parte») erau Ponţiu Pilat peste Iudeea, Irod Antipa peste Galileea, Filip peste Itureea
şl Lisanios peste Abilene. Are dreptate G. Bardy (op. cit., p. 28) clnd spune că infor-
maţiile lui Iuliu Africanul sînt cam «romanţate» faţă de cele ale lui Iosif Flaviu.
ludii, 14, 6.
Rut, 4, 19—20.
leş., 12, 38; Deut., 23, 8.
02. Totuşi registre publice (5i)(j.6aioi BeXtoi) existau şi pe la anul 100 cînd îşi scria Iosif Flaviu Autobiogratia sa. Cf. H. Kraft în «Eusebius Kirchengeschichte», Mun-fhen, 19G7, p. 102.
Adică domnie, «os de domn».
Nu se ştie ce va fi insemnînd Cartea zilelor. Poate Cronici sau Paralipomcne.
însemnări scrise din arhive ne dau ştiri despre genealogiile evreilor adevăraţi precum şi despre ale celor proveniţi de la alte credinţe, cum au fost cazurile cu Achior Amonitul89, despre Rut moabitean-ca uoşi despre neamurile ieşite din Egipt şi încuscrite cu evreii 91. Irod, po care nu-1 interesa deloc neamul israeliţilor, dar pe care-1 stînjenea originea sa modestă, a poruncit să se ardă registrele acestor genealogii, închipuindu-şi că şi-ar spori faima neamului prin aceea că nimeni nu şi-ar mai putea urca de acum prin registre publice faima neamului pînă la patriarhi sau la neamurile prozeliţilor ori ale străinilor cu care s-au încuscrit.
Totuşi cîteva familii au purtat grijă de ştirile privitoare la genealogiile neamurilor lor, fie păstrînd vie amintirea lor, fie făcînd copii după ele şi lăudîndu-se că au salvat pomenirea nobleţei lor92. Printre ele se aflau cu privire la neamurile apropiate după trup ale Mîntuitorului şi unele aşa numite «desposini» 93 de loc din satele iudaice din Nazaret şi din Kohaba. Aceste neamuri se răspîndiseră în restul ţării şi şi-au notat aşa zisele genealogii după «Cartea zilelor» 94 pe cît le-a stat în putinţă.
Că ar fi aşa sau altfel, nu s-ar putea găsi o explicaţie mai potrivită, cel puţin la ceea ce cred şi la ceea ce crede orice om de bun simţ. Să fie destul atîta, chiar dacă n-avem aici garanţie deplină pentru că nu avem şi nu putem avea o ştire mai bună. Oricum, Evanghelia spune adevărul întreg».
16.Iar la urma aceleiaşi epistole, Iuliu Africanul adaugă : «Natan
fiind mort, un urmaş al lui Natan cu numele Melchi a născut cu ace-
eaşi femeie pe Eli. Eli şi Iacov erau aşadar fraţi. Iar după ce Eli a murit,
Iacov i-a adus un urmaş care va zămisli pe Iosif, fiul său natural şi
fiu după lege al lui Eli. In chipul acesta Iosif era fiu atît al unuia, cît
şi al celuilalt» 95.
Atît de la Africanul.
17. Pornind de la această genealogie a lui Iosif urmează că şi Măria
apare din aceeaşi seminţie ca şi el, căci după legea Iui Moise nu era
îngăduit ca ea să se căsătorească cu cineva dintr-un neam străin 9G, ci
era rînduit să se mărite cu cineva din aceeaşi cetate şi din aceeaşi se-
minţie, pentru ca moştenirea familiei să nu treacă la altă seminţie.
Dar cu aceasta, destul despre acest lucru.
VIII
Despre planul lui Irod de a ucide prunci şi cu ce moarte a fost pedepsit şi el
Eusebiu reproduce acest pasaj şi în altă scriere a sa : Quaest. ad. Steph. 4, Migne, P.G., 22, 901.
Num., 36, 8—9.
Mi/i., 5, 2.
La Început magii erau preoţi (la medo-perşi), cu timpul cititori în stele, astronomi (mai ales la babilonieni). Numărul magilor veniţi la Ierusalim nu era cunoscut. IncepSnd de la papa Leon I (f 461) se ştie că ar fi fost trei magi. Cf. Stihloher, op. cit., p. 46.
1. După ce Hristos s-a născut aşa cum fusese anunţat, în Betleemul Iudeii, la vremea despre care am pomenit, iată Irod a fost cercetat de magii veniţi din Răsărit, care i-au cerut să-i spună unde se află regele iudeilor care s-a născut de curînd, întrucît ei văzuseră steaua şi dorinţa i-a pus pe drumuri ca să vină să se închine acelui prunc dumnezeiesc. Nu puţină i-a fost mirarea lui Irod cînd a auzit de aşa ceva, gîndindu-se că de acum însăşi viaţa lui ar fi pusă în primejdie. Şi fă-cînd cercetare de la învăţaţii Legii evreieşti în legătură cu locul unde era să se nască Hristos, îndată ce a înţeles că, potrivit proorociei lui Miheea, locul acela era Betleemul 97, Irod a poruncit printr-un edict să fie ucişi toţi pruncii sugaci din Betleem şi din împrejurimi, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care-1 înţelesese de la magi98, crezînd desigur că în felul acesta Iisus va avea şi El aceeaşi soartă nenorocită ca şi cei de o vîrstă cu El.
Dar pruncul luminat a răsturnat uneltirile lui, fiind dus în Egipt, căci prin arătarea unui înger părinţii înţeleseseră mai dinainte care va fi soarta Lui. Aşa ne-o spune istorisirea sfîntă a Evangheliei Ma.
In legătură cu aceste întîmplări se cade să vedem şi în ce Chip a fost pedepsit Irod pentru îndrăzneala cu care s-a pornit el împotriva lui Hristos şi a celor de o vîrstă cu EL Căci îndată, fără să se aştepte la aşa ceva, dreptatea dumnezeiască 1-a urmărit cît încă se afla în viaţă, arătîndu-i semnele a ceea ce i se va întîmpla la plecarea lui din cele de pe pămînt.
Tocmai cînd i se părea că totul merge bine în regatul său, faima casei sale s-a întunecat prin nenorociri venite una după alta: mai întîi uciderea soţiei, apoi a celor doi fii şi în urmă a celor mai apropiate rudenii şi prieteni. De fapt, acum nici nu putem descrie amănunţit aceste întîmplări care ar lăsa în umbră pînă şi pe cele din tragediile antice. Istoricul Iosif le-a descris totuşi destul de pe larg în Istoriile sale.
Curînd după nelegiuirea săvîrşită împotriva Mîntuitorului şi a celorlalţi prunci, pumnezeu a dat lui Irod o grea lovitură, care i-a grăbit şi moartea; de aceea nu-i fără rost să înţelegem cele spuse de istoricul care a descris aceste nelegiuiri şi care scrie despre moartea lui în a 17-a carte a Antichităţilor iudaice: «Pentru Irod boala era cu atît mai amară cu cît Dumnezeu îl pedepsea şi pentru fărădelegile săvîrşite de el înainte.
într-adevăr, nişte friguri uşoare care-i măcinau fără încetare măruntaiele nu dădeau celor din jurul său impresia să priceapă toată văpaia care-1 mistuia înăuntru. Simţea o sălbatică dorinţă de a mînca, dar cu nimic nu-şi putea potoli foamea. Intestinele lui erau numai răni, îndeosebi stomacul îi provoca dureri cumplite, un lichid albicios îi curgea fără încetare din picioare.
O boală asemănătoare se manifesta şi în abdomen, iar organul său viril intrase în putrefacţie producîndu-i viermi. Ca să poată respira trebuia să se ridice mereu în picioare şi răspîndea un miros rău cu totul de nesuferit din pricina oboselii şi a respiraţiei sale apăsătoare. Mădularele îi erau zguduite de spasme înspăimînătoare.
Slujitorii celor sfinte şi cei cărora li s-a încredinţat prezicerea viitorului spuneau că Dumnezeu se răzbuna astfel din pricina multelor nelegiuiri săvîrşite de acest rege» ".
98 a. Matei, 2, 1—7.
99. Antichit. iud.. XVII, 168—170.
Iată şi un alt pasaj din cealaltă, scriere a aceluiaşi istoric.
9. In a doua carte a Istoriei sale, el mal dă unele descrieri despic*
acelaşi personaj, scriind aşa: «Mai tîrziu, boala i-a cuprins întreg orga-
nismul, manifestîndu-se în diferite chipuri. Accesele de friguri nu erau
prea mari, dar el avea o mîncărime insuportabilă pe tot corpul, dureri
neîncetate de intestine, umflături la picioare ca un idropic, umflături
mari la abdomen, la membrul viril o cangrenă ajunsese să producă
viermi; în afară de' aceasta, o respiraţie asmatică şi penibilă, spasme din
toate mădularele, în aşa măsură încît toţi ghicitorii vedeau în acestea
o pedeapsă pentru relele comise» l0°.
100. Răzb. iud., I, 657—662.
101. Localitate pe coasta răsăriteană a Mării Roşii. M. Abel, Geographle do la
Palestine, Paris, 1932, l, p. 461.
102. Răzb. lud., I, 664—665.
Dar în ciuda tuturor acestor suferinţe, regele se lega de viaţă, nădăjduind vindecare şi căutînd leacuri. A trecut şi dincolo de Iordan şi a făcut uz şi de apele termale de la Callirhoe 101, care curg spre lacul Asfaltit şi dulceaţa lor le face chiar bune de băut.
Doctorii s-au gândit chiar să încălzească cu ulei cald trupa] său slăbit, introducîndu-1 într-o baie de ulei. Dar el a leşinat dînd ochii peste cap ca un slăbănog. Slugile au izbucnit în strigăte, ceea ce l-a făcut să-şi revină, dar încolo, văzînd că vindecarea nu-i surîde, el a poruncit să se împartă cîte 50 de drahme fiecărui ostaş şi mari sume ofiţerilor şi prietenilor lor.
După aceea s-a întors la Ierihon abătut şi hotărît să înfrunte chiar moartea după ce-şi va pune în aplicare încă o ultimă ispravă. Porunci aşadar să fie convocaţi fruntaşii tuturor cetăţilor din întreagă Iudeea şi i-a închis în ceea ce se numeşte hipodrom.
Apoi a chemat pe sora lui, Salomea, şi pe soţul ei Alexa : «ştiu, zise el, că iudeii vor sărbători bucuroşi moartea mea, dar tot aşa s-ar putea să fiu şi regretat de unii şi să am o în-mormîntare pompoasă dacă vreţi să ascultaţi de poruncile mele. Pe aceşti oameni întemniţaţi aici să-i omorîţi îndată ce voi muri eu, înconjurîndu-i cu armată ; în chipul acesta întreagă Iudeea şi fiecare casă va plînge după mine chiar dacă nu va vrea».
Iar mai departe, acelaşi Iosif adaugă : «In acelaşi timp Irod se îmbăta de dorinţa de a se îndopa de cît mai multă mîncare, cu toate că suferea de o tusă spasmodică. Stăpînit de aceste două patimi, el şi-a pus gîndul să o termine cu viaţa. A luat un măr şi a cerut apoi un cuţit, căci avea obicei să taie în bucăţi ceea ce mînca. Apoi după ce a văzut că nimeni nu-1 împiedică şi-a ridicat mîna cu cuţitul ca şi cum ar fi vrut să se înjunghie» m.
Acelaşi istoric mai relatează că, puţin înainte de a muri, Irod a dat porunca să fie ucis şi cel de al treilea şi ultimul său fiu, în afară de ceilalţi doi pe care tot el îi ucisese şi că astfel, în nişte chinuri groaznice, şi-a încheiat viaţa l03.
Acesta a fost sfîrşitul zilelor lui Irod, care a suferit astfel o dreaptă pedeapsă pentru uciderea pruncilor masacraţi în jurul Betle-emului, crezînd că astfel poate primejdui şi viaţa Mîntuitorului nostru. După acest masacru un înger s-a arătat lui Iosif pe cînd era în Egipt, cerîndu-i să aducă din nou în Iudeea pe Pruncul şi pe mama Lui, ară-tînd prin aceasta că muriseră cei ce căutaseră sfîrşitul Pruncului. La acestea Evanghelistul adaugă : «Auzind că Arhelau domneşte în Iudeea In locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luînd înştiinţarea în vis, s-a dus în părţile Galileii» m.
IX
Despre cele întâmplate în vremea lui Pilat
Antichit. iud., XVII, 187;Răzb. iud., I, 665. Irod a murit la 5 zile de la executarea fiului său Antipater, la finea lui martie sau începutul lui aprilie, anul 750 a.U.c. sau anul 41 d.Hr., la vîrsta de şaptezeci de ani.
Matei, 2, 22.
Luca, 3, 1. Antichit. iud., XVII, 188—189; 342—344. Datele oferite de Eusebiu nu stnt cu totul exacte. Pentru amănunte Ia E. Schuerer, Gesch. d. jud. Volkes, ed. IV, p. I, 448-449 ; 716—720. Arhelau a fost exilat în Galia în anul 6 d.Hr.
Antichit. iud., XVIII, 32—33.
Eusebiu nu pare a avea cunoştinţă de versiunea apocrifă creştină a Actelor Iul Pliat, deşi se referă la ele, aşa cum o făcuseră şi Iustin (Apo/„ I, 25 ; 28) şi Terlulimi (Apoi., 5, 21). In schimb, el descrie pe larg (în Istoria bis., IX, V, 1) pamfletul
Istoricul pomenit mai înainte mai relatează totodată că după moartea lui Irod s-a urcat pe tron Arhelau. Potrivit testamentului lui Irod, tatăl său, şi hotărîrii lui Cezar August, el primise să moştenească stă-pînirea asupra iudeilor, dar după 10 ani, căzînd şi el de la putere, au venit în locul lui cei doi fraţi : Filip şi Irod cel tînăr, care şi-au primit tetrarhiile lor deodată cu Lisanias l05.
Acelaşi Iosif arată în cea de a optsprezecea carte a Antichităţilor 108 că în al doisprezecelea an de domnie a lui Tiberiu — care urmase la conducerea supremă lui August care-şi păstrase puterea vreme de 57 de ani — Ponţiu Pilat a primit postul de guvernator peste Iudeea şi a rămas în această slujbă 10 ani încheiaţi, aproape pînă la moartea lui Tiberiu.
S-a dovedit deci limpede minciuna Memoriilor sau Actelor lui Pilat, plăsmuite de curînd împotriva Mîntuitorului107 nostru, pentru că
mai Intii de toate însuşi titlul acestei scrieri dovedeşte prin el însuşi minciuna acestei plăsmuiri,
4. Autorii acestor Memorii pun pe vremea celui de al patrulea consulat al lui Tiberiu (adică în al Vl-lea an de domnie a lui) cele scornite cu atîta neruşinare despre patimile Mîntuitorului; or, pe vremea aceea Pilat încă nu-şi primise încredinţarea de guvernator peste Iudeea (dacă peste tot trebuie să folosim mărturia lui Iosif), ceea ce dovedeşte cu claritate în sensul celor spuse mai înainte că Pilat a fost aşezat de Tiberiu ca guvernator peste Iudeea în al zecelea an de domnie a lui.
X
Despre arhiereii iudeilor sub care şi-a propovăduit Hristos învăţătura
anticreştin pus în circulaţie pe vremea «tiranului» Maximin Daja în anii 311—312. Se ştie că potrivit «Actelor» apocrife Pilat ar fi raportat împăratului Tiberiu despre minunile, răstignirea şi învierea Domnului Hristos, precum şi despre pedeapsa dată de el (de către Pilat). împăratul Tiberiu ar fi propus senatului roman să treacă în rîndul zeilor pe Hristos şi pe M>ica Lui.
108. Z,uca, 3, 23.
Anna şi Caiafa exercitau împreună, nu succesiv, funcţia de «mare preot» (M. Lagrange, L'Evangile selon saint Luc, Paris, 1921, p. 102—103).
Confuzie. Numirea era la cheremul guvernanţilor, dar ea nu se făcea decît pe durata unui singur an.
în vremea aceea, potrivit Evanghelistului, în al XV-lea an al domniei lui Tiberiu şi în al IV-lea de guvernare a lui Pilat peste Iudeea, precum şi într-o vreme cînd slujeau ca tetrarhi peste restul Iudeii Irod (cel tînăr), Lisanie şi Filip, Mîntuitorul şi Domnul nostru Iisus, Hristo-sul lui Dumnezeu «avea ca la 30 de ani cînd a început să propovăduiască» l08, venind întîi la botez şi vestind Evanghelia Sa.
Sfînta Scriptură spune că toată durata propovăduirii Domnului a avut loc pe vremea arhiereilor Anna şi Caiafa, ceea ce vrea să spună că toată durata învăţăturii Sale s-a desfăşurat între anii cînd au servit aceşti arhierei. Or, dacă Iisus şi-a început propovăduirea sub arhieria lui Anna şi a durat pînă în vremea lui Caiafa l09f înseamnă că întreaga Lui propovăduire n-a durat chiar patru ani împliniţi.
întrucît încă de atunci nu mai erau în vigoare prevederile Legii, urmează că nu mai era actual nici obiceiul ca serviciile liturgice să fie încredinţate pe viaţă şi prin succesiune ancestrală, ci guvernatorii romani încredinţau arhieria cînd unuia, cînd altuia pe termen de un an 110 cel mult.
Iosif mărturiseşte numele a patru arhierei care s-au perindat in-cepînd de la Anna pînă la Caiafa, spunînd în aceeaşi carte a Antichităţilor sale următoarele : «Valerius Gratus după ce a depus din arhierie pe Anna a proclamat ca mare preot pe Ismael, fiul lui Favi, iar la puţin timp după aceea, îhlăturîndu-1 şi pe acesta, a aşezat ca arhiereu pe Ele-azar, fiul marelui preot Anna.
După ce a mai trecut un an l-a înlăturat şi pe acesta şi a încredinţat arhieria lui Simon, fiul lui Camit, care nici el n-a dus-o mai mult de un an, aşa că după el a venit (ca urmaş) Iosif numit şi Caiafa
Aşadar, reiese că durata întreagă a propovăduirii Mîntuitorului nostru n-a fost mai lungă de patru ani împliniţi, întrucît patru mari preoţi au ocupat acest post pe cîte un an, începînd de la Anna şi pînă la instalarea lui Caiafa. Că acest Caiafa era într-adevăr arhiereu în anul cînd a avut loc răstignirea Mîntuitorului ne-o spune cuvîntul inspirat al Evangheliei112, aşa încît cu ajutorul lui şi al celor spuse înainte e dovedit timpul cînd a avut loc propovăduirea lui Hristos.
Să mai adăugăm că la puţină vreme după începerea acestei pro-povăduiri El a chemat pe cei 12 apostoli, singurii pe care i-a şi numit printr-un dar deosebit «apostoli» l13, pe care «i-a trimis cîte doi înaintea feţei Sale în fiecare cetate şi loc, unde însuşi avea să vină» l14.
Despre tăierea capului lui Ioan Botezătorul de către Irod cel tlnăr ne informează atît sfintele cărţi ale Evangheliilor, cît şi Iosif 115 atunci cînd aminteşte despre Irodiada, despre care ne spune că Irod a luat-o în căsătorie cu toate că era soţia fratelui său, după ce şi-a alungat pe cea care-i fusese soţie legiuită, deşi fusese şi ea fiica lui Areta regele Petreei, pe care o corupsese pe cînd încă îi trăia soţul. Din cauza aceleiaşi Irodiade, după ce a ucis pe Ioan Botezătorul, Irod a pornit cu război împotriva lui Areta pe a cărui fiică a necinstit-o.
Dar în acest război, aşa ne spune Iosif, a pierit întreaga armată a lui Irod drept pedeapsă pentru nelegiuirea săvîrşită faţă de Ioan.
116. Antichit. iud., XVIII, 117.
117. Eusebiu confundă exilarea lui Irod Agripa în Galia cu cea a lui Arhelau
(Iosif, Antichit. iud., XVIII, 7), despre care am vorbit mai sus.
118. Actualmente, Mkaur, la 3 ore spre est de Marea Roşie.
110. Antichit. iud., XVIII, 117—119.
Acelaşi Iosif mărturiseşte 116 că Ioan era unul din cei mai drepţi oameni şi că boteza, aşa cum de altfel ne relatează şi cele scrise în Sfintele Sqrjpturi. Tot el ne mai informează şi aceea că tot din pricina Irodiadei şi-a pierdut Irod tronul, fiind surghiunit împreună cu ea şi pedepsiţi să trăiască în oraşul Vienne din Galia l17.
Toate acestea sînt descrise în a 18-a carte a «Antichităţilor», unde se scriu şi despre Ioan următoarele : «unii dintre iudei credeau că armata lui Irod a fost nimicită de Dumnezeu însuşi, Care a răzbunat astfel pe bună dreptate moartea lui Ioan, numit Botezătorul.
Căci într-adevăr Irod a fost cel care a poruncit să-1 omoare, cu toate că Ioan era un om bun care îndemna pe iudei să săvîrşească între ei numai fapte virtuoase, iar faţă de Dumnezeu să fie cu credinţă şi să vină cu toţii la botez, zice el, căci numai atunci e plăcut botezul, înaintea Domnului, dacă te cureţi nu atît ca să ţi se ierte anumite greşeli, cît mai ales să te purifici sufleteşte printr-o viaţă mai sfîntă.
Or, întrucît mulţimile se strîngeau în jurul lui grăbindu-se să-i asculte predicile, Irod se temea de puterea de convingere pe care Ioan o avea asupra oamenilor, pe care i se părea că-i îndeamnă la un fel de răscoală, căci avea impresia că tot poporul înclina să meargă după sfaturile lui; de aceea socotind că-i mai bine înainte de a fi lăsat lucrurile să ajungă atît de departe, Irod a preferat să pună la cale uciderea lui decît să-i pară rău (în caz c-ar fi izbucnit o revoluţie) că n-ar mai fi putut-o scoate la capăt. Din pricina acestei bănuieli, Ioan a fost aruncat în temniţa din Maherontlls, de care am mai pomenit, şi acolo a fost «ucis» l19.
După ce am expus părerile lui Iosif despre Ioan, iată cu ce cuvinte aminteşte el şi despre Mîntuitorul nostru în aceeaşi scriere a sa : «In vremea aceea a trăit şi Iisus, un om înţelept, dacă în general poate fi el socotit om. Căci a săvîrşit minuni şi a învăţat pe oameni să cunoască adevărul, cîştigînd în acest scop pe mulţi dintre iudei şi pe mulţi dintre păgîni.
Acesta a fost Hristos, Care deşi în urma denunţului unora dintre conducătorii noştri a fost osîndit de Pilat să moară pe cruce, totuşi cei care l-au iubit încă de la început n-au încetat s-o facă şi după aceea, închinîndu-I-se. Căci li s-a şi arătat după trei zile ca fiind din nou în viaţă, după cum deja mulţi prooroci preziseseră aceste minuni şi multe altele despre El. De fapt nici pînă azi n-a dispărut neamul creştinilor, care-şi trag numele tocmai de la El» l2°.
9. Din clipa în care un istoric provenit tocmai din neamul iudeilor ne transmite în scrierea sa astfel de lucruri despre Ioan Botezătorul şi despre Mîntuitorul nostru, cum să poată scăpa de învinuirea de plăsmu-itori neruşinaţi cei care au născocit Memoriile 121 relative la aceste două personaje ?
Dar să fie destul cu cele spuse aici.
XII
Despre ucenicii Mîntuitorului
Iosif Flaviu, Antichit. iud., XVIII, 63—64. Autenticitatea acestui «testimo-nium flavianum», cum a fost numit de critica istorică (Eusebiu îl reproduce şi în Demonstr. evang., III, III, 105—106 si în Theoiania, V, 44), a fost mult discutată. îndeosebi se crede că ar fi fost interpolate expresiile: 1) «dacă în general poate fi socotit om» i 2) «Acesta era Hristos» şi 3) «s-a arătat după trei zile ca fiind din nou în viaţă, după cum deja mulţi prooroci preziseseră aceste minuni şi multe altele despre El». Ch. Martin crede că autorul acestor glose ar fi Origen. Mulţi cercetători contestă întreg pasajul. Dar şi mai mulţi îl acceptă. Ad. Harnack îl admite socotind pe Iosif Flaviu un sincretist. G. Bardy înclină să creadă că mai acceptabilă pare a fi interpolarea celor trei afirmaţii. Oricum, toate variantele Antichit. iud. cuprind textul integral. Ambrozie şi Ieronim nu se îndoiau de integritatea textului. Interpolarea se va fi făcut în sec. III. Dar la urma urmei, nimeni n-a pus la îndoială referatul lui Iosif Flaviu despre Ioan Botezătorul. De ce n-ar fi făcut-o şi pentru Iisus Hristos, chiar dacă în forma exprimării s-ar fi adăugat vreo expresie sau două ?
E vorba de Acta Pilati.
Dar pe vremea lui Eusebiu nu se cunoştea numele tuturor celor 70 (72) de ucenici; deja înainte de anii 500 lista lor circula pretutindeni. Hennecke-Schneemel-Cher, Neutestam. Apokryphen.
/ Cor., 1, 1.
Gal., 2, 11. Se vede că între cei 70 de ucenici era unul cu numele Kefa. In cazul acesta, aici (Gal., 2, 11) n-ar fi vorba de apostolul Petru.
Numele Apostolilor Mîntuitorului nostru sînt cunoscute de toţi, în schimb lista celor 70 n-o găsim nicăieri. Unul dintre ei trebuie să fi fost Barnaba, de care aminteşte în diferite locuri cartea Faptelor Apostolilor 122, iar în chip special Pavel în epistola sa către Galateni. Dintre ei mai făcea parte, după cum stă scris, Sostene 123, cel care scria împreună cu Pavel epistola către Corinteni.
Cel puţin aşa ne informează şi Clement în cartea a V-a a Hipo-tipozelor sale, atunci cînd citează ştirea lui Pavel despre Chifa : «Cînd Chifa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă 124 socotindu-1 şi pe el alături de cei 70 de ucenici şi purtînd ca un al doilea nume şi pe cel al apostolului Petru.
Şi Matia, cel «rare va fi numărat împreună cu ceilalţi Apostoli» ,25, precum şi cel pentru care «s-au tras sorţi», trebuie să se fi învrednicit de a fi fost chemaţi îh rîndul celor 70. După cum se istoriseşte, dintre ei va fi făcut parte şi Tadeu, despre care voi transpune îndată o istorioară care a ajuns pînă la noi m.
Dacă am cerceta mai atent, îndeosebi dacă am analiza mărturiile lăsate de Pavel, am vedea că numărul ucenicilor Mîntuitorului a fost mai mare de 70. Căci după învierea sa din morţi Mîntuitorul s-a arătat mai întîi lui Chifa, apoi celor doisprezece şi după aceea deodată la peste cinci sute de fraţi din care unii au murit — spune Pavel — dar dintre care cei mai mulţi trăiesc pînă astăzi
După aceea s-a arătat lui Iacov, care era unul din aşa numiţii «fraţi ai Domnului». Apoi întrucît afară de aceştia existau, după pilda celor 12, încă un mare număr de apostoli, printre care trebuie amintit şi Pavel însuşi, acelaşi Pavel adaugă : «după aceea s-a arătat tuturor apostolilor».
Atîta despre apostoli.
XIII
Istorisire despre regele celor din Edessa
Fapte, 1, 23—26.
Matei, 18, 4 şi Marcu, 3, 14, pun pe Tadeu între cei 12 apostoli, dar în listele lui Luca el lipseşte. Aşadar Tadeu va fi fost numai ucenic, nu apostol. Eusebiu afirmă şi el acest fapt aici mai jos, I, 13.
/ Cor., 15, 5—7.
în legătură cu această istorisire, iată cum s-au petrecut lucrurile, întrucît dumnezeirea Domnului şi Mîntuitorului nostru devenise cunoscută oamenilor în urma săvîrşirii puternicelor şi tainicelor Sale minuni, au fost cîştigaţi multe mii de oameni chiar şi dintre cei care locuiau în ţinuturi străine, din cele mai îndepărtate de Iudeea, mai ales pentru că nădăjduiau că vor putea fi vindecaţi de boli şi de suferinţe de tot felul.
Aşa se face că regele Abgar, care domnea cu mare cinste peste popoarele de dincolo de Eufrat şi care suferea cumplit de o boală trupească, după socotinţele omeneşti cu neputinţă de vindecat, auzind de vestitul nume al lui Iisus şi de minunile Lui recunoscute de toţi, I-a trimis printr-un sol o smerită scrisoare, rugîndu-L să vină şi să-1 vindece de boală.
Neputind să dea altfel ascultare acestei cereri, Iisus 1-a învrednicit totuşi de o scrisoare specială 128, prin care-i făgăduia că-i va trimite pe unul din ucenicii Săi ca să-1 vindece şi să-1 mîntuiască pe el şi pe toţi supuşii lui.
După scurtă vreme făgăduinţa făcută regelui s-a şi împlinit, căci după ce Iisus a înviat din morţi şi s-a înălţat la cer, Toma, unul din cei doisprezece apostoli, a trimis la Edessa, printr-o lucrare dumnezeiască, pe Tadeu, care şi el era numărat în rîndul celor şaptezeci de ucenici ai lui Hristos, ca vestitor şi propovăduitor al învăţăturii despre Hristos, aşa încît prin el au fost duse aici la îndeplinire toate făgăduinţele Mîntuitorului.
Există în această privinţă şi o mărturie scrisă scoasă din arhivele din Edessa, care era atunci oraş împărătesc. într-adevăr, între documentele obşteşti ale ţării privitoare la treburile vechi şi între cele rămase din timpul lui Abgar, se afla şi istoria următoare păstrată de atunci pînă azi. Cel mai bun lucru este să ascultăm glasul ei, aşa cum am luat-o din arhivă şi cum a fost tradusă textual din limba siriacă 129: Copie a epistolei scrise de toparhul Abgar către Iisus şi trimisă Lui prin solul Anania din Ierusalim.
«Abgar, toparhul, fiul lui Uchama 13°, lui Iisus, bunului Mîntuitor, care s-a arătat în Ierusalim, salutare.
Abgar V Uchama (sau Avgar ori Augar), regele din Osroene — cu capitala Edessa, a fost persoană istorică, domnind la Edessa în două rînduri: odată între anii 4 l.d.Hr. şi 7 d.Hr., a doua oară între anii 13—60 d.Hr. Provincie romană încă de pe vremea lui Traian, statul Osroene este primul stat creştin de la finea sec. II, cînd domnea regele Abgar IX «cel mare», fapt pentru care a fost confundat Abgar V cu acest suveran. Spre a da vechime şi faimă mare, de origine apostolică acestui stat de la marginea imperiului creştin, s-a compus o corespondenţă legendară, între Abgar şi Iisus. Fiind bolnav, Abgar cere lui Iisus să vină să-1 vindece. Iisus i-ar fi răspuns cft nu poate merge personal, dar îi va trimite un ucenic în persoana lui Tadeu, care venind 1-a vindecat şi a creştinat pe toţi. Critica recunoaşte autentică scrisoarea lui Abgar, dar celelalte amănunte sînt romanţate. Eusebiu a copiat legenda din arhivele Bdessel. Corespondenţa a circulat şi pe pămîntul românesc de mult timp. N. Cartojan, Cărţile populare In literatura română, Bucureşti, 1974, voi. II, p. 167—174.
Tradiţia consemnată de Eusebiu (Istoria III, 1, 1) spune că în părţile Osroene!, la Părţi, a predicat apostolul Toma, cunoscut la sirieni şi sub numele de Tadeu. Moaştele sf. Toma erau păstrate pe la anul 394 în Edessa într-o biserică cu hramul sfîntului, cum ne arată Pelerinajul Eteriei (ediţia «Sources chreliennes, voi. 21, Paris, 1948, p. 168—174). Critica istorică recunoaşte că aceste ţinuturi erau creştinate înainte de anii 200. Ad. Harnack, Mission und Ausbreitung..., ed. 4, II, p. 678—680.
Cel negru.
Matei, 11, 5.
Auzit-am de tine că fără leacuri şi fără plante tămăduieşti. Mi s-a spus că pe orbi îi faci să vază, pe ologi să umble, pe leproşi îi curaţi131, că alungi şi duhurile necurate şi pe demoni, că tot felul de boale vindeci, ba chiar că şi pe morţi îi înviezi.
