Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare
Yüklə 4,28 Mb.
|
Asa se adresa Episcopul Alexandru al Alexandriei (f 329) într-o epistolă. CI. Lampe, Patristic Greek Lexicon s.v. Intre alţii Th. Zahn, Eusebius v. C. ein geborener Sklave, în «Neue Kirchl. Zeitschrift», 1918, pag. 29. Dintre români: G. G. Stănescu, Eusebiu al Cezareii, Cluj, 1040, pag. 3.
Nu se ştie cum a scăpat Eusebiu şi ce a făcut între 310—313. Dacă pînă ce Pamfil fusese întemniţat Eusebiu era liber să-1 cerceteze şi să lucreze împreună, după ce prietenul său a fost executat, Eusebiu s-a refugiat (ne spune redactarea mai lungă a cărţii «Martirilor din Palestina») mai întîi la Tir, unde a asistat la martirizarea mai multor creştini aruncaţi la fiare şi apoi aruncaţi în mare U2, după care a trecut în Tebaida Egiptului, de unde la fel ne prezintă o serie de astfel de amănunte*3. Unii cred că a avut şi el parte de detenţiune în acest timp **, alţii îl aduc acuza/ii că ar ti adus jertfe idolilor4S ca să scape, ceea ce nu pare deloc probabil pentru că reacţia n-ar fl întîrziat să se resimtă atunci cînd, ceva înainte de a. 313, va fi ales episcop de Cazareea în locul lui Agapie, care a fost martirizat *6. Din activitatea ca episcop a Iul Eusebiu amintim doar cîteva fapte mai semnificative, urmînd ca în volumul următor unde se vor prezenta alte scrieri ale lui legate de viaţa împăratului Constantin să completăm cu alte amănunte tabloul vieţii lui. Una din primele manifestări publice a fost participarea la tlrnosirea bisericii din Tir, care pare a fi avut loc între anii 316/7 şi 319 şi la care Eusebiu a rostit cuvîntarea festivă47. în legătură cu sinodul de la Niceea e bine să nu uităm de epistola pe care Eusebiu a trimis-o enoriaşilor săi din Cezareea, prin care ne dă să înţelegem că pentru a salva pacea Bisericii, la cererea împăratului, a semnat şi el iormula sinodală care consfinţea consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului4S. Dacă rolul împăciuitorist şi dubios pe care 1-a avut la sinoadele din 330, 335, 336, care a creat destule disensiuni în Biserică, va ii adus şi nemulţumiri împăratului care moare în anul 337, ceva similar trebuie că va fi simţit şl Eusebiu care n-a întîrziat nici el mult timp după aceea, ci a închis ochit spre siîrşitul anului 339 sau începutul anului 340, căci la sinodul antiohian numit «ai sfinţirii» din vara anului 341 figura ca episcop de Cezareea Acaliu. Martirologlul sirian pomeneşte pe Eusebiu la data de 31 mai, martirologiul ieronimian are data de 29 Iunie49. SCRIERI
Dacă din punct de vedere al stilului, scrisul lui Eusebiu este destul de greoi şi fără farmec, dacă din pricina inconsecvenţei sale doctrinare el a fost numit «om cu două feluri de grah s0, iar în amintirea lumii medievale nici aşa numitele «Decretalii gelastene» din apus51 şi nici dezbaterile Sinodului VII ecumenic52 nu-i puteau fi prea favorabile, în schimb din epoca modernă, de cînd avocatul francez Henri de Valois a publicat o excepţională ediţie a scrierilor lui istorice (şi a urmaşilor săi), faima sa a început să crească. De altfel traducerea în latineşte a «Cronicii» de către Fer. leronim şi a «Istoriei» de către Rufin au contribuit mult la răspîndirea renumelui lui în tot evul mediu. Şi aceasta pentru că pe temeiul lor s-a clădit întreaga istoriografie din timpul acela. Şi se poate spune că aceste scrieri l-au făcut nemuritor. Cercetările din ultimele decenii şi îndeosebi ediţia critică editată dc Academia din Berlin sporesc şi valoarea celorlalte opere, mai ales de cînd au fost valorificate şi traducerile în limbi orientale. In decursul veacurilor scrierile lui au fost catalogate de Fer. leronim53, de patriarhul Fotie u şi de Ebed-Iesu 55. Desigur nici unul din ei nu le cuprinde pe toate. Fer. leronim spune despre Eusebiu că a scris nenumărate volume. Cele mai multe din aceste scrieri s-au păstrat şi în limba originală greacă, dar şi în traduceri latine, armene, siriace. E greu să poată fi datate toate cu precizie. Pentru a nu îngreuna prea mult atenţia cititorului vom împărţi scrierile lui în 6 categorii: 1. istorice, 2. panegirice, 3. apologetice, 4. exegetice, 5. dogmatice şi 6. corespondenţă. Dintre acestea, cum e şi firesc, vom da extensiune mai mare celor istorice, oprindu-ne îndeosebi la Istoria bisericească şi Martirii din Palestina. Am mai amintit că printre primele opere va fi fost Apologia lui Origen, despre care o notiţă din Istorie ne spune56: «am stabilii catalogul cărţilor din biblioteca lui Origen şi a altor scriitori bisericeşti». Alte notiţe57 ne dau informaţii despre personalul acelui «Institut biblic» din Cezareea. 52. Mansi, Concil. Nic, II, act. 6, voi. 13, 313 şi urm.
55. Assemnni, Biblliotheca Orientalis, III, 1, 18. 50. istoria, VI, XXXII, 3. 57. Mart. Palest., XI. 58. I, I, 0 : ipovixoi xa-vo-je1:. 59. Puo'ch, o. c, 175. ■ • Dintre marile scrieri istorice, cea care s-a păstrat şi a avut mare influenţă în întreg evul mediu este «Cronica» amintită de autor în «Istoria» sa mai întîi58 cu titlul de «canoane cronologice», pe care un patrolog o califică drept «o lucrare imensă executată cu conştiinţă scrupuloasă, după o metodă severă şi cu o erudiţie extraordinară» 5S. Propriu zis Cronica aceasta pare a înlocui însăşi biblioteca din Cezareea. Lucrarea constă din două părţi: prima cuprinde un rezumat al istoriei vechilor popoare : haldei, asirieni, evrei, egipteni, greci şi romani, indieîndu-se pentru îiecare din aceste popoare după ce lucrări istorice s-au luat ştirile, iar partea a doua cuprinde tabele sincronice pe coloane cu note indiclnd principalele tapte istorice şi biblice. Scopul scrierii este de a stabili cronologia fiecărui eveniment în funcţie de datele biblice şi de a dovedi că religia iudaică, pe care o continuă cea creştină, a fost mai veche decît toate. Eusebiu a împărţit răstimpul pe care-1 are de cercetat în 5 epoci ; 1) de la chemarea lui Avraam a. 2016 (5) pînâ la cucerirea Troii; 2) de la cucerirea Troii pînâ la prima olimpiadă 3) de la prima olimpiadă la primul an de domnie al lui Darius •, 4) de la Darius la moartea lui Hristos şi 5) de la moartea lui Hristos pînă la anul 303. Metoda nu era nouă, apologeţii şi mai ales Iuliu Africanul o folosiseră curent, dar Eusebiu este sub toate raporturile superior. Tendinţa apologetică a lucrării este evidentă. Textul grecesc al lucrării s-a pierdut, afară de cîteva fragmente 60, în schimb s-a păstrat într-o traducere armeană care datează din veacul VI. Partea a doua a lucrării (tabelele sincronice) a fost tradusă de Fer. Ieronlm, care a cuprins în plus evenimente pînă la anul 378, la moartea împăratului Valens. Sub forma aceasta a devenit foarte populară în Apus. Pentru prima dată sub formă de incunabul ea se tipăreşte la 1475 la Milano, iar în ediţia critică de la Berlin (R. Helm) în 1913, 1926 şl 1956. Istoria bisericească a fost redactată, cum bine se spune în introducere 61, în urma Cronicii. Ea cuprinde 10 cărţi şi vrea să înfăţişeze, în mare, dezvoltarea Bisericii creştine începînd de la venirea Mîntuitoru-lul Hristos în lume şi pînă la începutul veacului al patrulea, respectiv pînă la anul 324. Ea nu este un manual propriu-zls de Istorie, ci e în primul rînd un mozaic de mărturii istorice şi patristice adunate cu grijă şi descrise după un plan bine precizat. Autorul nu dispunea de un stil literar deosebit şi de un dar al compoziţiei care să expună în mod stringent cauzele şi urmările principalelor evenimente din decursul celor 300 de ani de viaţă creştină. Şi totuşi, aşa cum a fost concepută, Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea reuşeşte să ne dea o bună imagine a progresului făcut de Biserica creştină printre greutăţile de tot felul pînă la biruinţa sa, respectiv pînă la dobîndlrea libertăţii sale. 60. Fragmentele acestea s-au păstrat în lucrările cronicarilor bizantini: Gh. Sin- cel, Gh. Monahul, Gh. Cedren, Cronica Pascală. 61. I, I, 6. Intrucît e conştient că în fiinţa ei Biserica creştină cuprinde atît element divin, cît şi uman, Eusebiu începe, cum era şi firesc, prin a constata că iconomia dumnezeiască sau planul general de mîntuire a omului şi a lumii este factorul determinant şi iirul conducător al întregii dezvoltări Interne şi externe a vieţii creştine. Iată cum concepe el planul «Istoriei bisericeşti» prin cuvintele cu care şi Începe lucrarea: «M-am hotărît să scriu despre urmaşii sfinţilor apostoli, precum şi despre răstimpul care s-a scurs de la Mântuitorul şi pînă în vremurile noastre, să arăt cîte şt cit de Însemnate au fost evenimentele care au avut loc în ceea ce numim «Istoria bisericească», apoi cîţi au fost cei care au participat în chip strălucit la conducerea treburilor bisericeşti din comunităţile cele mai importante, care au fost cei care, în cadrul fiecărui popor, au propovăduit, cu graiul sau cu scrisul, cuvîntul lui Dumnezeu, apoi care, cîţi şi în ce vreme au trăit cei care, de dragul inovaţiilor, au căzut în cea mai grea rătăcire, făcîndu-se vestitori şi sprijinitori ai «ştiinţei celei mincinoase» *2, stricînd fără cruţare, ca nişte lupi îngrozitori, turma lui Hristos63, iar în afară de aceasta, care au fost nenorocirile pornite din partea întregului neam evreiesc, ca şi toate uneltirile născocite după aceea împotriva Mîntuitorului nostru, apoi cîte şi în ce chip s-au dus, din partea paginilor, lupte împotriva învăţăturii celei dumnezeieşti, de dragul căreia unii au luptat, după Împrejurări, chiar şi cu sînge şi cu chinuri, în stîrşit, mărturiile aduse in zilele noastre prin mila şf bunăvoinţa la care Mîntuitorul ne-a făcut pe toţi părtaşi, — iată ce am găsit de bine să las în scris. De aceea nu voi începe în alt chip decît mlnecînd de la Însuşi planul de mîntuire al iconomiei Mîntuitorului şi Domnului nostru, Hristosul lui Dumnezeu» 64. Cu alte cuvinte, el are în vedere în mare următoarele obiective, care şi formaseră tot atîtea capitole ale cărţii: 1) succesiunile episcopale ale principalelor centre bisericeşti ca expresie a continuităţii şi permanenţei aceleiaşi învăţături şi tradiţii în Biserică, 2) scriitorii bisericeşti care au explicat şi apărat această învăţătură, 3) ereticii şi schismaticii care au primejduit-o, 4) pedeapsa dumnezeiască suferită de evrei din pricina omo-rlril Mîntuitorului şi a abaterii lor de la mesajul proorocilor, 5) persecuţiile din partea împăraţilor pagini şi 6) suferinţele martirilor şi, drept Încheiere, victoria finală a creştinismului.
65. De praescr. haer. 36 : «dacă vrei să mergi spre o cunoaştere cît mai adîncă mergi la Bisericile apostolice, unde pînă astăzi scaunele apostolilor stau la locurile cule mal de cinste». Ideea de succesiune implică şi pe cea de tradiţie. în această privinţă viziunea lui Eusebiu a fost excepţională. Si predica apostolilor era conştientă de acest adevăr. Apologeţii ău adîncit-o, Tertulian65 o lua ca ceva de sine Înţeles, iar Dlonlsic de Corint66, Hegeslp67 şi Irineu o formulaseră lapidar, dar Eusebiu o întregeşte şi o adînceşte cu o grămadă întreagă de mărturii6S. Contactul strîns între episcopii şi scriitorii creştini din principalele centre bisericeşti sînt şi vor rămîne pilduitoare pentru toate veacurile. Controversele pascale ori ale valabilităţii botezului ereticilor pe care titularii scaunelor episcopale şi scriitorii vremilor acelora le-au putut rezolva în chip frăţesc vor rămîne între cele mai impresionante mărturii în acest sens. Cititorul e rugat să urmărească şi să adîn-cească mereu astfel de probleme, pentru care creştinătatea întreagă rămîne îndatoritoare lui Eusebiu pentru că ni le-a păstrat şi prezentat. Amănuntele, multe din ele necunoscute din altă parte, privitoare la istoria ereziilor ori a sectelor, atîtea cîte le prezintă Eusebiu, sînt şi ele monumente rămase grăitoare pentru totdeauna. Multe din ştirile despre Simon Magul, Cerint, Menandru, Marcion 69, Teodot, Apelles, Montan şi mulţi alţii nu le-am cunoaşte poate din alt loc, dacă nu le-ar fi adunat harnicul istoric din Cezareea. Răsună parcă şi acum glasul sugrumat de emoţie al apostolului Ioan cînd recîştigă pe tînărul ajuns -conducător de tîlhari70 ori al st. Irineu atunci cînd ceartă pe Florin pentru că n-a păstrat curată tradiţia învăţăturii creştine, aşa cum o ascultaseră în tinereţe amîndoi, de la sfîntul Policarp al Smirnei71. Cu toate că rămîne una din scăderile Istoriei iui Eusebiu faptul că nu cunoştea prea bine latina şi nu a folosit din plin şi izvoarele occidentale72, totuşi rămîne impresionantă nota de caldă ecumenicitate în care le-a atras atenţia episcopilor Romei — chiar dacă quartodecimanii serbau greşit data serbării Paştilor73 ori chiar dacă sfîntul Ciprian al Cartaginei cerea re-botezarea ereticilor 74 — să nu se grăbească în excomunicarea fraţilor «de dragul unităţii ,în Hristoş» şi tot aşa rămîne cu adevărat palpitantă, dar plină de semnificaţii istoria multelor intervenţii prin scris ale episcopului Dionisie cel Mare al Alexandriei, care căuta mai presus de orice tradiţie unitatea doctrinală, dar mai ales de frăţie şi iubire.
Ce să zicem de capitolele largi în care sînt prezentate persecuţiile, dar mai ales cele sîngeroase împotriva creştinilor ? Există, desigur, unele neclarităţi, contuzii, ca să nu mai vorbim de greşeli de cronologic în prezentarea faptelor. Dar şi în această privinţă meritul lui Eusebiu este de-a dreptul unic. El a întocmit cea mai veche colecţie de acte marti-ricer5. Ca unul care a văzut cu ochii proprii destule cazuri de schingiuiri, de aruncare la tiare ori de chinuiri la munci forţate în mine, Eusebiu aminteşte în repetate rînduri că a scris o «colecţie a vechilor mar-tirologii» 76. Din păcate lucrarea s-a pierdut. Totuşi cîteva piese de o excepţională valoare au fost inserate şi în Istorie. La loc de frunte e scrisoarea comunităţilor din Lyon şi Vienne71, una din cele mai frumoase scrieri de felul ei din toată antichitatea creştină. Scrisoarea Bisericii din Smirna despre sfîntul Pollcarp7S, Pătimirea sfîntului Iustin şi a soţilor lui78, ca şi actele martirilor Apoloniu din Roma*0 şi Pioniu din Smirnasl. Tot dintre «cei vechi» fac parte suferinţele lui Origen despre care ne vorbeşte In aproape o carte întreagă 82, precum şi pătimirile creştinilor din Alexandria şi Egipt, aşa cum ni le descriu epistolele sfîntului Dionisie 83, ocular în lucrarea Martirii din Palestina. şl desigur cele din Palestina8i, la care Eusebiu aduce detalii ca martor Eusebiu îşi ţine măcar în parte făgăduiala făcută. Lucrarea s-a păstrat în două versiuni: cea greacă, mai scurtă, care apare în patru dintre manuscrisele Istoriei bisericeşti, ca anexă la cartea a VHI-a atunci cînd autorul va fi redactat prima oară Istoria sa, iar textul mat complet al Istoriei şi Martirilor din Palestina apare în versiunea siriacă şi armeană.
Bl. Istoria, IV, XV—XVII. R2. VI, II | VI, VIII, 3 i V, XLVI, 2 ; VI, XXXIX, 5 ; VI, XLVI, 2 etc. 83. VII—VIII. f!4. VIII, VII i VIII, XIII; MP I—XIII. I!.r>. VIII, XIII, 7. Lucrarea cuprinde o înşirare cronologică a 83 de martiri care au pătimit între anii 303—311, mai ales în Cezareea. Desigur că au fost şi mai mulţi. Eusebiu afirmă că «nu era posibil să-i înşiri pe toţi» 85. Dintre martirii prezentaţi atei loc de frunte ocupă, fireşte, sfîntul Pamtil, despre care am pomenit mai înainte. In descrierea acestor pătimiri Eusebiu nu se sileşte să relateze că au iost şt destul creştini care au iost slabi şi au apostazlat. Se resimte — acum cînd nu era departe nici apariţia edictelor de toleranţă — şi ceva forţat în gesturile unor martiri care provocau el arestarea sau prezentarea prea retorică a chinuirii unei femei al cărei cadavru a fost aruncat la tiare M. In general impresionează puternic sinceritatea expunerii şi comportarea exemplară a unora dintre martiri, de pildă sfîntul Roman87, sau mărturisitorii din minele de aramă din Phaeno sau din Cilicia 88. Privitor la stabilirea canonului biblic — în atară de lucrări de geografie şi filologie sacră de care vom vorbi mai departe — subliniem că Eusebiu a adus un serviciu de prim rang cercetărilor ştiinţifice. După ce vorbeşte pe larg de contribuţia în acest domeniu a lui Iosii Flaviu9â, el nu uită să înşire cărţile canonice aşa cum le cunoşteau Meliton de Sar-des, Clement Alexandrinul, Origen, Papia, Dionisie al Alexandriei şi alţii. La un moment dat Eusebiu afirmă : «Pe măsură ce înaintăm în Istoria bisericească voi menţiona deodată cu succesiunile episcopale (de la flecare din marile Biserici) şi pe acei scriitori bisericeşti care au folosit la timpul lor cărţi biblice contestate şi de care anume s-au folosit, «. s au zis despre ele, fie ele scrieri canonice şi recunoscute, fie din cele care nu sînt recunoscute» s6. Pentru controverse ca cea despre «presbiterul Ian» (şi altele prezentate de Papia) sau ca cea despre hillasm ori despre autenticitatea Apocalipsei, a epistolelor către Evrei, II—III Ioan, II Petru şi altele, se cere cititorului să fie cu grija şi atenţia care trece dincolo de aceea ce s-a învăţat cîndva în şcoală în vederea unui examen oarecare. Trebuie învăţat odată în plus că pentru sfinţii părinţi şi scriitori bisericeşti — să nu mai vorbim de martiri — cuvîntul Scripturii era cu mult mai mult decît cel scris undeva vizibil aşa cum ne-a învăţat sfîntul Pa-Be. Mart. Palest., IX, 10.
Yüklə 4,28 Mb. Dostları ilə paylaş:
|