Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

II, 715-716. Se vede că aici în această suburbie (npoâoteiov, cum ne spune textul) era un punct
de apărare.

62. 
    Evr., 10, 34.
    
63. 
    Se vede că Dionisie se trăgea dintr-o familie înstărită. înainte de convertire a fost retor.
    
64. 
    Rom., 8, 35.
    
65. 
    Cf. VI, XL, 2. Sub Deciu Sabin era guvernatorul Egiptului.
    

66. Nu ştim cine au fost aceste personaje. Oricum, descrierea se referă la persecuţia
dr sub Deciu.

Mai întîi eram trist şi foarte tulburat pentru că, deşi aceste noi ţinuturi ne erau mai cunoscute şi mai familiare, totuşi circula zvonul că în regiunea aceasta nu prea găseai creştini şi oameni de omenie şi că am fi astfel expuşi neplăcerilor din pricina trecătorilor şi atacurilor banditeşti.

Dar m-am şi mîngîiat cînd fraţii mi-au adus aminte că această locali­tate e mai apropiată de capitală şi că, pe cît Kefro ne oferise legături mai numeroase cu fraţii din Egipt încît am fi putut ţine adunări bisericeşti puter­nice, pe atîta, fiind Kolluthion mai aproape de capitală, ne-am fi bucurat mereu să vedem pe cei care cu adevărat ne sînt dragi, apropiaţi şi foarte iubiţi, căci ar veni pe la noi şi ne-ar invidia văzînd că atît la centru cît şi în car­tierele mai depărtate ar putea avea loc întruniri bisericeşti. Lucrurile aşa s-au şi întîmplat»⁶¹.

Iar după aceea, iată cum descrie Dionisie ceea ce i s-a întîmplat: «Gherman se făleşte cu multele lui suferinţe. E drept că are multe de spus, dar mai ales cu cele ce i s-au întîmplat lui însuşi. Dar despre noi cîte n-ar putea spune? ar putea înşira doar condamnările, confiscările, surghiunurile, vinde­rea la licitaţie a averilor⁶², pierderea dregătoriilor publice, dispreţuirea măriri­lor lumeşti⁶³, laude din partea guvernatorului şi ale Senatului, răbdarea ame­ninţărilor, ocările potrivnicilor, primejduiri, prigoane, înnebuniri, strîmtorări⁶⁴ şi tot felul de supărări, care au dat peste noi în vremea lui Deciu şi a lui Sabinus⁶⁵ şi pînă acum, sub Emilian.

Şi apoi în astfel de chinuri unde a putut fi văzut Gherman? Cine a vor­bit despre el? Numai amintesc despre marea prostie în care am căzut eu din pricina lui Gherman, de aceea nici nu mai istorisesc fraţilor amănuntele celor ce mi s-au întîmplat».

Despre cele petrecute în persecuţie acelaşi Dionisie mai relatează şi în epistola către Dometie şi Didim⁶⁶, unde spune textual: «E de prisos să înşirăm cu numele pe toţi ai noştri, pentru că sînt numeroşi, iar pe unii nu-i cunoaşteţi nici voi. Cu toate acestea trebuie să ştiţi că mulţi bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, fete tinere şi femei în vîrstă, ostaşi şi particulari de toate neamurile şi de toate vârstele, au primit cununa numai după ce au cîştigat biruinţa unii prin biciuire şi prin foc, alţii prin sabie.

16. 
    E drept că pentru alţii n-a fost destul nici un răstimp foarte îndelungat pentru a se face bine plăcuţi lui Dumnezeu, şi după cît mi se pare în categoria acestora mă găsesc şi eu pînă în clipa de faţă. De aceea Cel ce zice: «în vreme plăcută te-am ascultat pe tine şi în ziua mântuirii te-am ajutat»⁶⁷, Acela mă va fi păstrat şi pe mine pentru o vreme numai de El ştiută.
    
17. 
    Iar întrucît voi vă interesaţi să ştiţi în ce stare mă aflu şi vreţi să cunoaş­teţi felul meu de trai, nădăjduiesc că cel puţin atîta aţi aflat şi voi că pe noi - pe mine, pe Gaiu, pe Faustus, pe Petru şi pe Pavel - ne-au luat prizonieri un sutaş însoţit de ofiţeri şi de mulţi slujitori⁶⁸, dar că am fost surprinşi de cei din Mar-cotis, care ne-au răpit fără voia noastră⁶⁹, iar pentru că n-am vrut să-i urmăm, ei ne-au luat cu forţa şi ne-au dus cu ei.
    
18. 
    în clipa de faţă eu, Gaius şi Petru după ce am fost despărţiţi de ceilalţi fraţi am fost închişi într-un loc pustiu şi părăsit, din Libia, fiind duşi la o depăr­tare de trei zile de drum de localitatea Paretonium»⁷⁰.
    
19. 
    Iar ceva mai departe el adaugă: «în oraş stau ascunşi cîţiva preoţi, care vizitează în taină pe fraţi, şi anume: Maxim, Dioscur, Demetriu şi Lucius pentru că Faustin şi Aquila, care deveniseră prea cunoscuţi de oameni, rătăcesc acum ascunşi prin Egipt. Dintre diaconii care au supravieţuit celor care au mu­rit de ciumă⁷¹ amintim pe Faustus, pe Eusebius şi pe Heremon. Eusebius e cel pe care l-a întărit Dumnezeu⁷² încă de la început, pregătindu-1 să ducă pînă la capăt în mod curajos lucrarea mărturisitorilor aruncaţi în închisoare şi să ajute, nu fără primejdie, la primenirea trupurilor biruitorilor şi fericiţilor martiri⁷³.
    
20. 
    Căci pînă în clipa de faţă guvernatorul nu încetează, după cum am spus, fie să dea morţii cu toată cruzimea pe cei care i se aduc, fie să schin-giuiască prin torturi, fie să istovească prin întemniţări şi prin punere în cătuşe, poruncind cu asprime ca nimeni să nu-i poată vizita şi veghind cu străşnicie ca într-adevăr nimeni să nu se facă văzut pe acolo. Şi cu toate acestea, datorită zelului şi stăruinţei fraţilor, Dumnezeu le trimite cîte o picătură de mîngîiere celor întristaţi»⁷⁴.
    

26. Aşa scrie Dionisie.

67. 
    Isaia, 49, 8 (ed. 1914); // Cor., 6, 2.
    
68. 
    Se vede că avem de a face cu magistraţii oraşului (duumviri) care exercitau şi serviciu poliţienesc.
    
69. 
    Se repetă cele spuse mai sus: VI, XL, 6.
    
70. 
    Localitate pe coasta maritimă a Libiei. Un episcop din această localitate, Titus, ia parte la sinodul I ecumenic.
    
71. 
    Unele manuscrise au vfjow (=în insulă), altele, voooi (= de boală, de ciumă). Se pare că e vorba de o groaznică ciumă de care scrie sf. Ciprian în De mortalitate. Cf. VII, XXII.
    
72. 
    / Tim., 1, 12.
    
73. 
    IlepiaroXfi = primenirea osemintelor martirilor, care nu se puneau în mormînt ca şi ale creştinilor de rînd.
    
74. 
    Cf. mai jos: VII, XXVIII; XXXII.
    

Trebuie să mai spunem că Eusebius, pe care Dionisie îl prezintă ca dia­con, e instituit mai tîrziu episcop în Laodiceea Siriei; că Maxim, despre care

Dionisie spune că pe atunci era preot, a preluat după el slujba de conducere a creştinilor din Alexandria pe cînd Faustus, care pe atunci strălucea împreună cu el în strădania de mărturisitor, a trăit pînă în vremea ultimei persecuţii⁷⁵, cînd a murit moarte de martir, tăindu-i-se capul, la o vîrsta foarte înaintată, lată, dar, prin cîte a trebuit să treacă Dionisie în acea vreme.

XII

Despre martirii din Cezareea Palestinei

în persecuţia amintită a lui Valerian trei bărbaţi au fost înconjuraţi cu cunună de martir în Cezareea Palestinei pentru că au mărturisit în chip măreţ câ se închină lui Hristos. Ei au fost aruncaţi să fie hrană fiarelor sălbatice. Unul dintre ei se numea Priscus, cel de al doilea Malhus, iar cel de al treilea, Ale­xandru⁷⁶. Ei locuiseră la ţară şi, după cum se spune, ei înşişi s-au învinuit de nepăsare şi de laşitate pentru că nu dădeau prea mare preţ pe răsplăţile (cereşti, n.tr) într-o vreme cînd anumite împrejurări i-au împărţit printre cei care ardeau de o dorinţă cerească şi pentru că nu se lăsau încîntaţi de cununile martirajului. După ce s-au consfătuit asupra acestui lucru, ei au grăbit să ajungă la Cezareea, unde s-au prezentat toţi trei la scaunul de judecată şi şi-au aflat sfîrşitul amintit. în afară de aceşti bărbaţi ni se mai spune că în această persecuţie şi în acelaşi oraş ar mai fi dat luptă asemănătoare şi o femeie. După cîte se spune, ea ar fi aparţinut ereziei lui Marcion⁷⁷.
XIII

Despre pacea din vremea împăratului Gallien

Nu după multă vreme căzînd împăratul Valerian rob la barbari⁷⁸, a ajuns să ia puterea de unul singur fiul său, care s-a folosit de ea cu mai multă înţelep­ciune, de aceea a oprit prin edict scris persecuţia împotriva noastră, lăsînd pe propovăduitorii cuvîntului să-şi desfăşoare, în chip liber, activitatea lor obiş­nuită. Textul rescriptului este următorul⁷⁹:

75. 
    Adică a lui Diocleţian.
    
76. 
    Alexandru apare în Martyrol. Rom. la 28 martie.
    
77. 
    In afară de această martiră, care făcuse parte din erezia marcionită, vom mai întîlni tntre Martirii din Palestina (X, 3) pe un episcop Âsclepios fost şi el din aceeaşi grupare.
    
78. 
    Valerian cade rob la perşi pe la anul 260.
    
79. 
    Nu ni s-a păstrat textul acestui rescript, ci numai adresa trimisă episcopilor egipteni. Creştinismul era recunoscut ca corporaţie şi-şi primea înapoi bunurile confiscate. De fapt, prin el se ii stabilea situaţia de dinainte de Valerian. Episcopii Pinnus şi Demetriu îşi vor fi avut epar­hiile lor în Egipt.
    

«împăratul Cezar Publius Licinius Gallienus cel pios, cel fericit şi cel de bun neam, către Dionisie, Pinnas şi Demetriu precum şi către ceilalţi episcopi.

Am poruncit să fie propovăduită în întreagă lumea binefacerea decretelor mele milostive pentru ca să se redea peste tot locaşurile de cult şi ca să vă puteţi bucura şi voi de dispoziţia decretului meu, încît nimeni să nu vă mai su­pere cu nimic. Ceea ce vi se îngăduie să faceţi a şi fost dispus de mine pe cît s-a putut încă de mult timp. De aceea Aurelius Quirinus, întîi stătătorul treburilor publice⁸⁰, va veghia ca ordonanţa pe care am dat-o să fie adusă la îndeplinire».

Pentru mai multă claritate m-am gîndit ca această ordonanţă, tradusă din latineşte să fie şi ea anexată aici. De la acelaşi împărat mai avem încă o ordo­nanţă, care a fost adresată altor episcopi şi care îngăduie reluarea în folosinţă a locurilor numite «cimitire».
XIV

Episcopii mai cunoscuţi din vremea aceea

In timpul acela Biserica romanilor era condusă încă de Sixt, cea din Antiohia după Fabius a ajuns să fie condusă de Demetrian, cea din Cezareea Capadochiei, de către Firmilian, iar peste Bisericile din Pont conduceau Gri­gorie şi fratele său Atenodor, amîndoi foşti ucenici ai lui Origen. în Cezareea Palestinei, după moartea lui Teoctist a ajuns episcop Domnus, iar întrucît acesta şi-a sfîrşit zilele în scurtă vreme, a preluat cîrma episcopiei contempora­nul nostru Teotecnos, care ieşise şi el tot din şcoala lui Origen. în acelaşi timp, în Ierusalim după moartea lui Mazaban a preluat scaunul episcopal Himeneu, care a strălucit şi el un număr de ani din vremea noastră⁸¹.

XV

Martiriul lui Marin din Cezareea

80. 
    Quirinius pare a fi avut rolul unui ministru de finanţe peste Egipt. Se cunoaşte impor­tanţa Egiptului în viaţa economică a Imperiului Roman.
    
81. 
    Inşirarea acestor episcopi din «vremea aceea», adică a lui Valerian şi a fiului său Gal-lien (253-268), e destul de vagă.
    
82. 
    Cu toate că a dat rescriptul amintit, Gallien a rămas fidel tradiţiei împăraţilor, probabil potrivit jurisprudenţei stabilite de Traian şi Adrian. Nu se persecuta dacă nu existau denunţuri. Dacă venea un denunţ, mai ales împotriva ofiţerilor superiori, persecuţia era crudă. A se vedea martiriul lui Marin, la Knopf-Kriiger, o.c. 85-86.
    

1. 
   în vremea acestor episcopi, pe cînd toate Bisericile petreceau în pace, în Cezareea Palestinei a fost decapitat Marin, pentru că a îndrăznit să-şi măr­turisească credinţa în Hristos, un bărbat cinstit cu înalte funcţii în armată şi care era vestit pentru neamul din care se trăgea şi pentru înalta lui situaţie socială⁸². Pricina condamnării lui a fost următoarea.
   
2. 
   La romani viţa de vie era un simbol al vredniciei şi se spune că cel care ajunge să-1 poarte e înaintat la gradul de căpitan. întrucît un astfel de grad devenise tocmai atunci vacant, se aştepta să fie promovat Marin, care era
   

îndreptăţit să ajungă la această vrednicie. Dar tocmai cînd era să primească acest grad, iată că un alt candidat a păşit înspre scaunul de judecată declarînd că potrivit vechilor legi⁸³, Marin n-ar fi îndreptăţit să se învrednicească de o astfel de distincţie pentru că e creştin şi nu aduce jertfa pentru împărat, motiv pentru care gradul acesta i se cuvine mai bine lui decît lui Marin.

3. 
   Mirat de acest lucru judecătorul Aheus⁸⁴ a întrebat mai întîi pe Marin ce credinţă are, după care văzîndu-1 că mărturiseşte curajos că este creştin, i-a dat un răstimp de trei ceasuri ca să se răzgândească.
   
4. 
   La ieşirea din curtea tribunalului Teotecnes, episcopul locului, 1-a luat la o parte şi după ce au stat de vorbă un timp 1-a luat de mînă şi 1-a condus la Biserică. Intrat înăuntru episcopul i-a cerut să se apropie de sfîntul altar şi des-coperindu-i puţin mantaua⁸⁵ i-a arătat sabia cu care era încins; în acelaşi timp i-a arătat şi cartea sfintelor Evanghelii, pe care o scosese de pe sfmta Masă, apoi i-a poruncit să aleagă liber între amîndouă pe cea pe care o doreşte. Fără să stea o clipă la îndoială Marin a întins mina dreaptă spre sfînta Evanghelie: «Ţine-te de acum cu tărie, i-a zis episcopul, ţine-te hotărît de credinţa în Dumnezeu şi, cu puterea pe care El ţi-o va da, vei dobîndi tot ce a-i ales. Mergi în pace!»
   

5. Şi abia ieşit din Biserică aprodul 1-a şi chemat în faţa scaunului de
judecată. Odată ajuns înaintea judecătorului şi mărturisindu-şi credinţa cu
şi mai mare rîvnă Marin a fost dus aşa cum era la locul de osîndă şi a
murit ca martir⁸⁶.

XVI

0 istorisire despre Astirius

83. 
    Nu putem şti dacă şi cînd ar fi fost publicată o astfel de «lege» care ar fi oprit promova­rea creştinilor la o treaptă de conducere în armată.
    
84. 
    Aheu pare a fi fost guvernatorul Palestinei atunci.
    
85. 
    «Hlamida» era o mantie militară nu prea lungă, dar destul de largă spre a acoperi complet pe om. Benseler-Kaegi, Griech. deutsch.Şchulworterbuch, ed. XIII, Leipzig-Berlin, 1911, p. 989.
    
86. 
    «Din dragostea faţă de Domnul mucenicul se desparte cu foarte mare bucurie de viaţa de aici», zice Clement Alex., Stromate IV, 1. De aceea Eusebiu foloseşte în acest scop verbul teXeîv, TeA.£Îofrvi sau xeA,eioO&ai =»a sfîrşi în chipul cel mai desăvîrşit. Eusebe, Histoire, IV; Index (P. Perichon) Paris 1960, p. 319.
    

Tot aşa s-a făcut vestit pentru îndrăzneala sa în credinţă şi Astirius, un bărbat din Roma promovat în rîndurile senatorilor şi ajuns în mare vază în faţa împăraţilor, ca unul ce era cunoscut de toţi pentru originea lui nobilă şi pentru marea lui bogăţie. El se afla în apropiere de unul din martiri, cînd acesta îşi dădea sufletul, de aceea a luat pe umeri rămăşiţele lui pămînteşti, le-a înfăşurat într-un veşmînt splendid şi de mare preţ, transportîndu-le şi îngropîndu-le cu mare pompă într-un mormînt cuviincios⁸⁷. Prieteni ai acestui om, care sînt şi acum încă în viaţă, istorisesc despre el şi alte nenumărate fapte printre care şi minunea următoare.

XVII

Despre semnele minunilor săvîrşite de Mîntuitorul la Paneea

La Cezareea lui Filip⁸⁸, pe care fenicienii o numesc Paneea, şi anume la picioarele muntelui numit Paneea, se văd izvoarele din care se formează rîul Iordan. Acolo - ni se spune - la o anumită zi de sărbătoare, e aruncat drept jertfă un animal care prin puterea unui demon se face nevăzut în chip neînţe­les. Pentru cei care nu sînt de faţă la acest lucru întîmplarea constituie o minune cu totul ieşită din comun. La un moment dat, cînd a fost de faţă şi Astirius care a văzut mulţimea celor ce erau uimiţi de această întîmplare, i-a fost milă de rătăcirea lor şi privind spre cer a rugat, prin Iisus Hristos, pe Dumnezeu Cel peste toate⁸⁹ să ruşineze pe demonul care ducea în rătăcire mulţimile şi să nu-1 mai lase să înşele pe oameni. Se istoriseşte că în vreme ce Astirius îşi rostea rugăciunea, animalul de jertfă a apărut îndată la suprafaţa izvoarelor. Cu aceasta s-a pus capăt aşa zisei «minuni», aşa că altă minune n-a mai apărut acolo.

XVIII

Statuia ridicată de femeia cu curgerea sîngelui


87. A se vedea mai sus nota 73.

88. 
    Oraş clădit în ţinutul Paneea dintre Galileea şi Trahonitis în cinstea împăratului Tibe­riu de către Filip Tetrarhul.
    
89. 
    Se vede că Eusebiu a rămas influenţat de Origen (Despre rugăciuneXV, 1-3) care afirma că nu trebuie să ne rugăm direct Fiului, ci numai Tatălui «lui Dumnezeu cel peste toate».
    
90. 
    Istorisirea aceasta a fost crezută ca adevărată de mulţi scriitori bisericeşti (Origen, C. Cels. VI, 35, 18; I. Damaschinul, Despre icoane, 3 etc). Eusebiu a crezut şi el că a şi văzut «chipul». Iulian Apostatul a şi poruncit distrugerea lui (Sozomen, Istoria bis. V, 2; Filostorg, Ist. bis., VII, 3). E posibil ca statuia de bronz respectivă să fi fost o reprezentare contaminată a zeului Esculap cu chipul lui Hristos cum ştim că s-au mai înulnit astfel de cazuri.
    

91. Matei, 9, 20; Marcu, 5, 25; Luca 8, 43.

1. întrucît am amintit despre acest oraş, n-am crezut că-i bine să trec cu vederea şi o altă istorioară⁹⁰ vrednică de a fi cunoscută de urmaşii noştri, într-adevăr, femeia aflată cu curgerea sîngelui⁹¹, despre care sîntem informaţi de Sfintele Evanghelii că şi-a aflat vindecarea de suferinţe, era originară, se zice, tocmai din această localitate: s-ar vedea şi azi casa ei în acest oraş, ba ar mai exista şi alte urme minunate legate de minunea pe care Mîntuitorul a săvîrşit-o aici.

2. 
   într-adevăr, pe o piatră ridicată din faţa uşilor acestei case, în care a locuit femeia, se vede o statuie de bronz reprezentind o femeie în rugăciune. Alături de ea, din acelaşi metal, se vede figura unui bărbat stînd în picioare, purtînd pe umeri o mantie şi întinzînd o mînă spre femeie. La picioarele băr­batului creşte lîngă statuie o plantă stranie care se înalţă pînă la tivitura palto­nului de aramă şi care ar fi leacul potrivit tuturor bolilor.
   
3. 
   Se spune că această statuie imita chipul Mîntuitorului. Ea se păstrează pînă azi şi am văzut-o şi eu cu ochii mei cînd am trecut prin acest oraş.
   
4. 
   Nu-i nimic de mirare că păgînii de altădată, pe care Mîntuitorul i-a dăruit cu atîtea binefaceri, să-I fi ridicat astfel de monumente după ce ştim că chipurile apostolilor Petru şi Pavel şi chiar chipul lui Hristos s-au păstrat pic­tate în culori⁹², căci era de aşteptat ca, potrivit obiceiului lor, cei vechi să-i cin­stească în felul acesta pe salvatori.
   

XIX Tronul lui Iacov

Tronul episcopal a lui Iacov, care a primit cel dintîi de la Mîntuitorul şi de la Apostoli episcopatul de Ierusalim⁹³ şi care - după cum ne învaţă Sfintele Scripturi - a fost numit «fratele lui Hristos»⁹⁴, s-a păstrat pînă în zilele de astăzi, fiind în mare cinste din partea fraţilor. Prin aceasta ei vestesc tuturora respectul pe care l-au arătat încă din vremurile vechi şi-1 arată încă şi azi celor sfinţi pentru credinţa lor. Atît despre aceasta.

XX

Epistolele festive ale lui Dionisie, prin care fixează data Paştilor


92. Deşi Eusebiu n-a aprobat Cinstirea icoanelor, afirmaţia de aici e totuşi o dovadă că în
veacul IV existau picturi bisericeşti. A se vedea ecfraza în cinstea Eufimiei la Asterie al Amasiei,
Omilii si predici, Bucureşti 1946, p. 217-220. La fel Grig. de Nyssa, De deitate filii, Migne,
P.G. 46, .572 etc.

93. 
    A se vedea mai sus: II, XXIII.
    
94. 
    Gal, 1, 19; / Cor., 15, 7; Matei, 13, 55.
    
95. 
    Scrisoarea către Flaviu s-a pierdut.
    
96. 
    Fixarea datei Paştilor era şi pe vremea lui Dionisie destul de grea.
    

în afară de epistolele amintite, Dionisie a mai compus în timpul acela şi cîteva epistole care s-au păstrat pînă astăzi. în ele autorul vorbeşte cu grai săr­bătoresc despre praznicul Paştilor. Dintre aceste epistole pe una o adresează lui Flaviu, alta lui Dometie şi Didim⁹⁵. în aceasta din urmă el expune o regulă de calculare pentru o perioadă de opt ani a datei Paştilor, arătînd cum se cade să se calculeze serbarea Paştilor, anume numai după echinocţiul de primăvară⁹⁶. în afară de aceste epistole, el a mai scris una adresată unuia dintre colegii săi de preoţie din Alexandria⁹⁷, precum şi diferite alte epistole către alte persoane, şi acestea mai ales cînd încă persecuţia nu se sfîrşise.
XXI

Despre evenimentele întîmplate pe atunci în Alexandria

97. 
    Colegiul preoţilor avea rol mare în Alexandria chiar de la designarea noului episcop. H. Beck, Theologie und Kirche im byz- Reich, Munchen, 1959, p. 93.
    
98. 
    Păcat că Eusebiu nu dă amănunte clare de ordin istoric despre tulburările de sub împă­ratul Macrian, ci se referă comparativ mereu la greutăţile evreilor în Egiptul de altădată. Ori­cum, a fost un greu război civil.
    

99. Filip., 12, 20.

100. 
     Num., 14, 23.
     
101. 
     leş., 14, 29.
     
102. 
     leş., 15, 4.
     

1. 
   Nici nu apucase să se restabilească bine pacea, că Dionisie s-a şi reîn­tors la Alexandria⁹⁸. Dar aici din nou au izbucnit o răscoală şi un război, aşa încît a fost cu neputinţă să-şi mai îndeplinească datoriile pastorale faţă de toţi creştinii din oraş, din cauză că aceştia ajunseseră să se împartă unii într-o par­tidă, alţii în alta dintre răsculaţi. Dar şi de astă dată, cu ocazia praznicului Paş­tilor, Dionisie li se adresa ca şi cum s-ar fi aflat şi acum în surghiun.
   
2. 
   Mai tîrziu, scriind încă o epistolă pascală lui Hierax, episcopul egipte­nilor, face şi aici amintire despre această răscoală a alexandrinilor zicînd: «Ce-i de mirare dacă e greu să grăiesc prin epistole cu cei care locuiesc departe, cîtă vreme mi-e cu neputinţă să stau de vorbă cu mine însumi şi să mă sfătuiesc cu sufletul meu?
   
3. 
   De astfel de scrisori am lipsă chiar pentru cei care sînt «inima mea»⁹⁹, fraţii mei care locuiesc sub acelaşi acoperămînt cu mine, care au aceleaşi sim­ţiri ca şi mine şi care fac parte din aceeaşi Biserică cu mine, cu toate că îmi vine greu să le trimit astfel de scrisori. Căci ar fi mai uşor nu numai să ajungi din­colo de graniţă sau chiar să ajungi din Răsărit în Apus decît să mergi din Ale­xandria pînă în Alexandria.
   
4. 
   într-adevăr, strada cea mai centrală a oraşului e şi mai nemărginită şi mai neumblată decît e pustia largă şi fără drumuri, pe care a străbătut-o popo­rul lui Israel vreme de două generaţii de oameni¹⁰⁰. Iar marea, pe care iudeii o aflară despicată şi ridicată ca nişte ziduri, s-a făcut ca un hipodrom de cale largă pe care puteau trece în voie caii, pe cînd egiptenii au fost înghiţiţi de valuri¹⁰¹, deşi marea noastră părea că are numai limanuri calme şi linişte, dar care adeseori se asemănase cu Marea Roşie¹⁰² în urma multelor ucideri pe care le-a făcut.
   
5. 
   Dar fluviul care curge pe lîngă oraş odată părea mai sec decît deşertul fără apă şi mai uscat decît cel la trecerea căruia israeliţii însetau atît de
   

cumplit¹⁰³, încît au murmurat împotriva lui Moise, aşa că Cel «care singur face minuni»¹⁰⁴ a poruncit să ţâşnească pentru ei apă ca să bea¹⁰⁵, iar altădată s-a revărsat peste ţărmuri înecînd tot ţinutul învecinat cu drumurile şi cu ogoarele lor, ameninţând cu un fel de potop ca în vremea lui Noe. în curgerea lui, flu­viul e tot atât de plin de sîngele uciderilor şi al înecurilor cum a avut să sufere Faraon prin puterea lui Moise, căci apa s-a prefăcut în sînge şi gustul ei s-a stricat»¹⁰⁶.