Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

INTOHIA ■iibkickabca, CARTEA INTIIA

61

7. 
   Şi auzind eu toate acestea despre tine, am socotit în gîndul meu din două lucruri una : ori că eşti Dumnezeu care ai coborît din cer şi faci astfel de minuni, ori că eşti Fiul lui Dumnezeu cel ce face astfel de minuni.
   
8. 
   Drept aceea îţi scriu acum şi te rog să osteneşti a veni pînă la mine, ca să mă izbăveşti de boala pe care o am. Căci am mai înţeles că iudeii murmură împotriva ta şi vor să-ţi facă rău. Eu am cetatea prea mică, dar îndeajuns amîndurora pentru a petrece cu cinste».
   
9. 
   (Aceasta e epistola scrisă de Abgar luminată oarecum de lumina dumnezeiască. Şi acum să ascultăm şi epistola pe care a scris-o Iisus şi care i-a fost adusă de acelaşi sol, scurtă, dar fără îndoială plină de înţeles. Iată textul ei) ¹³².
   

Răspunsul lui Iisus prin solul Anania către toparhul Abgar

10. 
    «Fericit eşti (Abgare) de vreme ce ai crezut în mine fără să mă fi văzut, căci scris este despre mine, că cei ce mă vor vedea nu vor crede, pentru ca şi cei ce nu m-au văzut să creadă şi să fie vii. Iar cît despre ceea ce-mi scrii ca să vin la tine, trebuie să împlinesc mai întîi toate cele pentru care sînt trimis ¹³³, iar după ce le voi plini, să mă înalţ către Părintele Cel ce m-a trimis. Iar după ce mă voi fi înălţat la El ^m, îţi voi trimite pe unul din ucenicii mei, care şi de boală te va tă­mădui, şi viaţa cea veşnică îţi va dărui ţie şi celor ce sînt cu tine».
    
11. 
    în afară de această epistolă se mai afla acolo următoarea notiţă scrisă tot în limba siriacă :
    

«După înălţarea lui Iisus la cer, Iuda numit Tadeu a trimis lui Ab­gar pe apostolul Tadeu, care era unul din cei şaptezeci de ucenici. La sosirea lui, acesta a găzduit la unul Tobie, fiul lui Tobie. După ce s-a auzit vorbindu-se despre el, a fost înştiinţat Abgar că un apostol al lui Iisus se află în cutare loc, aşa după cum i se făgăduise.


132. Textul între paranteze lipseşte în manuscrisele siriene şi latine. Ioan, 20, 29.

133. Matei, 3, 15.

134. Ioan, 12, 32.

12. între timp, cu puterea lui Dumnezeu, Tadeu începuse să vin-
dece tot felul de boli, de suferinţe, încît pe toţi îi cuprinsese uimirea.
Auzind Abgar de aceste minuni şi lucrări uimitoare şi-a dat seama că
acesta trebuie să fie cel de care îi scrisese Iisus : «După ce mă voi fi
înălţat la cer, îţi voi trimite pe unul din ucenicii mei care te va vindeca
de toate neputinţele tale».

13. 
    De aceea a chemat la sine pe Tobie, la care găzduia apostolul, Si i-a zis : «Am auzit că un om făcător de minuni găzduieşte în casa ta. Trimite-1 la mine». Atunci Tobie s-a dus la Tadeu şi i-a spus : «Prinţul Abgar a trimis după mine şi mi-a poruncit să te conduc la el ca să-1 Insănătoşezi şi pe el». Tadeu a răspuns : «voi merge pentru că şi împuter­nicire mi s-a dat ca să vin la el».
    
14. 
    A doua zi dis-de-dimineaţă Tobie a luat pe Tadeu şi s-au dus la Abgar. Cînd au sosit acolo, toţi mai marii ţinutului erau de faţă stînd In picioare în jurul toparhului. Încă de cînd a intrat apostolul Abgar a văzut un anumit semn ¹³⁵ pe faţa apostolului Tadeu şi îndată s-a închi­nat înaintea lui Tadeu, ceea ce a uimit pe toţi cei de faţă, întrucît ei nu văzuseră arătarea de pe faţa apostolului, pe care singur Abgar o vă­zuse.
    
15. 
    Acesta a întrebat pe Tadeu : «într-adevăr, tu eşti acel ucenic al lui Iisus, despre care m-a înştiinţat zicîndu-mi : «îţi voi trimite pe unul din ucenicii mei, care te va vindeca şi-ţi va da viaţă» ? Tadeu i-a răspuns : «întrucît ai crezut cu tărie în Cel care m-a trimis, iată de aceea m-a trimis la tine. Şi acum, dacă crezi în El, dorinţele inimii tale îţi vor fi împlinite aşa după cum ai crezut.
    
16. 
    Mîntuitorul nostru a împlinit mai întîi voia Tatălui Său şi abia după ce a împlinit-o, s-a întors din nou lîngă Tatăl Său».
    
17. 
    La care Abgar a răspuns : «Cu atîta tărie am crezut în El, încît aş fi fost în stare să plec cu armata să nimicesc pe iudeii care L-au răstignit, dacă n-aş fi fost împiedicat de la aceasta de Imperiul Roman». La care Tadeu a răspuns : «De aceea în numele Domnului pun mîna mea peste tine». Şi îndată ce a făcut acest lucru regele s-a vindecat de boala lui şi de suferinţele care-1 încercau.
    
18. 
    Abgar s-a minunat că după cum auzise vorbindu-se despre Iisus acelaşi lucru îl simţise şi prin mijlocirea ucenicului Său, Tadeu : că şi el vindeca fără leacuri şi fără plante, ba încă nu numai pe el, ci şi pe Abdos, fiul lui Abdos, care suferise de podagră. Căci şi acesta a venit la el îngenunchind înaintea lui şi tot aşa a fost vindecat prin rugăciune şi prin punerea mîinilor. Dar încă şi pe alţi mulţi oameni i-a mai vin­decat săvîrşind mari minuni şi propovăduind cuvîntul Domnului.
    
19. 
    La toate acestea zise Abgar : «Tu, Tadeu, săvîrşeşte toate aces­tea prin puterea lui Dumnezeu despre care nici noi nu ne putem mira destul. Dar pe lîngă aceasta, te rog să ne înveţi cum s-a făcut venirea Domnului, cum s-a întrupat ea, care e puterea Lui şi cu ajutorul cui a făcut El ceea ce am auzit spunîndu-se».
    

135. In text cpajxa —vedenie, arătare, ca în Fapte, 7, 31 j 10, 3 etc.

20. 
    La care Tadeu a răspuns : «Acum voi tăcea un timp. întrucît însă am fost trimis să-ţi vestesc cuvîntul, adună-ţi pe mîine dimineaţă pe toţi sfetnicii. Voi propovădui înaintea lor şi voi semăna în ei cuvîn­tul vieţii ^j36, întrucît voi vorbi despre venirea lui Iisus, despre chemarea Lui, despre scopul pntru care L-a trimis Tatăl Său în lume, despre pu^ terea, despre minunile şi tainele pe care le-a adus în lume, cu ce pu­tere le-a săvîrşit, apoi despre învăţătura Lui, cum s-a plecat şi s-a sme­rit El, noutatea chemării sale, în ce chip s-a lăsat El înjosit şi apăsat, ca şi cum s-ar fi lipsit de dumnezeirea Sa, micşorîndu-se pe Sine, des­pre răstignire, despre coborîrea la iad, cum a rupt zăvoarele care nu mai fuseseră rupte din veac, sculînd la viaţă pe cei morţi şi ducîndu-i iarăşi în mare număr la Tatăl Său».
    
21. 
    Abgar a poruncit aşadar să strîngă dis-de-dimineaţă pe sfet­nicii săi să audă predica lui Tadeu şi după aceea a poruncit să-i dăru­iască aur şi alte metale preţioase, dar acesta n-a vrut să primească, spu-nîndu-le : «dacă ne-am lipsit pînă şi de bunurile noastre, cum am putea primi pe ale altora ?» Aceasta s-a întîmplat în anul 340» ¹³⁷.
    

Iată ce am socotit că nu-i fără folos să vi le traduc textual din limba siriacă şi pe care le-am găsit că-şi au aici locul lor potrivit.

136. 
     Matei, 13, 19; Luca, 8, 12.
     
137. 
     E vorba de era seleucidă (de la Seleuc Nicator) care începe cu data de 1 oct. anul 312 in urma bătăliei de la Gaza. Scăzînd 312 din 340 am avea 28/29 ani data morţii Mîntuitorului. Abia după ce am calcula — după Eusebiu — şi cei trei ani de activitate a Mîntuitorului am avea anul 32 ca an al morţii Domnului.
     

CARTEA A DOUA
In cartea primă a istoriei noastre bisericeşti am relatat întîi pe scurt, ca un fel de introducere la cele ce vor urma, despre dumnezeirea Cuvîn-tului Mîntuitor, despre vechimea învăţăturii noastre de credinţă, despre felul de vieţuire evanghelică a creştinilor, dar mai ales despre venirea nu prea de mult în lume a Mîntuitorului, despre pătimirile Lui, precum şi despre alegerea apostolilor Săi. în aceasta (a doua carte) vom cerceta evenimentele care au avut loc după înălţarea Lui la cer, în care scop ne folosim pe de o parte de Sfintele Scripturi, iar pe de alta, vom istorisi după izvoare profane, pe care le vom aminti cînd va fi cazul.
I

Despre viaţa Apostolilor după înălţarea la cer a Mîntuitorului

1. 
   Aşadar în locul trădătorului Iuda, cel dintîi care a fost chemat prin tragere la sorţi la apostolie a fost Matia, care, după cum am amintit şi mai înainte, era unul din ucenicii Domnului¹. Prin rugăciune şi prin punerea mîinilor au fost apoi rînduiţi ca diaconi pentru slujba de obşte şapte bărbaţi încercaţi în frunte cu Ştefan ², care şi el, cel dintîi după Domnul, a fost dat morţii curînd după ce fusese ales, fiind omorît cu pietre de ucigaşii Domnului şi astfel a cîştigat cununa numelui pe care-1 purta ³ ca martor biruitor al lui Hristos.
   
2. 
   Tot aşa şi Iacov cel supranumit «fratele Domnului» ⁴, întrucît se numea şi fiu al lui Iosif, iar acest Iosif era «tată» lui Hristos, căci după cum ne spune Scriptura Sfîntă a Evangheliei ⁵, s-a aflat că fecioara cu
   

1. 
   A se vedea mat sus, I, XII, 3.
   
2. 
   Fapte. 6, 1—6.
   
3. 
   Stltfavoţ — cunună, joc de cuvinte.
   
4. 
   Ga;., 1, 19.
   

5. «Iacov al lui Alfeu», aşa se numeşte el la Matei, 10, 3; Marcu, 3, 18; Luca
fl, 1/ij Ioan, 19, 25; Fapte, 1, 13. încă Protoevanghelia Iui Iacov (17, 1) şi după ea
şi Clement şi Origen, mai apoi şi Epifanie susţin că Iacov este fiul lui Iosif dintr-o
uită căsătorie. In sensul acesta Iacov, fratele Domnului, trebuie deosebit de apostolii
propriu zişi. Numai Fer. Ieronim şi după el majoritatea teologilor romano-catolici au
Identificat pe Iacov al lui Alfeu numit de unii Cleopa, cu Iacov, fratele Domnului. Prin
care era «logodit avea In plntece din Duhul Sflnt încă Înainte de a fi ei împreună» ⁶ — acest Iacov, căruia cei vechi îi dădeau porecla de «cel drept», din pricina deosebitei sale evlavii, a ajuns, după cum se spune, să fie aşezat cel dintîi pe scaunul episcopal din Ierusalim.

3. 
   Iată ce spune şi Clement în a şasea carte a HYPOtipozelor sale ⁷: «După înălţarea Mîntuitorului ia cer, Petru, Iacov şi Ioan, ca unii care fuseseră cinstiţi în chip deosebit de însuşi Mîntuitorul, nu au ajuns să se certe întreolaltă pentru întîietate, ci au ales pe Iacov cel drept ca episcop în Ierusalim».
   
4. 
   Iar în a VH-a carte a aceleiaşi scrieri ne mai spune şi alte lucruri : «...lui Iacov cel drept, lui Ioan şi lui Petru Mîntuitorul după învierea Sa le-a încredinţat darul cunoaşterii, pe care aceştia l-au împărtăşit apoi şi celorlalţi 70, dintre care făcea parte şi Barnaba».
   
5. 
   Aşa încît existau doi cu numele Iacov : pe de o parte, Iacov «cel drept», care a fost aruncat de iudei de pe acoperişul templului şi apoi bătut cu un drug de fier de un pioar pînă a încetat din viaţă, iar pe de altă parte cel căruia i s-a tăiat capul⁸. Aşadar, pe bună dreptate, spu­nea Pavel : «pe altul din apostoli n-am văzut (atunci în Ierusalim n. tr.) decît numai pe Iacov, fratele Domnului» ⁹.
   
6. 
   Tot în aceeaşi vreme făgăduinţele pe care Mîntuitorul le-a făcut regelui din Osroene şi-au primit şi ele împlinirea : într-adevăr, în urma unei lucrări dumnezeieşti, Toma a trimis pe Tadeu în Edessa ca vestitor şi evanghelist al învăţăturii despre Hristos, după cum am arătat ceva mai înainte şi după cum ne informează o scriere ¹⁰ aflată chiar în acea localitate.
   
7. 
   Iar Tadeu, odată sosit în acele locuri, a vindecat pe Abgar prin puterea cuvîntului Domnului şi prin felul neaşteptat al minunilor sale, a pus în mirare pe toţi locuitorii acelei cetăţi uimindu-i atît de mult prin faptele sale şi convingîndu-i să se închine puterii lui Hristos, încît pînă la urmă i-a făcut ucenici ai învăţăturii mîntuitoare a lui Hristos. De atunci şi pînă azi întreg oraşul Edessa şi-a închinat viaţa numelui lui
   

ştirile sale Eusebiu este un bun martor al tradiţiei ortodoxe, care respinge părerea lui leronim. A se vedea Studiul Noului Testament (colectiv), Bucureşti, 1954, p. 177—178.

6. Matei, 1, 18.

7. Clement Alex., Hypotyp., fragm. 10. Staehlin, III, 198, (citat după Bardy,
o. c. p. 49).

8. 
   Fapte, 12, 2.
   
9. 
   Ga/„ 1, 19.
   

10. Aici, mai sus I, XIII.

3 — Eusebiu de Cezareea

Hristos, constituind o puternică mărturie a binefacerii arătate de Mintui-torul faţă de locuitorii ei¹¹.

8. 
   Dar să lăsăm acum aceste ştiri luate după vechi documente isto­rice şi să ne întoarcem iarăşi la dumnezeiasca Scriptură. Cu ocazia mu­ceniciei lui Ştefan, o primă şi mare prigoană s-a dezlănţuit de către iu­dei împotriva Bisericii din Ierusalim, aşa încît, cu excepţia celor 12, toţi ceilalţi s-au împrăştiat prin Iudeea şi Samaria ¹²; unii din ei ajungînd, după cum ne spune Sfînta Scriptură, pînă în Fenicia, în Cipru şi Antiohia nemaiîndrăznind să vestească printre păgîni cuvîntul credinţei, ci s-au mărginit să-1 propovăduiască doar iudeilor ^l3.
   
9. 
   In zilele acelea şi Pavel spumega de ură împotriva Bisericii¹⁴, in-trînd prin casele creştinilor, tîrînd pe bărbaţi şi pe femei şi predîndu-i în temniţă.
   

10. 
    Dar şi Filip, unul din cei aleşi deodată cu Ştefan pentru slujba diaconiei¹⁵, aflîndu-se printre «cei împrăştiaţi», a venit în Samaria şi fi­ind, plin de putere dumnezeiască, a predicat cel dintîi cuvîntul între oa­menii ţinutului aceluia ,• atît de bogat a fost harul dumnezeiesc care-1 însoţea încît pînă şi Simon Magul a fost răpit de cuvintele sale împreună cu o foarte mare mulţime.
    
11. 
    De fapt, acest Simon ajunsese pe vremea aceea să farmece în aşa măsură pe cei care se lăsau înşelaţi de magia lui, încît unii îl socoteau a fi «puterea cea mare a lui Dumnezeu» ¹⁶. Atunci dar, fi-de Filip, Simon s-a prefăcut că vrea şi el să îmbrăţişeze credinţa în Hristos, cerînd chiar să fie botezat.
    
12. 
    De altfel trebuie să admirăm ceva la cei care şi azi mai fac parte încă din blestemata erezie care-i poartă numele ¹⁷: după obiceiul stră­moşului lor, ei se furişează pe toate căile în Biserică întocmai ca o ciumă,
    

11. Tradiţia armeană a Didascaliei Addai ne spune că în afară de arhivele creş-
tine ale cetăţii Edessa însuşi chipul Mîntuitorului şi cel al regelui Abgar erau pictate
pe poarta cetăţii. Să nu se uite apoi că în anul 944 basileii bizantini aduceau tot din
această cetate celebrul Mandileion (Sfîntul Aier) depunîndu-1 în Constantinopol, d.p.
împăratul Constantin VII Porfirogenitul. H. Beck, Kirche und Theologie..., Miinchen,
1959, p. 551—552.

12. 
    Fapte, 8, 1.
    
13. 
    Fapte, 11, 19.
    
14. 
    Fapte, 8, 1—3.
    
15. 
    Fapte, 6, 5.
    
16. 
    Fapte, 8, 9—10.
    

17. Credem că Eusebiu greşeşte cînd spune că şi în vremea lui mai existau ade-
renţi al acestei erezii cîtă vreme pe la 248 Origen spune (Contra lui Celsus, I, 41 j 57)
că «în toată lumea abia dacă mai sînt 30». Şi Epifanie (C. Haeres., XXI, Migne, P.G., 41)
spunea că erezia lui Simon s-a stins de mult. Confuzia făcută de sfîntul Iustin (Apoi.
I, XXVI; LVI i Apoi. II, XV şi Dial. CXX) privind pretinsul cult al lui Simon la Roma,
(«Slmoni Sancto Deo») era în legătură cu zeul sabin Semo Sancus.

IIT0HIA BISERICEASCA, CARTEA A DOUA

87

şi ca o rîie, provocind cele mal mari pagube celor care slnt în stare să le strecoare otrava ascunsă în ei, cea atît de greu de vindecat şi atît de puternică. Cei mai mulţi dintre ei au fost totuşi excluşi îndată ce a fost dată pe faţă răutatea lor, aşa cum a fost cazul chiar cu Simon în­suşi, care a fost ruşinat de Petru din cauza înşelăciunii şi pentru care şi-a primit pedeapsa cuvenită ¹⁸.

13. 
    Dar întrucît propovăduirea mîntuirii făcea progrese de la o zi la alta, o întîmplare dumnezeiască a făcut să vie din ţara etiopienilor un slujbaş al reginei din ţara aceea, în care, potrivit unei tradiţii vechi, la cîrmă se află şi azi tot o femeie ¹⁹. El a fost cel dintîi dintre păgîni care cu ajutorul unei arătări dumnezeieşti a fost adus de Filip să guste din părtăşia la tainele Cuvîntului dumnezeiesc, încît s-a făcut pîrgă a credincioşilor din întreaga lume, iar tradiţia ne istoriseşte că odată ajuns acasă a fost primul care a propovăduit acolo cunoaşterea lui Dumnezeu cel peste toate şi petrecerea răscumpărătoare a Mîntuitorului printre oameni. Prin el s-a împlinit proorocia ²⁰ : «Etiopia va întinde mai înainte la Dumnezeu, mîna ei».
    
14. 
    în vremea aceea Pavel, «vasul alegerii» ²¹, ca «apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos însuşi şi a lui Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat pe El din morţi» ²², a fost socotit şi el vrednic de a fi chemat printr-o arătare şi printr-un glas ceresc ²³ care a însoţit descoperirea.
    

II

Ce impresie a tăcut asupra lui Tiberiu reteratul lui Pilat despre Hristos

18. Fapte, 8, 15—24.

19. Fapte, 8, 26—38. Pliniu cel Tînăr relatează (Hist. nat., VI, 35) că In insula

Meroe pe Nilul superior, în Nubia, domnea de multă vreme o regină cu numele Can-
dachia. Cît răsunet va fi avut convertirea reginei nu se ştie. Proporţii mai mari va
avea în sec. IV activitatea misionară a lui Frumenţiu (Socrate, Istoria bis., I, 19, Migne,
P. G., 67), p. 128.

20. 
    Ps. 67, 32.
    
21. 
    Fapte, 9, 15.
    
22. 
    Gal., 1,1.
    
23. 
    Fapte, 9, 3—6.
    

1. După ce uimitoarea sculare din morţi şi înălţarea la cer a Mîn­tuitorului nostru au ajuns să fie cunoscute de cei mai mulţi, întrucît un vechi obicei cerea guvernatorilor provinciali să întocmească celor ce deţineau puterea imperială un raport despre tot ce s-a mai întîmplat nou, în aşa fel încît să nu le scape nimic neamintit, a ajuns şi Pilat să aducă la cunoştinţa Împăratului liberiu zvonurile care circulau deja prin întreagă Palestina despre învierea din morţi a Mîntuitorului nostru Iisus, precum şi despre alte minuni în care poporul crede, spunînd că din mo­ment ce a înviat din morţi, El este cu adevărat Dumnezeu.

2. 
   Probabil că Tiberiu va fi adus acest lucru la cunoştinţa senatu­lui ²⁴, dar acesta n-a vrut să ia la cunoştinţă²⁵ poate pentru că despre aşa ceva nu se făcuseră cercetări mai devreme, căci, potrivit unei legi mai vechi, la romani nimeni nu putea fi recunoscut ca Dumnezeu decît prin-tr-un vot şi printr-o hotărîre a senatului. In realitate însă acest lucru nu s-a făcut pentru că învăţătura mîntuitoare a propovăduirii dumnezeieşti n-avea nevoie de aprobarea şi recomandarea oamenilor.
   
3. 
   Cu toate că senatul ar fi respins propunerea făcută în legătură cu Mîntuitorul nostru, totuşi Tiberiu va fi rămas pe lîngă părerea pe care şi-a făcut-o de la început şi nu va fi luat nici o măsură împotriva învăţăturii lui Hristos. Iată ce comunică în această privinţă Tertulian, foarte bun cunoscător al legilor romane, vestit de altfel şi ajuns a fi dintre cei mai cunoscuţi la Roma în urma Apologiei pentru creştini, scrisă de el în limba latină şi tradusă în greceşte, în care declară urmă­toarele :
   

5. 
   «Ca să putem discuta despre obîrşia legilor de acest fel, va tre­bui să ştim că la romani exista o veche hotărîre ca nici un zeu să nu fie consacrat de împărat fără aprobarea senatului. Aşa a procedat M. Aemilius Scaurus cînd a fost vorba de un zeu oarecare cu numele Al-burnus. Faptul acesta vine şi el în sprijinul cauzei noastre fiindcă la voi divinitatea trebuie să fie recunoscută de oameni. Dacă un zeu nu place omului nu va fi zeu ; măcar în această privinţă omul se cade să fie binevoitor zeului.
   
6. 
   Astfel Tiberiu, în timpul căruia numele de «creştin» a apărut pe lume, a supus senatului faptele privitoare la această învăţătură, aşa cum ele îi fuseseră aduse la cunoştinţă din Palestina, de unde a pornit ea, arătînd senatorilor că lui nu-i displace deloc. Dar senatul a respins-o pentru motivul că ea nu fusese în prealabil aprobată de o lege. Tiberiu
   

24. Nu-i exclus ca guvernatorii să fi făcut astfel de rapoarte împăratului. Dovadă cazul lui Pliniu către împăratul Traian (Plinius cel Tînăr, Opere complete, traducere, note şi prefaţă Liana Manolache, Bucureşti, 1977, p. 343—344). Credem că o astfel de informare va fi avut loc şi pe vremea lui Tiberiu, de către Pilat, dar e greu de crezut că împăratul va fi adus cazul şi la cunoştinţa senatului, care în această epocă a impe­riului avea un rol destul de redus faţă de epocile anterioare.

2.0. Totuşi faptul că atît sfîntul Iustin (Apoi. I, XXXV, 9 ; XLVIII, 3) cît şi Tertu­lian (Apoi. V, 2; XXI, 24) vorbesc hotărît despre o informare a împăratului, constituie un fapt care nu poate fi pus prea uşor la îndoială indiferent de amănuntele complexe «lo Actelor creştine ale lui Pilat, care sînt confirmate şi de multe variante ale unor «crieri apocrife.

a rămas la părerea sa şl a ameninţat cu moartea pe cei care învinuiau po creştini» ²⁶. In iconomia Sa, Providenţa dumnezeiască a purtat de grijă ca încă de la început învăţarea Evangheliei să se răspîndească în mod nestînjenit în toate părţile lumii.
III
Cum de s-a răspîndit în scurt timp învăţătura creştină în toată lumea

1. 
   Fără îndoială că numai datorită unei puteri cereşti şi unui ajutor de sus a putut străluci asemeni razelor soarelui în toată lumea învăţă­tura mîntuirii. în scurtă vreme glasul de Dumnezeu păziţilor evanghe-lişti şi apostoli a răsunat, cum zice Sfînta Scriptură²⁷', în toată lumea şi «pînă la marginile lumii au ajuns cuvintele lor».
   
2. 
   Şi într-adevăr, în scurtă vreme au răsărit în toate oraşele şi sa­tele, ca nişte «arii» ²⁸ pline, o mulţime de biserici puternice şi pline de credincioşi. Cît despre cei ale căror suflete erau apăsate fie de moşte­nirea obiceiurilor strămoşeşti, fie de rătăcirea vechii boli a închinării superstiţioase la idoli, datorită puterii lui Hristos şi în urma învăţăturii, precum şi a minunilor săvîrşite de apostolii Săi, au fost şi ei eliberaţi cumva de acele îngrozitoare robii şi scoşi din grelele cătuşe (ale păca­tului, n. tr.). în acest scop s-au lepădat şi ei de orice formă de închinare drăcească la mai mulţi dumnezei, mărturisind că există numai un singur Dumnezeu, Care a făcut toate, Căruia I se închină după adevărata cre­dinţă printr-o dumnezeiască şi înţeleaptă slujire răspîndită de Mîntui­torul în toată lumea.
   
3. 
   Şi într-adevăr, harul lui Dumnezeu începuse să se răspîndească şi peste celelalte popoare — mai întîi în Cezareea Palestinei, unde Cor-neliu, cel dintîi, a primit credinţa în Hristos, el şi casa lui, printr-o des­coperire dumnezeiască şi în urma strădaniilor apostolului Petru ²⁹. După aceea au venit la credinţă un mare număr de păgâni din Antiohia, că­rora le-au propovăduit cei împrăştiaţi de prigoana pornită împotriva lui Ştefan, aşa încît Biserica din Antiohia a ajuns să fie curînd înflori­toare şi populată, dovadă că deja de atunci se aflau în ea mulţime de
   

26. Tertulian, Apologeticum, trad, rom. («P. S. B.», 3, Bucureşti, 1981, p. 46). Nu
credem că întreagă această problemă ar fi doar o «născocire cu scopuri apologetice
iniţiată de unii creştini», cum vrea H. Kraft, o. c. p. 121.

27. 
    Ps. 18, 4.
    
28. 
    Matei, 3, 12; Luca, 3, 17.
    
29. 
    Fapte, 10, 1—48.