Sub Gallien s-au strîns foarte mulţi episcopi la un ultim sinodala care a fost demascat şi excomunicat în mod clar, şi recunoscut de toţi ca eretic, şeful şcolii antiohiene (Pavel de Samosata, n.tr), fiind astfel scos din întreaga Biserică ce se găseşte sub cer.
Cel care a dat pe faţă în modul cel mai temeinic învăţătura periculoasă a lui Pavel a fost Malchion, un om cu o cultură multilaterală, care stătuse înainte şi în fruntea unei şcoli retorice din cadrul instituţiilor de învăţămînt ale elinilor din Antiohia, dar care era şi cel mai preţuit de preotimea comunităţii acestui oraş pentru excepţionala curăţie a credinţei sale creştine. Acesta a purtat cu el o discuţie, pe care, după cum se ştie, stenografii ne-au păstrat-o, au notat-o şi s-a păstrat pînă azi. Dintre toţi singur el a fost în stare să demaşte pe acest om, care era şarlatan şi înşelător.
KUSEBIU DK C'KZAKEKA
XXX
Epistola episcopilor împotriva lui Pavel
Reiese de aici că înainte de redactarea acestor acte se ţinuseră cîteva sinoade speciale împotriva lui Pavel de Samosata. Acesta era de loc din Samosata, dar a păstorit în Antiohia, între 260-269. între timp. după acel sinod, probabil în 267, muriseră unii dintre participanţii de la acel sinod, aţa: Firmilian (mort tocmai cînd mergea spre Antiohia); Grigorie Taumaturgul şi fratele său Atenodor. Cît priveşte Antiohia, predecesorul lui Pavel fusese, Demetrian, iar succesorul lui Pavel era Domnus. Cel mai în vîrsta şi probabil preşedintele sinodului a fost Helenus din Tars. La Ierusalim era Himeneu, Teofil în Tir, Teoctecnes în Cezareea, Maxim în Bostra şi Nicon în Iconiu, despre ceilalţi nu se ştie unde păstoreau.
Din păcate pierdută.
După ce s-au sfătuit împreună episcopii adunaţi (în Antiohia, n tr.) au redactat o epistolă adresată episcopilor Dionisie al Romei şi Maxim al Alexandriei, dar pe care au trimis-o apoi în toate eparhiile. în ea sînt făcute cunoscute lumii întregi strădaniile depuse în demascarea rătăcirii de la dreapta credinţă a învăţăturii mincinoase a lui Pavel, arătîndu-se dovezile care s-au adus şi întrebările care i s-au pus, istorisindu-se în acelaşi timp şi întreaga viaţă şi felul de a se manifesta ale acestui om. Ca să nu se uite aceste lucruri, ar fi bine sa reproducem aici parte din textul redactat atunci174:
«Lui Dionisie, lui Maxim şi tuturor celorlalţi împreună slujitori cu noi de pe întreg pămîntul, episcopi, preoţi, diaconi şi întregii Biserici care se află sub cer, Helenus şi Himeneu şi Teofil şi Teotecnes şi Maxim şi Ierax şi Eutihie şi Teodor şi Malhion şi Lultios precum şi toţi ceilalţi care petrec prin oraşele vecine şi la populaţiile învecinate, episcopi, preoţi şi diaconi şi Biserici ale Iui Dumnezeu, fraţilor prea iubiţi, multe salutări întru Hristos.
Iar ceva mai încolo se continuă aşa: «V-am trimis şi am îndemnat chiar şi pe episcopii care locuiesc mai departe să vină să vindecăm învăţătura aducătoare de moarte, aşa cum au facut-o cunoscută încă pe cînd trăiau fericiţii (intru Domnul adormiţi, n.tr.) Dionisie al Alexandriei şi Firmilian al Cezareii Capadochiei». Dintre aceştia, cel dintîi a adresat o scrisoare la Antiohia, dar nu l-a învrednicit de salutare personală pe conducătorul Bisericii de acolo, ci scrisoarea a adresat-o direct comunităţii, aşa cum se vede din copia ei, pe care o avem la dosar175.
Cît priveşte pe Firmilian, acesta a venit de două ori şi a condamnat inovaţiile propovăduite de acest om, aşa cum ştim şi noi înşine care eram de faţă şi precum o mai ştiu şi alţii mulţi. Dar întrucît Pavel a făgăduit să-şi schimbe ideile, Firmilian l-a crezut şi nădăjduia chiar că lucrurile se vor îndrepta în chip cuviincios fără să se aducă vreo defăimare credinţei, totuşi el amîna rezolvarea problemei înşelînd pe Firmilian, ca unul care nu numai că tăgăduia credinţa în Dumnezeul său şi în Domnul său, ci şi însăşi credinţa pe care o avusese în tinereţile lui.
/ Tim., 6, 5.
/ Tim., 6, 17.
Se ştie Că Odenatus, soţul Zenoviei, adusese mari servicii Imperiului Roman, învin-gînd pe perşi iar după moartea subită a lui Odenatus, Zenovia a anexat şi Egiptul şi parte din Asia Mică formînd un stat independent, rupt de cel de la Roma. A fost nevoie de un război lung şi greu pînă ce viteazul împărat Aurelian a distrus regatul Palmirei, condus de Zenovia. Deşi era episcop, Pavel îndeplinea în acelaşi timp şi un serviciu militar ca «ducenarius» un fel de procurator la curtea ambiţioasei regine Zenovia din Palmira, pentru care încasa 200.000 de sesterţi.
179. «Secretum» era un apartament special în care se pronunţau hotărîrile sau sentinţele.
De aceea Firmilian avea de gind ia vină ja Antiohia şi de fapt ajunsese pînă la Tars, căci cunoştea din experienţa răutatea tăgăduitoare de Dumnezeu a acestui om, dar între timp, tocmai într-o vreme cînd noi ne-am întrunit deja în sinod, la care-1 invitasem şi unde-1 aşteptam să sosească şi el, pe Firmilian, l-a surprins sfîrşitul vieţii».
Iată, în continuare, cum se descrie viaţa şi purtarea Iui Pavel: «El se depărtase de la regula (credinţei, n.tr) şi a trecut la învăţături mincinoase şi nedrepte, nu ni s-ar cădea să judecăm faptele unuia care s-a situat în afara (Bisericii, n.tr).
poate şi pentru că înainte fiind sărac şi lipsit, iar de la părinţii lui n-a primit nici avere, dar apoi nici nu ştim să o fi putut cîştiga prin altă strădanie, acum vedem că a ajuns la o avere peste măsură de mare, dobândită prin nedreptăţi şi prin furt de lucruri sfinte, pe care le-a făcut în paguba fraţilor săi, înşelînd pe cei care au săvîrşit vreo iregularitate şi făgăduindu-le ajutor dacă-1 plătesc cu bani, deşi în realitate el îi minte, scoţând cîştiguri mari din uşurinţa cu care-1 plătesc cei ce se simt în necaz numai ca să scape, căci pentru el credinţa e un izvor de venit176.
Nu ne legăm nici de faptul că el nutreşte gînduri semeţe177, că se fuduleşte îmbrăcîndu-se după moda marilor dregători, căci îi place să fie numit mai curînd «ducenarius»178 decît episcop, că păşeşte fălos prin pieţe citind pe drum petiţii şi răspunzînd saluturilor mulţimii, în timp ce era însoţit de o suită numeroasă, din care unii treceau în frunte, iar alţii îl însoţeau din urmă, lăsînd astfel să se înţeleagă că credinţa e preţuită sau dispreţuită în chip sucit după fast şi după mîndria inimii.
Nu pomenim nici faptul că în adunările bisericeşti îi plac spectacolele măreţe, care să impresioneze, să facă apel la imaginaţie, să aţâţe inimile simple dornice de astfel de artificii. Pentru el a lăsat să se instaleze o tribună şi un tron înălţat, cu totul străin de un ucenic adevărat al lui Hristos; are un cabinet special179 cum au şi dregătorii lumeşti, cerînd şi altora să i se adreseze cu astfel de titluri, se loveşte cu mîna peste coapse şi bate cu piciorul pe tribună; pe cei care nu-1 aplaudă şi nu agită batistele cum se obişnuieşte la teatre, care nu-1 aclamă zgomotos şi nu se ridică repede, cum fac cei care-1 însoţesc, bărbaţi şi femei care-1 ascultă în chip nepuviincios, pe cînd cei care-1 ascultă cu respect şi bună cuviinţă, aşa cum se cade să se facă astfel de lucruri în casa lui Dumnezeu, pe aceştia îi mustră şi îi înjură. împotriva propovăduitorilor cuvîntului, chiar şi cînd aceştia nu mai sînt în viaţă, el vorbeşte în mod necuviincios pînă şi la adunările publice, pe cînd despre sine vorbeşte cu îngîmfare, parcă n-ar fi episcop, ci un sofist sau şarlatan180.
N-am putut avea la îndemână studiul lui G. Bardy, Recherches sur Paul de Samosate, ed. II, Paris 1938.
Credem că e vorba de copii sau stenograme după hotărîrile sinoadelor anterioare, deci un fel de procese verbale. ,
Despre «feminae subintroductae» să se vadă comentariile canoanelor de la sinodul I ecumenic, 5 trulan şi 18 al sin. VII ecumenic, în N. Milaş, Canoanele, I, 2, Arad, 1931.
/ Tira., 4, 12; // Tim., 2, 21; 3, 17.
Cît priveşte psalmii în care se vorbeşte despre Domnul Iisus Hristos, el i-a interzis, pretextînd că ar fi de dată prea recentă compuşi, zice el, de poeţi mai noi, de aceea în mijlocul bisericii, din ordinul lui personal au fost puse nişte femei să execute tocmai în zilele de Paşti nişte cîntece, de care te cruceşti cînd le auzi. O atitudine similară îngăduie el şi la episcopii şi preoţii din satele şi oraşele care-1 ridică în slavă în cuvîntările pe care le ţin poporului.
El nu vrea să mărturisească, aşa cum mărturisim noi, că Fiul lui Dumnezeu S-a pogorît din cer (ca să anticipăm ceva din ceea ce vom scrie mai încolo şi care nu va fi o simplă afirmaţie, ci reiese în toate privinţele din multe pasaje ale documentelor, pe care vi le-am trimis181 şi mai ales din pasajul în care spune că Hristos vine de jos, de pe pămînt); dimpotrivă, cei care cîntă psalmi în cinstea lui, lăudîndu-1 în faţa poporului, susţin că nelegiuitul lor învăţător este înger coborît din cer, ceea ce nu împiedică pe acest fanfaron să oprească astfel de hule, ci le aprobă.
Cît priveşte pe «femeile introduse pe furiş»182, cum le numesc antio-hienii, acestor femei ale sale şi cele ale preoţilor şi diaconilor, care trăiesc în jurul lui, împreună cu care îşi ascundea păcatele de neiertat, ale sale şi ale altora, deşi ele se ştiu şi se cunosc, pentru ca astfel ei să-i rămînă obligaţi şi de frica pentru propria persoană să nu îndrăznească să se plîngă de el din pricina cuvintelor şi faptelor lui nelegiuite - căci el i-a chiar îmbogăţit de-a dreptul, pe calea aceasta, încît e iubit şi admirat de cei care au aceleaşi dorinţe - ei bine! de ce ar trebui să scriem despre asemenea lucruri?
Ştiu, iubiţilor, că episcopul şi toată preoţimea trebuie să fie pildă pentru popor în toate faptele lor bune183, dar tot aşa de bine ştim că prin introducerea de către ei a unor femei sub acoperămîntul locuinţei lor au păcătuit, iar alţii sînt bănuiţi de imoralitate, căci şi dacă s-ar putea admite că n-au făcut
nimic necinstit, ei totuşi ar trebui cel puţin să se ferească de a nu cădea sub bănuială din pricina unui astfel de fapt, ca pe nimeni să nu tulbure, ci să întoarcă şi pe alţii de la aşa ceva.
Inţ. Sir., 9, 8; 25, 23; / Cor., 10, 12.
Mai sus: VII, XXX, 6.
/ Tim., 3, 16. jI
Despre Artemon (sau Artemas) a se vedea şi mai sus: V, XXVIII.
S-a stabilit din vechime obiceiul ca la hirotonirea sau instalarea unui nou episcop acesta să anunţe prin epistole delcomuniune intrarea sa în funcţie. Desigur pe baza unei gramate de hirotonire din partea celor qe l-au sfinţit. Cf. Can. 89 Cartag. Milaş, Canoanele II, 1, p. 252. etc.
Se ştie că Pavel de Samosata n-a vrut să părăsească scaunul pînă ce autorităţile romane nu au recucerit Antiohia, prin anii 271-272.
Căci într-adevăr, cum să osîndească sau să facă atent pe cineva să nu mai înnopteze de aici înainte cu vreo femeie în aceeaşi casă, ferindu-se astfel să nu cadă (cum este scris)184, cel ce nu ţine de fapt o femeie, ci are pe lîngă el alte două în floarea vîrstei şi plăcute la vedere pe care le ia cu el în călătorie ori le poartă în lux şi necumpătare? .
De fapt, în sinea lor toţi gem şi se plîng din această pricină, dar tot atît de tare se tem şi de tirania şi de puterea lui, încît nu îndrăznesc să-1 pîrască.
Cum am spus-o mai înainte185, un astfel de om ar mai putea fi îndreptat dacă ar avea simţăminte creştineşti şi dacă s-ar afla în rîndurile noastre; dar unuia care-şi bate joc de sfintele Taine186 şi care se mai şi laudă cu erezia spurcată a lui Artemas187 (de ce să nu arătăm în fond cine-i tatăl acestei erezii?) credem că nu sîntem datori să-i cerem nici o socoteală de faptele sale».
După aceea, la sfîrşitul epistolei, ei adaugă următoarele: «Am fost nevoiţi, aşadar, după ce am excomunicat pe acest încăpăţînat vrăjmaş al lui Dumnezeu, să punem cu ajutorul Domnului, aşa cum ne-am convins, în locul lui pe alt episcop în Biserica ceâ universală, pe fiul răposatului Demetrian, fost înainte-stătător al acestei comunităţi, cu numele Domnus, om împodobit cu toate calităţile cerute unui episcop, rugîndu-vă să-i scrieţi şi să primiţi de la el epistole de comuniune188. Celălalt nu are decît să se adreseze în scris lui Artemas şi ucenicii lui Artemas sâ-1 întreţină în comuniune!»
După ce aşadar Pavel şi-a pierdut vrednicia episcopatului prin căderea de la dreapta credinţă, Domnus a fost acela care a preluat, precum s-a spus, conducerea episcopiei din Antiohia.
Dar întrucît Pavel n-a vrut în nici un chip să iasă din casele Bisericii, împăratul Aurelian a dat o decizie favorabilă, în sensul ca acestea să fie repartizate acelora cu care vor sta în corespondenţă episcopii creştini din Italia şi din Biserica Rornei. Abia în felul acesta persoana sus-menţionată a fost scoasă din Biserică, cu ultima ruşine, de autoritatea civilă189.
Aceasta era aşadar atitudinea lui Aurelian faţă de noi; dar cu trecerea timpului, părerile lui despre noi au început să se schimbe şi, îndemnat de unii
sfetnici, se gîndea să reînceapă prigoana împotriva noastră, lucru despre care circulau zvonuri tot mai insistente.
După ce, dar, Aurelian a condus treburile publice şase ani, i-a urmat Frobus, iar după ce acesta a condus împărăţia tot cam acelaşi număr de ani, a urmat la tron Carus şi fiii săi, Carin şi Numenian, iar întrucît toţi aceştia n-au domnit decît trei ani împliniţi, stăpînirea încape în mîinile lui Diocleţian şi a asociaţilor lui, sub domnia cărora are loc persecuţia pe care şi noi am trăit-o190, iar legată de ea şi (încercarea de, n.tr.) nimicire a Bisericilor.
Cu cîtva timp înainte, după nouă ani de pastoraţie moare Dionisie, episcopul Romei, în locul căruia urmează la conducere Felix191.
XXXI
Despre nelegiuita rătăcire a maniheilor, care apar chiar atunci
Aurelian a fost ucis în aug.-sept. 275, în sudul Traciei. După el domneşte şase luni Tacit, iar după el, Florian (88 de zile), apoi Probus (276-282), Carus cu cei doi fii: Carin şi Numenian, ultimii tirani militari (282-283), pînă ce în 284 urcă Diocleţian.
Dionisie al Romei moare în 26/27 dec. 269.
«Nebunia» adusă de maniheism constă îndeosebi în încercarea de falsificare şi mai-muţărire a creştinismului, dar în acelaşi timp el era o primejdie şi pentru ideologia păgînă a noului stat, reorganizat de Diocleţian care a dat în anul 302 un decret împotriva lui. Să nu se uite că Iranul trăia pe atunci o epocă de renaştere şi de confruntare totală faţă de Imperiul Roman, confruntare care va dura 400 de ani. Poate că nici azi nu cunoaştem toate resorturile acestei mişcări, care ameninţa la un moment dat să provoace tulburări hotărîtoare chiar în Imperiul Roman increştinat, nu numai prin crize de conştiinţă ca cea prin care a trecut ani de zile Fericitul Augus-tln, ci prin paulicianismul şi mai apoi prin bogomilismul cu rol atît de persistent în tot decursul rvului mediu bizantin şi care a influenţat şi mişcarea catarilor din Apusul Europei.
/ Tim., (i, 20.
în acelaşi timp se mai înarma încă un nebun, care căuta să tulbure minţile oamenilor prin aceea că a dat numele său unei erezii îndrăcite şi prin care însuşi satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, a îndemnat pe acest om să lucreze la pierzania multora. Dacă prin felul lui de vieţuire, după grai şi vieţuire el era un adevărat barbar, în schimb firea lui era cea a unui îndrăcit şi turbat. Pretindea, nici mai mult nici mai puţin, decît că el e Hristosul! Altădată umflîndu-se în nebunia lui se dădea drept Paracletul sau însuşi Duhul Sfînt în persoană, pe cînd iarăşi altădată şi-a ales - ca şi Hristos - doisprezece ucenici, care să-1 ajute la răspîndirea noii învăţături.
în fond, el a cusut laolată mai multe învăţături mincinoase şi străine de Dumnezeu, pe care le-a cules din nenumărate erezii de mult ieşite din modă şi astfel, pornind din Persia le-a răspîndit ca pe o otravă ucigătoare peste tot pămîntul locuit: de atunci numele nelegiuit al ereziei maniheice s-a făcut cunoscut peste tot pînă în vremile noastre192. Aşa s-a urzit şi această aşa zisă gnoză sau «cunoaştere mincinoasă»193 care a început atunci.
XXXII
Bărbaţii mai vestiţi ai Bisericii care au rămas pină la lupta împotriva Bisericii
l.în vremea aceea, după o păstorire de cinci ani ca întîi-stătător al Bisericii romane, Felix a lăsat ca urmaş al său pe Eutihie, care netrăind nici zece luni împlinite, a încredinţat ca urmaş pe Gaius, contemporanul nostru, iar acestuia, după ce a păstorit Biserica vreme de cincisprezece ani, i-a urmat Marce-lin, care şi-a aflat moartea în timpul persecuţiei194.
Felix 269-274; Eutihie 275-283; Gaius 283-296; Marceliu 296-304.
Preoţii Dorotei şi Lucian sînt socotiţi întemeietorii şcolii catehetice din Antiohia (Puech, o.c. III, 50-53). Se ştie că despre moartea ca martir a lui Lucian, Filostorg ne-a lăsat o impresionantă informaţie (Istoria, I, 13), Despre Chirii se ştie că a murit martir în Panonia ayînd mare rol în pătimirea cunoscută a celor patru sculptori încoronaţi (Quattuor coronati. H. Dele-haye, Les passions des martyres et Ies generes littiraires, Bruxelles 1921, p. 328-344).
VII, XI, 24.
în aceeaşi vreme, după Domnus, conducerea Bisericii antiohiene a preluat-o Timeu, care a lăsat ca urmaş pe Chirii, contemporanul nostru, pe vremea căruia am cunoscut pe Dorotei, un bărbat foarte cult, care se învrednicise a fi preot în Atiohia. Avînd foarte mare rîvnă spre lucrurile dumnezeieşti, Dorotei s-a adîncit şi în cunoaşterea limbii ebraice, încît putea citi şi înţelege Scripturile ebraice195.
Desigur, însă, că el nu era străin nici de cunoaşterea ştiinţelor celor mai liberale ale elinilor. Dar în acelaşi timp el era şi eunuc încă de la naştere, motiv pentru care ca semn de uimitoare încredere, împăratul l-a luat în apropierea sa, încredinţîndu-i controlul asupra vopsitului purpurei din Tir.
L-am auzit eu însumi cu cîtă îndemînare explica în Biserică Sfintele Scripturi. După Chirii a urmat ca episcop, peste creştinătatea din Antiohia, Tiranos, sub care strîmtorarea Bisericii a ajuns la punctul extrem.
La rîndui ei, după Socrate, comunitatea din Laodiceea a ajuns să fie condusă de Eusebiu, care îşi începuse păstorirea în oraşul Alexandria196. Cauza pentru care şi-a schimbat serviciul a fost problema ridicată de situaţia lui Pavel de Samosata. Din pricina acestuia el a trecut în Siria, unde a fost împiedicat de credincioşii de acolo, foarte zeloşi în cele bisericeşti, să se mai întoarcă acasă, dovedindu-se a fi un exemplar iubit de contemporani, aşa după cum ne putem uşor convinge din cuvintele lui Dionisie amintite mai înainte.
Anatolie, urmaşul său, s-a dovedit şi el un om bun, fiind, cum s-ar zice, unul bun după altul bun. Provenea şi el tot din Alexandria, numărîndu-se în primele rînduri între cei mai vestiţi oameni ai vremurilor actuale datorită elo-cinţei, educaţiei şi pregătirii sale filosofice. în chip special, el a dus la cea mai mare desăvîrşire studiile aritmeticii, geometriei, astronomiei, fiind versat atît în ştiinţele dialectice şi fizice, cît şi în cele retorice, de aceea, după cît se spune, a fost socotit vrednic de concetăţeni să refacă în Alexandria o şcoală pe direcţie aristotelică197.
Se istorisesc nenumărate alte minunăţii în legătură cu asediul cartierului Piruchium din Alexandria198, unde el a fost învrednicit să facă parte din consiliul oraşului. Voi aminti doar un singur fapt.
Se spune că lipsindu-le asediaţilor hrana atît de mult încît foamea devenise pentru ei mai greu de suferit decît duşmanul din afară, omul de care era vorba (Anatolie, n. tr.) şi care se afla printre ei a făcut următorul plan: întrucît parte dintre orăşeni luptau de partea armatei romane şi prin urmare nu erau asediaţi şi între ei era şi Eusebiu - care se afla pe atunci tot în Alexandria, înainte de plecarea lui în Siria, avînd o reputaţie deosebită şi nume vestit chiar şi înaintea generalului roman - Anatolie înştiinţează printr-un curier pe Eusebiu că asediaţii suferă cumplit de foame.
La această ştire Eusebiu a cerut de la generalul roman199, ca o deosebită favoare, să asigure viaţa măcar acelora dintre «duşmanii» lui, dacă aceştia i se vor preda de bună voie. Primind răspuns favorabil, el îl înştiinţa pe general despre cele cuvenite. îndată ce primi această făgăduinţă generalul convocă senatul alexandrinilor şi le propuse de la început să întindă o mînă prietenească romanilor, dar cînd i-a văzut furioşi, din cauza aceasta a zis: «Cred că măcar pe vlădica vostru să nu-1 minţiţi, de aceea vă sfătuiesc ca cei ce sînt în plus şi de nici un folos: femei bătrîne, copii, moşnegi să iasă dincolo de porţile oraşului şi să se ducă unde vor vrea. Căci într-adevăr, de ce am ţine cu noi fără nici un folos astfel de oameni care în orice clipă ar putea muri? De ce să istovim prin foame pe bolnavii şi aşa chinuiţi şi slăbiţi trupeşte, cînd ni se cere să hrănim în primul rînd bărbaţi şi oameni tineri economisind din hrana necesară celor care ne sînt într-adevăr de lipsă la apărarea pazei oraşului?»
Pe bună dreptate subliniază G. Bardy (Eusebe, II, 223) că pentru prima oară se constată cultivarea direcţiei aristotelice în cugetarea teologică creştină, care mai tîrziu ne va duce la nume cunoscute ca Leonţiu de Bizanţ, Ioan Damaschinul şi alţii.
Acest cartier în Alexandria era cel mai frumos, înconjurat cu zid, cuprinzînd palatele Ptolemeilor, faimosul centru cultural «Muzeul», Senatul etc. în Egipt şi în special în Alexandria s-au desfăşurat lupte grele între aderenţii împăratului Gallien şi rivalii săi (264). Supăraţi că au fost biruiţi de armata lui Gallien, răsculaţii conduşi de Emilian au distrus clădirile frumoase din Piruchium.
Teodot.
10. Prin astfel de socoteli a convins Anatolie senatul ridicîndu-se cel dintîi
