi acum încheie cel de al nouălea an în care cinstim praznicul Paştilor¹²³.
   

XXIV

Nepos şi schisma lui

118. 
     Se repetă în parte cele spuse mai sus: VII, X.
     
119. 
     Prima oară proclamat în 253, a doua oară în 261.
     
120. 
     Isaia, 42, 9; 43, 19.
     
121. 
     E firească această caracterizare cînd ne gîndim la «epoca celor treizeci de tirani».
     

122. Cronologie aproximativă. în realitate e vorba de al şaptelea an. Domnia lui Gallien a
fost presărată cu tot felul de desfrîuri. în anul 268 a fost ucis în faţa Milanului.

123. 
     încă o dovadă că sîntem în faţa unei epistole pascale.'
     
124. 
     Episcop de Arsinoe, în nordul Libiei.
     

1. In afară de scrierile amintite, Dionisie a mai compus încă două cărţi Despre făgăduinţe, prilejuite de Nepos, un episcop egiptean¹²⁴, care învaţă că făgăduinţele făcute sfinţilor în Sfintele Scripturi trebuie tîlcuite mai curînd

potrivit gîndirii iudaice şi afirma că vor urma pe pămînt 1000 de ani de plăceri trupeşti ^u\ întrucît el credea că şi-ar putea întări părerile sale pe «Apocalipsa lui Ioan» a scris în această problemă o scriere intitulată Combaterea aUgoriştilor^m'.

3. 
   Tocmai împotriva acestei scrieri se ridică Dionisie în cărţile sale Despre fltgăditinţe. în prima carte expune propria lui concepţie despre această proble­mă, iar în cea de a doua el vorbeşte despre «Apocalipsa lui Ioan». încă de la în­ceput se pomeneşte despre Nepos, şi anume, iată cum se exprimă despre el:
   
4. 
   «Mulţi îmi prezintă un tratat, la care se referă ei de fiecare dată ca şi cum acesta ar demonstra fără tăgadă că împărăţia lui Hristos se va arăta pe pămînt. în multe alte privinţe îl aprob pe Nepos şi-1 preţuiesc pentru credinţa şi pentru rîvna ce o depune în studierea Scripturilor, ca şi pentru nenumăra­tele lui imne creştineşti, care produc şi astăzi mare bucurie multor fraţi. în afară de acestea mă gîndesc la acest om cu multă cinstire, cu atît mai mult cu cît a plecat deja la odihna de veci. Dar adevărul mi-e mai scump şi trebuie pre­ţuit mai mult decît orice¹²⁷.
   

Dacă spune ceva adevărat Nepos trebuie lăudat şi aprobat fără nici o rezervă, dacă dimpotrivă nu pare a fi ceea ce scrie, atunci trebuie cercetat şi îndreptat.

125. 
     Cf. III, XXVIII.
     
126. 
     Intre alegorişti trebuie înţeles Origen, deşi nu se ştie dacă acesta a scris sau nu un comentar la Apocalipsa.
     
127. 
     Aristotel, Etica I, 4, p. 1096 a.
     
128. 
     Convorbirile sau Dialogurile în gen platonic s-au dezvoltat mult şi în creştinism. A se vedea Origen, partea a treia, «P.S.B.» 8, p. 313 şi urm. La noi în ţară vor circula mult astfel de «întrebări şi răspunsuri» sub numele sf. Atanasie al Alexandriei. G. Strempel, Catalogul manuscriselor româneşti, I, Bucureşti 1978 s.v.
     
129. 
     Tit, 2, 13.
     
130. 
     // Tes., 2, 1.
     
131. 
     I han, 3, 2.
     

5. Dacă el ar mai putea fi de faţă şi şi-ar susţine părerea doar prin grai viu,
ar fi destulă chiar şi o expunere verbală, nescrisă, căci ar putea convinge şi
împăca pe adversari doar prin întrebări şi răspunsuri¹²⁸. Dar din clipa în care
s-a publicat o scriere care unora le pare foarte convingătoare şi întrucît mulţi
cărturari dispreţuiesc Legea şi proorocii, nevrînd să se mai ţină nici de ce spun
Evangheliile, iar epistolele apostolilor le dispreţuiesc, în schimb conţinutul
acestei cărţi scrisă de el îl prezintă ca pe o taină mare şi ascunsă care nu îngă-
duie ca creştinii noştri mai simpli să aibă şi ei păreri serioase şi înalte despre
arătarea plină de slavă¹²⁹ şi cu adevărat dumnezeiască a Domnului nostru,
despre învierea din morţi, precum şi despre «adunarea noastră împreună cu
El» şi «asemănarea noastră cu El»¹³¹, ci îi conving să nădăjduiască într-o
împărăţie a lui Dumnezeu plină de bunuri mărunte şi pieritoare, cum sînt cele
din fiecare zi - atunci şi noi trebuie să stăm de vorbă cu fratele nostru, Nepos, ca şi cum ar fi de faţă înaintea noastră».

6. După ce vorbeşte despre alte probleme Dionisie continuă:

• «Pe cînd mă aflam la Arsinoe¹³², unde - după cum ştii - această părere era răspîndită de mult, încît parohii întregi au devenit schismatice şi s-au rupt de Biserica universală, am convocat pe preoţi şi pe didascalii fraţilor de la sate şi în prezenţa fraţilor şi a celor care au mai dorit-o le-am propus să se facă o examinare biblică a scrierii respective.

7. 
   întrucît ei mi-au prezentat această carte ca pe o armă şi ca pe o cetate de nebiruit, am discutat cu ei vreme de trei zile, de dimineaţa pînă seara, şi m-am străduit să corectez cele scrise în ea.
   
8. 
   N-am putut atunci să nu admir din toată inima măsura, dragostea de adevăr, îngăduinţa cu care au putut urmări argumentarea mea şi înţelegerea de care au dat dovadă fraţii, aşa încît am dezvoltat în ordine şi în linişte întrebă­rile care cereau lămuriri, aspectele grele, precum şi concluziile drepte. Ne-am ferit să ţinem cu încăpăţînare şi cu gelozie la cîte o părere care mi se părea definitivă, dacă ea nu se dovedea a fi cu totul dreaptă. Nu am ocolit observa­ţiile ce ni se adresau şi, pe cît s-a putut, am căutat să rezolvăm problemele ridi­cate. Nu ne-a venit greu să ne schimbăm uneori şi părerea, acceptând chiar şi pe cea a rivalului nostru dacă raţiunea ne spunea că acest lucru e rezonabil. Am acceptat sincer şi cinstit, cu inima deschisă în faţa lui Dumnezeu ceea ce fusese stabilit prin dovezi temeinice şi prin învăţătura clară a Sfintei Scripturi.
   

9. în sfîrşit, şeful şi îndrumătorul acestei învăţături, aşa numitul
Korakion¹³³, a mărturisit aşa fel încît să fie auzit de toţi fraţii prezenţi că acum,
în urma ascultării argumentelor aduse, s-a convins suficient care-i adevă-
rul şi că de acum înainte nu va mai ţine la acea învăţătură, nu o vor mai
discuta, nu vor mai pomeni de ea şi nu o vor mai propovădui mai mult¹³⁴.
Mulţi dintre fraţi s-au bucurat de înţelegerea survenită şi de împăcarea cu res-
tul creştinătăţii...»¹³⁵.

XXV

Apocalipsa sfintului Ioan

Iată ce spune la un moment dat şi despre Apocalipsa lui Ioan: «Unii din cei dinaintea noastră se fereau şi respingeau în tot chipul

această carte, criticîndu-o capitol de capitol şi declarînd că scrierea nu poate fi


' 132. Oraş în Libia, numit aşa după sora diadohului D. Ptolemeu, care în timpul deţinerii soţului ei în Roma a fost recunoscută de Cezar ca regină. Mai tîrziu Antoniu a omorît-o în Milet.

133. 
     Nu se cunosc amănunte despre această persoană. Poate e vorba de şeful răscoalei.
     
134. 
     Despre controversa hiliastă la Eus. Popovici, Ist. bis. I, 361-362.
     
135. 
     Frază neterminată în text.
     

înţeleasă, e incoherentă şi titlul ei e fals.

2. 
   Ei afirmă că lucrarea n-ar proveni de la Ioan şi că n-ar fi în primul rînd o descoperire, fiind cu totul înfăşurată în vălul des al necunoaşterii. Autorul ei n-ar putea fi un apostol, nici măcar un sfînt oarecare, ba nici ultimul membru al Bisericii, ci mai curînd Cerint¹³⁶, urzitorul ereziei cu acest nume şi care a vrut să dea plăsmuirii sale un nume vrednic de crezare.
   
3. 
   Iată care e de fapt conţinutul acestei învăţături: împărăţia lui Hristos va fi pămîntească, constînd - visa el - din lucruri după care tindea Cerint însuşi, căci era îndrăgostit cu totul de trup şi orientat numai spre plăceri pămînteşti, dornic numai de satisfacerea pîntecelui şi a ceea ce e dedesubtul acestuia, adică de mâncări, de băuturi şi de plăceri sexuale, precum şi de ceea ce credea el câ trebuie să facă aceste lucruri mai vrednice de stimă: de sărbători, de jertfe şi de înjunghieri de animale de jertfă.
   
4. 
   Eu însă n-aş îndrăzni să resping această carte, pe care mulţi fraţi pun mare preţ, ci mai curînd aş crede că judecata asupra acestei cărţi întrece pute­rea mea de înţelegere, de aceea bănuiesc că înţelesul fiecărui pasaj este în anu­mit fel ascuns şi plin de taine. Dar dacă nu înţeleg cuvintele, bănuiesc cel puţin că în aceste cuvinte se ascunde un înţeles mai adînc.
   
5. 
   «Eu nu măsor şi nu judec astfel de lucruri după propria mea cugetare, ci dau întîietate credinţei, cred că aceste lucruri sînt prea înalte pentru ca să poată fi înţelese de mine, de aceea nu respect cele ce nu le înţeleg, ci le admir cu atît mai mult cu cît nu le-am văzut».
   
6. 
   După ce Dionisie examinează întreaga carte a Apocalipsei şi dovedeşte că n-a fost înţeleasă în sensul obişnuit al cuvîntului, el continuă în modul următor: «După ce a terminat, aşa zicînd, întreagă proorocia, proorocul feri­ceşte pe cei ce o păzesc şi desigur şi pe el însuşi căci zice: «fericit cel ce păzeşte cuvîntul proorociei acestei cărţi şi eu, Ioan, sînt cel care am văzut şi am auzit acestea»¹³⁷. Că autorul s-ar chema Ioan şi că opera aceasta ar aparţine lui Ioan nu mă împotrivesc, ci chiar sînt de părere că avem de a face cu un om sfînt şi inspirat de Dumnezeu. în schimb nu pot accepta bucuros că el ar fi apostolul, fiul lui Zevedei şi fratele lui Iacov, de la care provin Evanghelia zisă «după Ioan» şi «Epistola sobornicească»¹³⁸.
   

2. 
   
   
   
   
   136. 
        Despre el a se vedea cele spuse mai sus: III, XXVIII, 4-5.
        
   137. 
        Apoc, 22, 7-8.
        
   
   138. Despre epistolele 2-3 ale sf. Ioan se va vorbi îndată.
   
   După structura lor şi după felul exprimării ca şi după ceea ce numim planul cărţilor, se vede că n-avem de a face cu unul şi acelaşi autor. într-ade­văr, Evanghelistul nu-şi pune nicăieri numele şi nu se declară nici în Evanghe­lie şi nici în epistolă».
   
3. 
   Şi apoi, ceva mai jos, continuă: «Ioan nu vorbeşte nicăieri despre sine, nici la persoana întîia şi nici la persoana â treia. Autorul Apocalipsei, dimpotri­vă, declară de la început: «Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu - ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curînd - iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său, Ioan, care a mărtu­risit cuvîntul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, toate cîte a văzut»¹³⁹.
   

139. 
     Apoc, 1, 2.
     
140. 
     Apoc., 1, 4.
     
141. 
     I Ioan, 1, 1.
     
142. 
     Matei, 16, 17.
     
143. 
     Apoc, 1, 9.
     
144. 
     Apoc., 22, 7.
     
145. 
     Idan, 13, 23; 19, 26.
     
146. 
     Ioan, 13, 25; 21, 20.
     
147. 
     Ioan, 21, 2.
     
148. 
     I Ioan, 1, 1; Ioan, 19, 35; 21, 24.
     
149. 
     Apoc, 1, 9.
     
150. 
     Apoc, 22, 7.
     

10. 
    în afară de aceasta el scrie şi o Epistolă căci se spune: «Ioan, celor şapte Biserici, care sînt în Asia, har vouă şi pace»¹⁴⁰. E drept că la începutul Epistolei sale soborniceşti Ioan nu-şi pune numele, ci spune simplu că a înce­put cu însăşi taina descoperirii dumnezeieşti: «ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri...»¹⁴¹. Pe de altă parte, însă, tocmai în legă­tură cu această descoperire a declarat Mîntuitorul, fericindu-1 pe Petru şi zicîn-du-i: «Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri»¹⁴².
    
11. 
    Dar nici în aceasta, nici în «a doua şi a treia Epistolă», care sînt atri­buite lui Ioan, deşi sînt scurte, Ioan nu-i indicat cu numele, ci se declară doar în formă anonimă «Presbiterul». Or autorul «Apocalipsei» nu s-a mulţumit cu aceea ca să-şi dea numele doar o singură dată la începutul scrierii, ci zice din nou: «Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împă­răţia şi la răbdarea, care sînt întru Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus»¹⁴³. Iar la sfîrşit adaugă: «fericit cel ce păzeşte cuvîntul proorociei acestei cărţi şi eu, Ioan, cel ce am auzit şi am văzut»¹⁴⁴.
    
12. 
    Că Ioan e cel ce scrie aceste cuvinte, trebuie să o credem pentru că o spune, dar care anume nu e clar. Căci el nu precizează (cum o face de mai multe ori în Evanghelie) că e ucenicul pe care-1 iubeşte Domnul¹⁴⁵ sau cel care s-a odihnit pe pieptul Lui¹⁴⁶, nici nu spune că-i fratele lui Iacov¹⁴⁷ şi nici că a fost martorul ocular al Domnului¹⁴⁸.
    
13. 
    Ar fi adaos vreo indicaţie dacă ar fi voit într-adevăr să ne dea să înţele­gem aşa ceva. Dar n-a obişnuit aşa ceva, ci îşi zice doar «fratele vostru şi cel împreună cu voi părtaş»¹⁴⁹ şi «martor al lui Iisus», «fericit care a văzut şi a auzit descoperirile»¹⁵⁰.
    

151. 
     Se deduce de aici că încă din vechime creştinii obişnuiau să dea pruncilor la botez nume de sfinţi.
     
152. 
     Fapte, 12, 25.
     
153. 
     Fapte, 13, 13.
     
154. 
     A se vedea mai sus: III, XXXIX, 4-5.
     
155. 
     Ioan, 1, 1. .
     
156. 
     Iloan, 1, 1.
     
157. 
     Ioan, 1, 14.
     
158. 
     I Ioan, 1, 1.
     
159. 
     / Ioan, 4, 2.
     
160. 
     Iloan, 1, 2-3.
     

14. 
    «Eu sînt de părere că au existat mai mulţi omonimi cu Ioan apostolul, care probabil din dragostea faţă de Iisus, din admiraţia şi din dorinţa de a fi plăcut Domnului au îndrăgit acelaşi nume, după cum şi numele lui Pavel şi al lui Petru le întîlnim adesea printre fiii primilor creştini¹⁵¹.
    
15. 
    Căci cunoaştem un alt Ioan încă în Faptele Apostolilor, care mai e numit şi Marcu¹⁵², pe care Barnaba şi Pavel l-au luat cu ei şi despre care şi Scriptura spune că îl «aveau pe Ioan ca slujitor». N-aş putea spune dacă acesta va fi fost cel care a scris «Apocalipsa», căci nu-i scris că ar fi mers cu ei în Asia, ci «plecînd cu corabia ? la Pafos, Pavel şi cei împreună cu el au venit la Perga Pamfiliei. Iar Ioan, despărţindu-se de ei, s-a întors la Ierusalim»¹⁵³.
    
16. 
    De aceea eu cred că (autorul Apocalipsei, n.tr) e altul decît cei care erau în Asia, întrucît se spune că în Efes ar fi existat două morminte şi despre fiecare se spune că ar fi fost al lui Ioan¹⁵⁴.
    
17. 
    Dar şi după idei, după expresii şi după compoziţie se va deduce că-i vorba de altcineva decît de cel care a scris Evanghelia.
    
18. 
    Căci «Evanghelia» şi «Epistola» consună între ele, amîndouă înce-pînd în chip asemănător. în prima se spune: «La început era Cuvîntul»¹⁵⁵, pe cînd în cealaltă, «ce era de la început»¹⁵⁶. Cea dintîi zice: «şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl»¹⁵⁷, iar în cealaltă se spune acelaşi lucru: «ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit, despre Cuvîntul vieţii, aceea vă vestim. Şi Viaţa s-arătat»¹⁵⁸.
    
19. 
    într-adevăr aşa începe în amîndouă, ca să combată apoi, cum se vede mai departe, pe cei care ne dau să înţelegem că Domnul n-ar fi venit în trup¹⁵⁹, de aceea adaugă: «ce am văzut şi am auzit, aceea mărturisim şi vă vestim şi vouă Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am văzut.şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă»¹⁶⁰.
    
20. 
    Ioan rămîne pe aceeaşi linie şi nu se depărtează de scopurile propuse, ci le urmăreşte peste tot cu aceleaşi idei şi cu aceleaşi expresii, din care vom aminti pe scurt doar cîteva.
    

161. 
     în felul în care e redactat, acest citat, deşi se simte structura lui ioaneică, nu se găseşte în Noul Testament.
     
162. 
     Ioan, 20, 23; I Ioan, 1, 9.
     
163. 
     Ioan, 16, 8; / Ioan, 3, 8.
     
164. 
     / Ioan, 2, 18; 4, 3.
     
165. 
     Ioan, 1, 12.
     
166. 
     // Cor., 12, 1; Gal, 1, 12; Efes., 3, 3.
     
167. 
     Barbarismul e expresia străină de limbă proprie (ităţ ut| eXÂnv Papfktpoc, eo-uîv). Sole-cismul e greşeala faţă de regulile sintactice ale unei limbi (de pildă lipsa de acord etc). Numele provine de la localitatea Solei din Cilicia, ai cărei loeuitori (erau colonişti!) foloseau un dialect stricat - faţă de puritatea greacă - spre a fi înţeleşi. Idiotismul e expresia ce nu poate fi tradusă în alte limbi.
     
168. 
     / Cor., 14, 6.
     

21. 
    «Dacă se întîmplă să citească cineva cu atenţie cele două scrieri va afla în ele amintită aceeaşi viaţă şi aceeaşi lumină care alungă. întunericul¹⁶¹; sînt mereu citate adevărul, darul, bucuria, trupul şi sîngele Domnului, judecata şi iertarea păcatelor¹⁶², iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, porunca iubirii unuia faţă de altul, datoria de a ţine toate poruncile, biruirea duhului lumii¹⁶³, a dia­volului, a lui Antihrist¹⁶⁴, făgăduinţa Duhului, a înfierii dumnezeieşti,¹⁶⁵ cre­dinţa care ni se cere tuturor, Tatăl şi Fiul pretutindeni. Şi, în general, pentru cei care analizează toate aceste caracteristici, uşor putem vedea în «Evanghe­lie» şi «Epistolă» că întîlnim una şi aceeaşi culoare.
    
22. 
    Cu totul deosebit şi straniu faţă de aceste cărţi se prezintă situaţia la «Apocalipsa», cu care nici nu se ating, dar nici nu se apropie deloc, aproape că am putea zice că nu le este comună nici o silabă.
    
23. 
    Nu întîlnim în «Epistolă» - de «Evanghelie» nu poate fi vorba nici atîta - nici o aluzie şi nici o idee în legătură cu «Apocalipsa», în timp ce Pavel totuşi mai aminteşte ceva din descoperirile pe care nu le-a transmis într-o scriere specială¹⁶⁶.
    
24. 
    Şi în privinţa stilului putem constata deosebire între «Evanghelie» şi «Epistolă», pe de o parte, şi între «Apocalipsa», pe de altă parte.
    
25. 
    Căci aceste scrieri sînt redactate într-o grecească impecabilă, ba chiar cu cea mai mare fineţe în expresii, în argumentare şi în compoziţie, încît cu greu poţi afla în ele vreun barbarism sau un solecism¹⁶⁷ ori chiar un idiotism, pentru că, după cît se pare, autorul avea amîndouă aceste daruri - desigur un har al lui Dumnezeu - cel al cunoaşterii şi cel al exprimării.
    
26. 
    Cît despre autorul «Apocalipsei» eu nu pun la îndoială că el ar fi avut descoperiri, că ar fi primit cunoştinţă şi proorocie¹⁶⁸; totuşi văd că dialectul şi limba ei nu sînt curat greceşti, ci se folosesc întorsături de fraze mai puţin fine, ba uneori chiar greşeli de acord şi de exprimare. Pentru moment nu cred că e necesar să întocmesc lista lor,
    
27. 
    dar nimeni să nu creadă că aş fi făcut o astfel de afirmaţie în batjocură. Am vrut doar să scot la iveală deosebirea dintre aceste scrieri.
    

XXVI Epistolele lui Dionisie

1. 
   Afară de cele amintite, de la Dionisie ni s-au păstrat şi multe alte epis­tole. Aşa sînt cele împotriva lui Sabeliu¹⁶⁹, pe care le adresase episcopului Ammon din Bernike, apoi una către Telesfor, alta către Eufranor şi iarăşi către Ammon şi Euporus. Despre aceeaşi problemă a mai compus încă alte patru scrieri pe care le adresează omonimului său, episcopul Dionisie al Romei.
   
2. 
   In afară de acestea de la el ni s-a mai păstrat un foarte mase număr de epistole şi de scrieri mai extinse, redactate tot sub formă de epistole, cum sînt cele Despre natură pe care le-a dedicat fiului său Timotei¹⁷⁰ şi cea Despre ispite pe care le-a adresat aceluiaşi Eufranor (de care am amintit adineaori, n.tr).
   
3. 
   Pe lîngă acestea, scriindu-i lui Vasilide, episcopul comunităţilor din Pentapole, Dionisie a mai compus un Comentar privitor la începutul Ecclesiastului^xl\. Şi tot lui Vasilide ar mai fi scris încă multe alte epistole.
   

Iată, dar, cît de multe opere a scris Dionisie.

Şi acum, după ce am istorisit atîtea lucruri, să aducem la cunoştinţă poste­rităţii şi istoria vremurilor noastre!

XXVII

Pavel de- Samosata şi erezia urzită de el în Antiohia

169. 
     Despre Sabeliu şi erezia lui am mai vorbit mai sus: VII, VI.
     
170. 
     în ultimele decenii s-au descoperit mai multe opere (deşi fragmentare) în diferite recenziuni siriacă, armeană etc. A se vedea: W. Bienert, Djonysion V. Alexandrien. Zur Frage des Origenismus im dritten Jahrhundert, Berlin 1978, p. 28 şi urm.
     
171. 
     Păstrată fragmentar.
     
172. 
     Sixt a murit în 6 august 258. Eusebiu greşeşte cronologia cam cu 10 ani.
     
173. 
     Pavel de Samosata a urcat scaunul antiohian în anul 260.
     

1. 
   După ce Sixt a stat unsprezece ani în fruntea Bisericii romanilor¹⁷², i-a urmat Dionisie - omonimul celui din Alexandria. Cam în aceeaşi vreme şi în An­tiohia sfîrşindu-şi zilele Demetrian, i-a urmat ca episcop Pavel de Samosata¹⁷³.
   
2. 
   întrucît acesta cugeta despre Hristos lucruri josnice şi nevrednice, în orice caz potrivnice învăţăturii bisericeşti, ca şi cum El nu ar fi fost prin fire decît un om obişnuit, a fost invitat să participe la sinod şi Dionisie al Alexan­driei, care însă scuzîndu-se ca fiind prea în vîrsta şi cu sănătatea prea şubrezită ca să participe personal, şi-a expus prin scrisoare părerea sa proprie asupra problemei respective. Toţi ceilalţi păstori ai Bisericilor s-au grăbit din toate părţile să vină la Antiohia şi şi-au dat mina împotriva celui ce voia să pustiască turma lui Hristos.
   

XXVIII Despre cei mai cunoscuţi episcopi din vremea aceea

1. 
   Dintre episcopi cei mai vestiţi erau Firmilian din Cezareea Capado-chiei, Grigorie şi fratele său Atenodor, păstorii comunităţilor din Pont, apoi Helenus al creştinătăţii din Tars, Nicomas al celei din Iconium, după aceea Himeneu, al Bisericii din Ierusalim şi Teotecne al celei din Cezareea, vecină cu Ierusalimul, Maxim care conducea şi el cu multă strălucire pe fraţii din Bostra şi n-ar fi nici o greutate să înşirăm şi mai mulţi din cei care s-au întrunit la Antiohia pentru acelaşi motiv împreună cu preoţii şi diaconii, dar cei mai de seamă dintre ei erau aceştia.
   
2. 
   Toţi aceştia s-au întrunit adeseori şi în diferite răstimpuri, în fiecare şedinţă dezbătîndu-se cu vioiciune teze şi întrebări diferite. Şi în timp ce Samosatenul şi aderenţii lui căutau să ţină încă ascunsă şi voalată rătăcirea învăţăturii, ceilalţi, dimpotrivă, îşi dădeau toată silinţa să dezvăluie şi să pună în lumină erezia ei şi hula ei împotriva lui Hristos.
   
3. 
   In vremea aceea a murit Dionisie, în al doisprezecelea an de domnie al lui Gallien, după ce a condus episcopatul Alexandriei şaptesprezece ani, după el urmînd în scaun Maxim.
   
4. 
   De altă parte, împăratul Gallien a condus imperiul cincisprezece ani împliniţi, după care a urmat în loc Claudiu, care după odomnie de doi ani a lăsat conducerea lui Aurelian.