Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

Altul care zăcea pe pămînt a fost tîrît de picioare o bună bucată de drum şi numărat apoi între cei care ar fi jertfit. Unul ţipa şi declara cu glas tare ci nu vrea să jertfească idolilor, pe cînd al doilea striga: «sînt creştin!» şi era mîndru că poate mărturisi numele Mîntuitorului şi, în sfîrşit, al treilea ţinea sus şi tare că el nici n-a jertfit şi nici nu va jertfi niciodată.

Şi totuşi, chiar şi aceia, după ce erau loviţi peste gură şi aduşi la tăcere prin bătăi repetate de către o ceată de ostaşi special rînduiţi pentru aceasta, bătuţi peste faţă şi peste obraji, erau aruncaţi afară cu putere. în chipul acesta duşmanii credinţei credeau că după ce au întrebuinţat toate mijloacele şi-ar fi ajuns ţinta¹³.

Dar nici prin astfel de metode nu s-a ajuns la vreun rezultat împo­triva martirilor. Ca să putem istorisi amănunţit moartea lor, ce cuvinte ne-ar putea fi destule?
IV

Despre martirii lui Dumnezeu care au umplut lumea cu amintirea martirajului lor

1. 
   
   13. 
       Au fost multe defecţiuni aşa cum ne convinge în deosebi tulburătoarea criză a donatis-mului, cînd conştiinţele multora nu voiau să mai aibă de-a face cu clericii care căzuseră.
       
   14. 
       Potrivit ştirii lui Lactanţiu (De mort. pers. XI), Galeriu a fost cel care a împins pe Diocle­ţian la persecuţie întrucît era fiul unei preotese păgîne fanatice. Altfel, deşi a ezitat mulţi ani, e greu de spus care au fost cauzele reale ale persecuţiei. E posibil ca una din acestea să fi fost stări­le de lucruri din armată. S-au înmulţit în ultimul timp cazurile cînd ofiţerii şi soldaţii au aruncat jos armele pe motiv că sînt creştini şi nu jertfesc. De aceea epurările din armată încep încă prin anul 295. Cazul «legiunii tebaice» din sudul Franţei e tipic. Dar au fost şi altele. Lactanţiu, De mort. pers. X, 415.
       
   
   15. «Căpetenia supremă» era Diocleţian, iar după 305, cînd el s-a retras, a rămas Galeriu.
   
   Cu miile i-am putea arăta pe cei care au dovedit un curaj demn de admirat pentru credinţa în Dumnezeu cel peste toate, şi aceasta nu numai din clipa cînd a început persecuţia împotriva tuturor creştinilor, ci şi cu mult mai de vreme, de pe cînd încă domnea pacea.
   
2. 
   Totuşi propriu zis lupta contra Bisericilor a început numai acum recent, cînd cel care a luat puterea¹⁴ a pornit la lucru ca trezit dintr-un somn greu, la început în taină şi pe nesimţite, faţă de răstimpul scurs de la persecuţiile lui Deciu şi Valerian, întrucît el n-a pornit dintr-odată războiul împotriva noastră, ci a făcut mai întii o probă, îndreptîndu-se numai împotriva celor din rîndurile armatei, închipuindu-şi că, dacă va cîştiga lupta împotriva acestora, atunci îi va fi uşor să-i readucă dintr-odată şi pe ceilalţi sub ascultarea sa. De aceea s-a putut vedea că dintr-odată o mulţime de militari îmbrăţişau viaţa civilă pentru ca să nu fie nevoiţi să se lepede de credinţa în Creatorul lumii.
   
3. 
   Căci cînd căpetenia supremă a armatei¹⁵, oricare ar fi fost el, a pornit persecuţia împotriva trupelor prin verificarea şi epurarea lor, le-a lăsat să aleagă una din două: ori să rămînă ascultători (vechii rînduieli, n.tr) şi atunci îşi pot păstra poziţia şi gradele cîştigate în armată, ori, în caz că se împotrivesc poruncii (de a jertfi idolilor, n.tr.), să le piardă. Atunci foarte mulţi ostaşi din împărăţia lui Hristos au preferat, fără ezitare şi fără să mai discute, mărturisi­rea lui Hristos în schimbul măririi aparente şi bunăstării avute înainte.
   

1. 
   Şi atunci arareori se întîmpla ca printre creştini unul sau altul să plă­tească pentru împotrivirea de a-şi schimba credinţa nu numai cu pierderea rangului militar, ci chiar cu moartea, căci cel care executa atunci ordinul împărătesc o făcea cu blîndeţe şi nu îndrăznea să meargă pînă la vărsarea sîn-gelui decît pentru unii, temîndu-se, pe cît se pare, de mulţime şi dîndu-se îna­poi de frica de a nu provoca deodată un război împotriva tuturor¹⁶.
   
2. 
   Dar întrucît totuşi atacul deschis a început, nu se pot reda în cuvinte numărul şi mărimea martirilor lui Dumnezeu, pe care i-au putut vedea cu ochii lor locuitorii din toate oraşele şi satele.
   

V

Despre martirii din Nicomidia

îndată ce edictul împotriva Bisericilor fusese publicat - în Nicomidia el fusese afişat într-o piaţă mare şi foarte circulată - el a fost luat şi sfîşiat în bucăţi nu de către un necunoscut oarecare, ci de un bărbat din cei mai vestiţi după rangul pe care-1 avea în lumea de atunci, om cu multă rîvnă pentru Dumnezeu şi plin de credinţă, care a socotit că edictul e nedrept şi cu totul nelegiuit¹⁷. în acelaşi oraş se aflau prezenţi atunci doi împăraţi: cel mai bătrîn şi cel care ocupa în conducere locul al patrulea după el¹⁸. Dar şi creştinul (care rupsese afişul, n.tr) a fost cel dintîi dintre locuitorii împărăţiei care s-a făcut cunoscut în felul acesta, de aceea, după cum era de aşteptat, pedeapsa pe care a îndurat-o pentru o îndrăzneală atît de mare a fost dusă de el pînă la ultima răsuflare, cu seninătate şi cu linişte.

VI

Despre martirii de la palatul imperial

16. 
    E de sublimat faptul că în părţile dunărene persecuţia împotriva militarilor creştini a fost deosebit de crîncenă. J. Zeiller, Les origines chretiennes dans Iesprovinces danubiennes deL'empire romain, Paris 1918, p. 55 şi urm.
    
17. 
    Unii au spus că acest prim martir va fi fost Ioan. El a fost ars de viu. Actele martirice siriace cred că acest martir din Nicomidia de la data de 24 februarie era Evetios. Cf. Bardy, Eusebe, III, p. 11.
    
18. 
    Diocleţian şi Galeriu. Se cunoaşte sistemul tetrarhiei inaugurate de Diocleţian potrivit căreia întreg Imperiul Roman avea în frunte cu titlu de «august» pe doi împăraţi: Diocleţian şi Maximian Hercule, iar, la rîndul lor, fiecare îşi va alege ca auxiliari sau coregenţi cu titlul de «cezari»: Diocleţian şi-1 ia pe Galeriu (care era şi ginerele lui), iar Maximian Hercule, pe Con-stanţiu Hlor, tatăl viitorului Constantin cel Mare.
    

1. Din cîţi au putut fi preamăriţi vreodată pentru curajul lor neîntrecut şi admirabil, fie dintre elini, fie dintre barbari, timpul ne-a scos la suprafaţă ca martiri dumnezeieşti *şi minunaţi pe Dorotei şi pe alţi tineri, care slujeau în garda împărăteasca. Aceştia deşi se bucuraseră de cea mai mare cinstire din partea stăpînilor lor, care se purtau cu ei ca şi cum ar fi fost copiii lor adevăraţi,

au ajuns sa preţuiască batjocurile, chinurile şi feluritele chipuri de a şi da viaţa pentru credinţă¹¹' drept mai mare bogăţie decît averile, faima şi plăcerile lumii. Dintre ei nu vom mai pomeni decît despre unul, lăsînd cititorilor posi­bilitatea să judece singuri care a fost sfîrşitul vieţii lui, iar după exemplul lui să ghicească şi pe al celorlalţi.

2. 
   
   19. 
       Evr., 11, 26.
       
   20. 
       IleTpoo, cel cu credinţa tare ca piatra. Cei trei martiri Gorgoniu, Dorotei şi Petru erau mari demnitari la palatul imperial şi aveau serviciu de «praepositi cubiculi», adică un fel de majordomi ai palatului. In martirologiul roman Petru e trecut la data de 12 martie.
       
   
   20a. Pomenirea se face la 3 septembrie, iar după calendarul apusean, la 17 aprilie.

   20b. în cuvîntarea atribuită împăratului Constantin cel Mare (Ad sanctorum coetum I, 2.^r>) se afirmă că incendiul s-a produs dintr-un trăsnet. Lacranţiu (De mort. pers. XIII) spune că focul a fost aprins de Galeriu, care a pus apoi vina pe creştini.

   
   
   în oraşul amintit un om a fost adus înaintea împăraţilor şi întrucît n-a vrut să aducă jertfe idolilor, s-a dat poruncă să fie legat de un stîlp aşa gol cum era şi întreg corpul să-i fie bătut şi sfîşiat pînă ce, fiind biruit, să împlinească, cu voie sau fără voie, ceea ce i s-a cerut.
   
3. 
   Dar întrucît, în ciuda tuturor caznelor, el s-a arătat neclintit, cu toate că i se vedeau oasele, au amestecat oţet cu sare şi i s-a turnat pe trup, care era întreg numai rană. Şi întrucît nu-i păsa nici de durerile acestea, au adus un gră­tar şi foc, punînd pe grătar bucăţi din ceea ce mai rămăsese din trupul lui aşa cum ai prăji carnea pentru mîncare, dar s-au îngrijit să nu-1 prăjescă deodată, ca să nu moară prea repede, ci doar pe încetul, căci nici cei care-1 ţineau pe grătar n-aveau voie să-1 ia de pe foc pînă ce martirul n-ar fi consimţit la ceea ce se poruncise.
   
4. 
   Dar şi de astădată el a rămas neclintit, dîndu-şi astfel sufletul în toiul chinurilor, ca biruitor. Aşa s-a sfîrşit de o moarte mucenicească unul dintre curtenii împărăteşti. Numele lui era Petru şi într-adevăr martirul merita pe deplin acest nume²⁰.
   
5. 
   Dar deşi nici suferinţele celorlalţi n-au fost mai mici, totuşi ca să nu încărcăm prea tare lungimea acestei cărţi, noi îi vom trece cu vederea pe cei­lalţi. Vom aminti doar că, după ce au îndurat tot felul de chinuri, Dorotei şi Gorgoniu, precum şi mulţi alţii din suita împărătească, şi-au aflat moartea prin sugrumare, dobîndindu-şi astfel -şi ei cununa biruinţei din urmă.
   
6. 
   în aceeaşi vreme i s-a tăiat capul şi lui Antim^20a, întîistătătorul Bisericii din Nicomidia, pentru că a mărturisit şi el credinţa în Hristos. Pe el l-a urmat o ceată întreagă de martiri din pricina unui incendiu care tocmai în zilele acelea izbucnise în chip misterios în palatul împărătesc din Nicomidia şi despre care un zvon fals spunea că ar fi fost aprins de ai noştri^20b. Atunci, de-a valma, fără deosebire, în urma unei porunci împărăteşti, marea masă a creştinilor de acolo, cu familii cu tot, au fost unii străpunşi de sabie, alţii au fost arşi de vii. Seistoriseşte că printr-o rivnă dumnezeiască şi de negrăit s-au aruncat deodată pe rug mare mulţime de bărbaţi şi femei. Călăii ar fi prins şi ei o ceată nume­roasă şi i-au ţintuit pe corăbii, de unde apoi i-au prăvălit, înecîndu-i în adîncu-rile mării.
   

7. După ce şi-au dat viaţa, foştii slujitori împărăteşti au fost puşi în mor-
minte cu onorurile obişnuite. Acum, cei pe care îi credeau stăpîni au dat o
nouă hotărîre: să fie scoşi din morminte şi aruncaţi în mare, de frică să nu-i
cinstească dacă ar rămîne în morminte şi să nu-i scoată zei. Cel puţin asta era
credinţa lor^20c.

Şi iată, aşa s-au întîmplat lucrurile în Nicomidia la începutul persecuţiei.

8. 
   La scurtă vreme după aceea, pe cînd unii din aşa numitul ţinut al Meli-tinei^iod, precum şi alţii din Siria încercau să pună mîna pe putere²¹, a ieşit o poruncă împărătească potrivit căreia conducătorii Bisericilor de pretutindeni trebuie să fie aruncaţi în închisoare şi puşi în lanţuri.
   
9. 
   Şi priveliştea care a urmat de aici întrecea tot ce se poate descrie²²: tem­niţele, care în toate vremurile fuseseră destinate doar pentru închiderea uciga­şilor şi a prădătorilor de morminte, erau pline acum de o mulţime nenumărată de episcopi, de preoţi, de diaconi, de citeţi şi exorcişti, încît nu mai era loc în ele pentru cei osîndiţi ca răufăcători.
   

10. Şi iarăşi au fost puse din nou în circulaţie alte edicte, potrivit cărora
cei care jertfesc idolilor vor putea pleca în libertate, pe cînd cei care se împo-
triveau se poruncea să fie puşi la tot felul de chinuri²³. Şi cine ar putea număra
de astădată mulţimea martirilor din fiecare ţinut, în deosebi din Africa, din
Mauritania, din Tebaida şi mai ales din Egipt, de unde mulţi emigraseră prin
alte oraşe şi ţinuturi, dînd martiri şi acolo.

VII

Despre martirii egipteni din Fenicia

21. Tribunul Eugeniu a fost proclamat împărat de ostaşii din Seleucia. Cînd au ajuns la

Antiohia, el a fost ucis.

22. Acest al doilea edict de persecuţie a apărut probabil în aprilie 303.

23. Edictul al treilea a apărut se pare la 27 septembrie 303. Nimeni nu poate crede că
amnistia promisă ar fi cuprins şi pe creştini. în primăvara anului 304 apare cel de al patrulea
edict semnat numai de Galeriu. Despre el ne vorbeşte cealaltă scriere, Martirii din Palestina III.

24. In timpul acestor persecuţii Eusebiu se afla tocmai în Tir.

1. Cunoaştem azi pe cei care s-au distins în Palestina, dar mai ales pe cei din Tirul Feniciei²⁴. Căci cine oare nu s-ar mira cînd s-ar gîndi la nenumăratele

biciuiri şi puterea răbdării, pe care le înulnim numai la nişte adevăraţi luptă­tori pentru credinţă, iar după aceste lovituri cine n-ar admira lupta lor cu fia­rele flămînde, cu săriturile leoparzilor, a diferitelor soiuri de urşi, a mistreţilor şi a taurilor îmboldiţi asupra lor cu fier şi cu foc. Şi peste tot, răbdarea neîntre­cută a acestor eroi faţă de oricare dintre fiare?

2. 
   
   25. în unele manuscrise lipseşte această paranteză.
   
   Am fost eu însumi de faţă şi mi-am dat seama că asupra martirilor se simţea puterea şi lucrarea dumnezeiască a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care îl mărturisesc, întrucît nici fiarele hămesite după hrană n-au îndrăznit multă vreme să se atingă ori să se apropie de trupul acestor prieteni ai lui Dumnezeu, ci mai curînd se aruncau spre cei care le provocau din spate, numai asupra sfinţilor luptători nu voiau să se repeadă în nici un chip, cu toate că aceştia stăteau singuri şi goi în arenă, făcîndu-le semne cu mîinile, după cum le porunciseră, dar fiarele n-aveau nici gînd să-i atingă. De cîte ori se îndreptau spre creştini, de atîtea ori se întorceau înapoi, îndemnaţi parcă de o putere dumnezeiască.
   
3. 
   Priveliştea aceasta s-a prelungit vreme îndelungată, încît nu mică era mirarea tuturor cînd vedeau că dacă prima fiară nu ataca, adeseori se întîmpla ca împotriva unui singur creştin să fie asmuţite şi a doua sau chiar a treia fiară.
   
4. 
   Nu te puteai destul mira de puterea de răbdare nestrămutată a acestor sfinţi şi de tăria de nezdruncinat care se sălăşluise în aceste trupuri tinere. Căci vedeai cîte un tînăr care n-avea încă nici douăzeci de ani stînd legat, cu mîinile într-o formă de cruce, trimiţînd cu o inimă hotărîtă şi senină, în cea mai deplină linişte lăuntrică, rugăciunile lui către Dumnezeu fără să se urnească sau să se întoarcă măcar din locul în care se afla, într-o vreme cînd urşii şi leo-parzii, inspirînd teamă de moarte, aproape că atingeau trupul lor, dar nu ştiu cum, printr-o putere dumnezeiască şi negrăită, li se înţepenea botul şi îndată se repezeau înapoi.
   
5. 
   Şi tot astfel puteai vedea şi pe ceilalţi, cinci de toţi ²⁵, cum au fost arun­caţi la un taur furios. Cu coarnele sale acesta arunca în aer pe ceilalţi, care se apropiau de el şi după ce-i sfîşia îi lăsa pe jumătate morţi. în schimb, cînd se repezea furios şi ameninţător spre sfinţii martiri, taurul nu mai era în stare nici măcar să se apropie de ei, ci dădea doar cu picioarele şi cu coarnele în toate direcţiile. Şi oricît a fost înţepat cu fierul înroşit ca să inspire furie şi amenin­ţare, totuşi la îndemnul Providenţei el se retrăgea înapoi fără să le facă nici un rău martirilor, încît asupra lor a fost nevoie să fie asmuţite alte fiare.
   
6. 
   Totuşi, pînă la sfîrşit, după aceste încercări îngrozitoare şi de neînchi­puit, toţi aceşti tineri au fost străpunşi cu sabia şi, în loc să fie puşi în pămînt şi în morminte, au fost aruncaţi în valurile mării.
   

VIII

Despre martirii din Egipt

Aceasta a fost aşadar lupta pe care au dat-o la Tyr egiptenii întru apărarea credinţei lor. Dar sînt de admirat şi aceia dintre egipteni care s-au făcut martiri în propria lor ţară, căci pentru apărarea învăţăturii Mîntuitorului şi aici au suferit în chip diferit moartea mii de bărbaţi, de femei şi de copii²⁶, arătindu-şi astfel dispreţul pentru viaţa trecătoare. Căci în timp ce unii au fost aruncaţi în foc după ce au fost sfîşiaţi cu ghiare şi cu căngi de fier şi au fost biciuiţi în chip înfiorător, alţii au fost înecaţi în mare, pe cînd alţii îşi întindeau curajos capul celor care ar fi vrut să li-1 taie, unii au murit în timpul torturilor, alţii au pierit de foame, unii au fost răstigniţi pe cruce, alţii au avut parte de o moarte obiş­nuită tâlharilor, alţii de alta mai rea, căci erau întorşi cu capul în jos, lăsîndu-i să trăiască aşa spînzuraţi pînă ce se istoveau de foame.

IX

Despre martirii din Tebaidd²⁷

26. 
    Sfîntul Atanasie istoriseşte (Hist. arian, ad monachos, 64) că şi populaţia pagină interve­nea adeseori ascunzîndu-i şi ajutorîndu-i cu cele de lipsă. Păcat că expunerea lui Eusebiu nu-i prevăzută cu date şi nume precise de oameni.
    
27. 
    Partea sudică a Egiptului superior.
    
28. 
    Eusebiu pare să fi petrecut în Egipt spre sfîrşitul celor opt ani de persecuţie (Migne P.G. 20, 762).
    

1. 
   Cît despre batjocurile şi chinurile pe care le-au îndurat cei din Tebaida, ele nu pot fi nici măcar descrise. în locul unghiilor de fier, întreg trupul lor era sfîşiat cu ajutorul unor scoici ascuţite, cu atâta cruzime pînă cînd omul îşi dădea sufletul. Femeile erau ferecate strâns de ambele picioare, spânzurate cu capul în jos şi înălţate astfel, cu trupurile complet goale şi fără nici o îmbrăcă­minte, oferind astfel mulţimilor priveliştea cea mai neomenoasă, mai crudă şi mai lipsită de ruşine dintre toate priveliştile.
   
2. 
   Alţii îşi găseau moartea legaţi de copaci şi de crengile lor prin aceea că împreunau cu un scripete, una de alta, crengile cele mai puternice şi de fiecare din ele se fixa cîte un picior al martirilor, după care se dădea drumul crengilor să revină la poziţia lor firească: în chipul acesta, într-o clipă se despicau în două trupurile nenorociţilor pe care-i chinuiau în acest fel.
   
3. 
   Şi astfel de chinuri nu durau numai cîteva zile sau numai un timp oare­care, ci ele s-au prelungit ani de-a rîndui²⁸. Uneori puteai vedea zece, alteori douăzeci de oameni morţi deodată, in chipul acesta, dar alteori numărul lor nu era mai mic de treizeci, alteori numărul lor se apropia de şaizeci de inşi deodată; ba au fost cazuri că au fost daţi morţii într-o singură zi o sută de oameni, pe lîngă femei şi copii chinuiţi şi osîndiţi în toate chipurile.
   

29. 
    S-ar putea face o comparaţie pe de o parte între referatele lui Dionisie al Alexandriei, cînd vorbeşte despre persecuţia lui Deciu, şi pe de altă parte, acelea ale lui Eusebiu: acesta mai mult admira eroismul martirilor, pe cîtă vreme Dionisie arată şi defecţiunile şi renegările creşti­nilor de atunci.
    
30. 
    Oraş în sudul Egiptului.
    
31. 
    Pomenirea lui Filoromus şi a episcopului Fileas e amintită de mai multe ori în martiro­logiul ieronimian. Cel dintîi are data de 4 februarie. Fileas şi-a scris epistola către eparhioţii săi pe cînd se afla în Tebaida, Filoromus se pare că avea rangul cel mai mare în administraţia Egip­tului. A se vedea Migne, P.G. 20, 761.
    
32. 
    Matei, 10, 32-33; Luca, 9, 23-27.
    

4. 
   Am văzut eu însumi, la faţa locului, o mulţime de martiri îndurînd, deo­dată, într-o singură zi, unii tăierea capului, alţii erau arşi pe rug, încît pînă şi sabia cu care erau înjunghiaţi se tocise ori în urma prea lungii folosiri se ştir­bise, iar călăii obosiţi au trebuit să fie schimbaţi unul după altul.
   
5. 
   Am observat atunci la cei care credeau în Unsul Domnului o rîvnă cu adevărat minunată, precum şi o putere şi un curaj într-adevăr dumnezeieşti. Căci abia a apucat să se pronunţe sentinţa împotriva unora, şi din cealaltă parte se grăbeau alţii spre scaunul de judecată al judecătorului, mărturisind că sînt creştini, fără să se sperie de îngrozitoarele chinuri şi de orice fel de munci care-i aşteptau, ci vorbeau cu toată îndrăzneala şi curajul despre credinţa în Dumnezeul întregii lumi şi înfâmpinau cu bucurie, în rîs şi voie bună sentinţa din urmă, cîntînd pînă la ultima răsuflare imnuri de laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu Atotputernicul.
   
6. 
   Şi într-adevăr toţi aceştia erau vrednici de laudă²⁹, însă şi mai minunaţi erau cei care străluciseră prin avere, se născuseră dintr-un neam ales, se bucu­raseră înainte de mărire deosebită, de un grai frumos şi de o cugetare adîncă, dar pe care le socoteau acum cu mult mai prejos decît adevărata evlavie şi cre­dinţă în Mîntuitorul şi Domnul Iisus Hristos.
   
7. 
   Aşa era Filoromus, căruia i se încredinţase o funcţie înaltă în adminis­traţia împărătească din Alexandria şi care, după dregătoria şi rangul pe care-1 avea între oamenii împărăţiei, era mereu însoţit de ostaşi atunci cînd zilnic îndeplinea rolul său de judecător. Tot aşa şi Fileas, episcopul Bisericii din Tmuis³⁰, vestit prin slujirea sa obştească şi prin multele servicii de ajutorare aduse oraşului său şi prin cunoştinţele sale de filosofie³¹.
   
8. 
   Cu toate că mulţi dintre rudeniile şi prietenii lor îi rugau - împreună cu unii dregători de rang mare, ba chiar şi judecătorul îi îndemna - să aibă grijă de ei înşişi, dar mai ales de copiii şi de soţiile lor, aceşti oameni nici n-au vrut să audă de aşa ceva încît din dragostea faţă de lume să dispreţuiască poruncile pe care Mîntuitorul le-a dat în legătură cu mărturisirea ori cu lepădarea de Hristos³². Făcînd uz de o cugetare curajoasă şi vrednică de un filosof, mai bine zis un suflet credincios şi iubitor de Dumnezeu, ei se împotriviră oricăror ame­ninţări şi batjocuri ale judecătorului, încît amîndurora li s-a tăiat capul.
   

X

însemnările martirului Fileas despre evenimentele din Alexandria

1. întrucît spusesem mai înainte că Fileas şi-a dobîndit mare faimă şi pe

urma bogatelor sale cunoştinţe de învăţătură profană, să vină el însuşi de mar-
tor, să ne mărturisească el însuşi ce a fost şi să ne informeze despre martiriul
care a avut loc în Alexandria, căci mărturia adusă de el e de mai mare încre-
dere decît ceea ce am putea spune noi. Iată cum grăia el:

Extras din epistola lui Fileas către cei din Tmuis.

2. 
   
   33. 
       Evr., 10, 32 si urm.
       
   34. 
       Filim., 2, 6-8.
       
   35. 
       / Cor., 12, 31.
       
   36. 
       I Ioan, 4, 18.
       
   
   37. Probabil că această torturare se administra de un equleus, o unealtă de lemn de înălţi-
   mea şi forma unui cal, pe care era fixat trupul martirului spre a putea fi mai cu uşurinţă torturat.
   
   «întrucît toate aceste exemple, lămuriri şi semne minunate au fost aşe­zate pentru noi în dumnezeieştile şi Sfintele Scripturi³³, însemnează că şi feri­ciţii martiri care au suferit la noi n-au stat deloc la îndoială, ci şi-au îndreptat cu deplină curăţie ochii sufletului spre Dumnezeu cel Atotputernic şi, accep-tînd în cugetul lor moartea pentru credinţă, s-au legat cu toată tăria de chema­rea lor, în care au găsit că Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat pentru noi oamenii ca să nimicească toată fărădelegea şi să ne asigure puterile necesare spre a intra în viaţa cea veşnică. Pentru că «n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luînd, făcîndu-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflîndu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce³⁴.
   
3. 
   De aceea se nevoiau martirii, care purtau în sinea lor pe Hristos spre darurile cele mai înalte³⁵ şi îndurau orice oboseală şi orice suferinţă scornită de duşmani nu numai o singură dată, ci pentru unii chiar şi de două ori. De aceea, oricît de zeloşi erau paznicii în ameninţările lor, fie ele în vorbe, fie în fapte, martirii nu şi-au schimbat hotărîrea pentru că «iubirea desăvîrşită alungă frica»³⁶.
   
4. 
   Ce cuvînt ar fi atît de cuprinzător încît să poată descrie curajul şi stator­nicia lor în fiecare suferinţă, cînd oricare din trecători avea voie să se poarte rău cu martirii, unii îi loveau cu ciomagul, alţii cu nuiaua, alţii cu biciul, alţii cu cureaua sau, în sfîrşit, alţii cu frînghia.
   
5. 
   în fiecare din aceste chinuri vedeai o privelişte nouă şi constatai o rău­tate nesfîrşită. Unora li se legau amîndouă mîinile la spate apoi, stînd aşa ţin­tuiţi de un stîlp sau de o bîrnă, li se întindeau trupurile aşa ţintuiţi cu anumite unelte³⁷ şi li se smulgeau din încheieturi mădular după mădular. în astfel de torturi călăii aveau ordin să lovească în orice parte a trupului, nu numai în coaste, ca la ucigaşii de rînd, ci cu uneltele lor puteau sfîşia oriunde: în burtă, în pulpă ori în obraz. Alţii erau atîrnaţi de o singură mînă undeva într-o hală şi erau lăsaţi să stea spînzuraţi în felul acesta: această suferinţă întrecea în cru­zime pe toate celelalte prin întinderea peste măsură a încheieturilor şi mădu­larelor. Alţii erau legaţi de sulpi, faţă către faţă, fără ca picioarele lor să atingă pămîntul, iar din pricina greutăţii trupurilor, încheieturile trebuiau să se întindă şi să se strîngă forţat.
   

2. 
   Şi ei îndurau chinurile acestea nu numai atîta timp cît dregătorul împă­rătesc îi interoga şi cît timp era ocupat cu ei, ci vreme de aproape o zi întreagă, căci atunci cînd trecea la alţi osîndiţi, el lăsa pe lîngă ei pe unii din slujitorii săi ca să vadă dacă nu cumva, biruit de durere, dă semne de nesimţire, dar şi atunci ordinul era şi mai fără de milă: ca legăturile lanţurilor să fie şi mai strînse, afară de cazul cînd, după atîtea chinuri, osînditul îşi dăduse sufletul, în care caz el era azvîrlit jos şi tîrît la o parte.
   
3. 
   Căci vrăjmaşii noştri n-aveau voie să arate faţă de noi nici cea mai mică atenţie, ci împotriva noastră trebuiau să cugete şi să acţioneze în aşa fel ca şi cum noi nici n-am mai exista. Căci aceasta era cea de a doua suferinţă pe care vrăjmaşii o născociseră după cea a rănilor.
   
4. 
   După aceste chinuri unii mai erau puşi cu spatele pe o masă cu ghimpi ascuţiţi, dar cu picioarele depărtate unul de celălalt, strînse fiecare în butuci pînă la a patra încheietură, în aşa fel încît, cînd îi scoteau de acolo, era cu neputinţă să se mai ţină pe picioare din pricina loviturilor şi rănilor proaspete de pe întreg corpul. Alţii, aruncaţi pe pămînt, zdrobiţi cu totul de chinurile repetate ale torturilor, ofereau trecătorilor o privelişte mai înfiorătoare decît se păruse chiar în timpul execuţiei, căci purtau pe trupurile lor răni nenumă­rate şi care de care mai variate.
   
5. 
   în această situaţie unii mureau încă în timp ce erau torturaţi, ruşinînd prin răbdarea lor pe vrăjmaş; alţii erau zăvoriţi în temniţă pe jumătate morţi, unde după cîteva zile se sfîrşeau istoviţi de chinuri. Ceilalţi, însă, care-şi dobîndiseră vindecarea în urma îngrijirilor date, deveneau mai curajoşi pe măsură ce trecea timpul şi petreceau în temniţă.
   

38. 
    leş., 22, 20.
    
39. 
    leş., 20, 3.
    

10. Cînd primeau aşadar porunca să aleagă fie o eliberare blestemata în
caz că se ating de jertfele cele nelegiuite, fie, în caz că nu vor să jertfească, să
sufere pedeapsa cu moartea, martirii mergeau hotărîţi şi veseli la moarte, căci
ştiau ceea ce ni se rînduise prin Sfintele Scripturi³⁸: «Cel ce jertfeşte la alţi
dumnezei, afară de Domnul, cu moarte să piară» şi «să n-aveţi alt Dumnezeu
afară de Mine»³⁹.

11. 
    Acestea sînt cuvintele pe care de acolo din închisoare martirul cu ade­vărat filosof şi totodată şi prieten al lui Dumnezeu le adresa fraţilor din întreaga creştinătate, înainte de a primi sentinţa din urmă, pentru ca să-i infor­meze prin cîte a trecut, dar în acelaşi timp şi ca să-i îndemne să rămînă tari şi neclătinaţi în credinţa faţă de Hristos, chiar şi după moartea care-1 aştepta curînd⁴⁰.
    
12. 
    Dar de ce trebuie să scriu o istorie atît de lungă şi de ce să mai adaug noi lupte la cele pe care sfinţii martiri le-au îndurat în toată lumea, mai ales cele care n-au fost descrise după legea obştească, ci după o procedură care se practică doar în vreme de război?
    

XI