Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

Dar păstorul vostru a ştiut să pună piciorul în prag. După aceea prin rîvna lui şi-a înarmat întreg poporul şi adunînd parcă într-o mînă toate mîinile celorlalţi, a strîns laolaltă o singură ceată şi a pornit la prima luptă. Se gîndea că tocmai Biserica aceea care fusese mai mult asaltată de duşmani şi care a suferit şi de atunci încoace mult, îndurînd cu noi şi mai înainte de noi aceleaşi persecuţii, asemănîndu-se cu o mamă care şi-a pierdut copiii, trebuia să se bucure în mod deosebit de mai mari bunătăţi ale Celui Atotbun⁵.

După ce marele păstor a reuşit să îndepărteze fiarele sălbatice, lupii şi tot felul de animale crude şi sfîşietoare, şi dinţii leilor - cum zice Scriptura -⁶ le-a sfărimat, s-a gîndit să-şi adune din nou pe fiii săi la un loc şi pe bună drep­tate şi-a refăcut din nou suna turmei «ca să acopere de ruşine pe vrăjmaş şi pe pîngăritor»⁷ şi ca să dejoace planurile nelegiuiţilor.

Şi acum nu mai există vrăjmaşi pentru că nici n-au existat nicicînd⁸. Numai pentru scurtă vreme au tulburat pe alţii tulburîndu-se în acelaşi timp şi pe ei, după care au primit o pedeapsă binemeritată care a dus la ruină, atît pe prieteni şi -casele lor, cît şi pe ei înşişi, încît s-au putut verifica chiar şi prin fapte vechile proorocii scrise altădată pe tăbliţe de aramă.

în legătură cu acestea amintim o sfînta proorocie, în care se spune: «Sabie au scos păcătoşii, întins-au arcul lor ca să doboare pe sărac şi pe săr­man, ca să junghie pe cei drepţi la inimă. Sabia lor să intre în inima lor şi arcu­rile lor să se frîngă»⁹. Şi în alt loc: «Pierit-a pomenirea lor cu sunet) iar Dom­nul rămîne în veac»¹⁰, pentru că în durerea lor «strigât-au către Domnul şi nu era cel ce mîntuieşte, şi nu i-a auzit pe ei»¹¹. «Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat»¹². Dar şi sub ochii tuturor s-a confirmat adevărul următoarei proorocii: «în cetatea Ta chipul lor de nimic l-a făcut»¹³.

Dar ca şi uriaşii de demult, aşa şi aceştia au pbrnit luptă împotriva lui Dumnezeu, ceea ce a însemnat şi sfîrşitul lor. Dimpotrivă, urmările stăruinţei In Dumnezeu celei părăsite şi dispreţuite de oameni le vedem cu ochii, aşa cum ni le-a descris şi Isaia în următoarele cuvinte:

27. 
    «Veseleşte-te pustiu însetat, să se bucure pustiul, ca şi crinul să înflo­rească. Şi va înflori şi se va bucura pustiul. întăriţi-vă voi, mîini slabe, şi prin­deţi puteri, genunchi slăbănogi. Ziceţi celor slabi la inimă şi la cuget: întăriţi-vă şi nu vă temeţi; iată Dumnezeul nostru cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti. El va veni şi ne va mîntui pe noi»¹⁴. Căci, se spune mai departe: «izvoarele de apă vor curge în pustiu. Pămîntul cel fără de apă se va preface în bălţi şi ţinutul cel însetat va fi izvor de apă»¹⁵.
    
28. 
    Şi aceste lucruri, vestite altădată prin cuvinte au fost şi puse în sfintele cărţi. Acum însă ele numai sînt numai cuvinte şi nici doar pentru auzit, ci sînt fapte care ne-au fost transmise. Biserica aceasta era pustie, un loc fără apă, era ca o văduvă fără apărare, «ca în codru cu topoarele au tăiat uşile Locaşului Tău, cu topoare şi ciocane l-au sfărîmat. Ars-au cu foc Locaşul cel sfînt al Tău pînă la pămînt, spurcat-au locul numelui Tău»¹⁶. «Toţi cei ce treceau pe cale o culegeau, după ce îi dărîmaseră şi gardul». «A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea». Atunci, însă, prin puterea minu­nată a lui Hristos, cînd El a vrut-o, s-a făcut «ca un crin»¹⁷. E drept că atunci, după cuvîntul Domnului, a fost pedepsită ca de un părinte grijuliu căci «Dom­nul ceartă pe cei pe care-i iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul său care îi este drag»¹⁸.
    
29. 
    După ce 1-a timpul său a fost pedepsită după cuviinţă şi cu măsură, Biserica primeşte acum de sus porunca să se bucure din nou, căci înfloreşte «ca crinul» umplînd pe toţi de bună mireasma dumnezeirii, pentru că Scrip­tura spune: «izvoare de apă vor curge în pustiu, izvorul renaşterii dumne­zeieşti pe care o dă spălarea cea mîntuitoare (a botezului, n.tr.), aşa încît cea care înainte fusese pustie a devenit livadă, şi izvor de apă vie se vărsa peste cîmpia însetată şi mîinile altădată «slăbănoage», acum s-au întărit cu adevărat. Muncile de acum sînt dovezi puternice şi clare despre puterea mîinilor noastre. Dar şi genunchii altădată «slăbănogi» şi fără putere şi-au cîştigat acum uşurinţa de a umbla, încît calcă acum pe drumul drept al cunoaşterii lui Dum­nezeii şi se grăbesc spre stîna atotbunului Păstor.
    
30. 
    Iar dacă în urma ameninţărilor tiranului sufletele unora vor fi amorţit de frică, de acum nici pe ele nu le lasă nevindecate Cuvîntul cel vindecător, ci, dimpotrivă, le vindecă deplin întărindu-le şi facîndu-le să se încreadă în Dum­nezeu cu cuvintele: «întăriţi-vă, inimi slabe, şi nu vă temeţi»¹⁹.
    
31. 
    întrucît, aşadar, noul şi minunatul vostru Zorobabel²⁰ a înţeles dato­rită auzului fin al cugetului său că cea care se lăsase pustiită de dragul lui Dum­nezeu trebuie să se împărtăşească acum de aceste bunuri, de aceea hotărî ca după robia cea amară şi deznădejdea de mai înainte²¹, să nu lase nefolosită nici ruina prin care a trecut. De aceea înainte de toate prin participarea voastră a tuturora s-a împăcat cu Tatăl prin rugăciuni şi cereri, apoi avînd ca împreună-luptător şi colaborator pe Cel care singur poate învia morţii, a ridi­cat pe cea care ne pustiise după ce a curăţit-o şi vindecat-o mai înainte de toate relele. A îmbrăcat-o într-o haină care nu mai era cea veche, de altădată, ci cea despre care şi El era înştiinţat prin proorocul care spunea clar: «Slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decît a celui dintîi»²².
    

37. Pentru această biserică spaţiul împrejmuit a fost trasat mult mai larg decît cel dinţii, iar pe dinafară împrejmuirea a fost fortificată cu un zid exterior²³, astfel încît întreg ansamblul părea asigurat ca o cetate.

3o\ In faţă, un mare antreu, orientat spre înălţime, deschis razelor soarelui dinspre Răsărit²⁴, dădea celor ce stăteau departe de împrejmuiri o vedere largă spre cele din interior, invitînd, aşa zicînd, pe cei din afară să-şi întoarcă privi­rile spre primele intrări. De altfel nimeni din cei care trec pe dinaintea acestei biserici nu poate să nu rămînă impresionat dureros gîndindu-se la vechea clă­dire dărîmată, dar şi uimit de minunata realizare de acum²⁵. Poate că episco­pul se va fi gîndit că trecătorul va rămîne oarecum impresionat de această durere, care l-ar îndemna să intre. mai departe.

39. 
    In lăuntru cel care intra pe poartă nu putea înainta imediat cu «picioa­rele necurate» spre mijlocul bisericii, de aceea între templu şi primele intrări el a lăsat un spaţiu larg împodobit jur-împrejur de patru galerii sprijinite din toate părţile de coloane, înconjurînd spaţiul cu balustrade din lemn aşezate la o înălţime oarecare. Mijlocul acestui «antreu»²⁶ e deschis, neacoperit, încît se poate vedea cerul şi totodată se pot gusta atît aerul curat, cît şi razele soarelui.
    
40. 
    Aici au fost aşezate simbolurile curăţirii sfinte: în faţa bisericii este o fîntînă care poate spăla din belşug pe cei care intră spre curăţirea cea lăun­trică. Acest spaţiu prin care se intră oferă tuturor atît frumuseţe cît şi plăcere, ambele necesare celui care caută să se adîncească în tainele credinţei.
    

39. 
    Dar aici este vorba despre mai mult decît de o privelişte oarecare: galeriile interioare se deschid spre lăuntrul templului²⁷. Aşezîndu-le în faţa soarelui episcopul a făcut să se deschidă aici trei uşi, cea din mijloc mai largă şi mai înaltă decît celelalte două. El le-a împodobit cu plăci de bronz întărite cu fier, o lucrare plină de farmec, parcă ar fi vorba de o regină însoţită de două doamne de onoare.
    
40. 
    în acelaşi chip a orînduit şi galeriile aşezate amîndouă de o parte şi de alta a templului, împodobindu-le cu acelaşi număr de antree, folosind diferite deschideri spre interior şi împodobindu-le şi ele în chip variat cu lucrări de sculptură în lemn.
    

Basilica însăşi a fost construită de el din materiale şi mai bogate şi mai preţioase, nefiind deloc zgîrcit în mărinimia cu care a lucrat.

43. 
    în această privinţă cred de prisos să descriu lungimea şi lărgimea clă­dirii, frumuseţea şi măreţia ei strălucitoare care întrec orice cuvînt²⁸, înfăţişa­rea orbitoare a lucrărilor pe care încerc să le prezint în cuvînt, înălţimea ei care atinge cerurile, cedrii preţioşi ai Libanului, de care nici Scriptura n-a uitat să pomenească atunci cînd zice: «sătura-se-vor lemnele cîmpului, cedrii Liba­nului, pe care i-a răsărit»²⁹.
    
44. 
    Dar de ce e nevoie să descriu acum rînduiala plină de înţelepciune şi de măiestrie arhitecturală, frumuseţea neuitată a fiecărei părţi în parte, cînd mărturia vederii ne scuteşte de lămurirea pe care ne-o aduc urechile? După ce a isprăvit astfel biserica, el a împodobit-o în cinstea înm-statătorilor cu tronuri prea frumoase în cinstea celor din frunte, iar pe deasupra cu bănci aşezate într-o rînduiala şi ordine cuviincioase, cu străni pentru preoţi³⁰, aşa cum se cuvine. Apoi a aşezat la mijloc sfîntul altar al tainelor sfinte, care, pentru a rămîne ferit de mulţime, a fost înconjurat cu grilaj de lemn³¹ executat în cea mai aleasă fineţe, spre a oferi privitorilor cea mai frumoasă privelişte.
    
45. 
    Nici pavajul nu a fost deloc neglijat: 1-a împodobit în chip desăvîrşit în marmură de toată frumuseţea.
    

După aceea s-a îndreptat şi spre exteriorul templului. De amîndouă păr­ţile, abside şi încăperi destul de mari, adăugate una după alta şi sprijinindu-se pe flancurile bisericii şi împreunîndu-se cu ea prin pasaje care dau în clădirea centrală³². Cît priveşte locurile rezervate curăţirii şi spălărilor prin apă şi prin Duh Sfînt, prea paşnicul şi evlaviosul nostru Solomon³³, după ce a terminat construcţia bisericii, a adăugat şi ceea ce spunea proorocia amintită (ca să fie într-adevăr şi mai largi decît au fost).

46. 
    Acum într-adevăr s-a adeverit spusa proorocului: «Slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decît a celui dintîi»³⁴, căci şi trebuia şi se cuvenea să se întâmple acest lucru după ce Păstorul şi Domnul lui a suferit odată pentru totdeauna moartea pentru el şi după ce prin patimă, a schimbat în cinste şi în mărire neputinţa trupului pe care-1 luase asupra Sa, răscumpă-rîndu-1 şi trecîndu-1 din stricăciune în nestricăciune, aşa încît şi acest locaş tre­buia să se împărtăşească din roadele iconomiei Mîntuitorului. Iar pentru că Biserica a primit de la El o făgăduinţă cu mult mai mare decît una pămîn-tească, ea şi doreşte într-adevăr să primească pentru veşnicie o mărire cu mult mai mare prin naşterea din nou a învierii într-un trup nestricăcios, împreună cu cetele îngerilor de lumină, în sălaşurile mai presus de ceruri în unire cu însuşi Iisus Hristos, Binefăcătorul tuturor. .
    
47. 
    Acum, însă, în vremile noastre, prin harul lui Dumnezeu, Biserica altădată atât de văduvită şi de părăsită, o vedem înconjurată numai de flori, devenind, potrivit proorociei, într-adevăr «ca un crin»³⁵, căci şi-a luat iarăşi haina de nuntă şi şi-a pus pe cap şi cununa bunăvoirii la care a fost chemată de Isaia să dănţuiască şi să aducă slavă împăratului nostru Dumnezeu, preamă-rindu-L în cuvinte de. laudă ca acestea, pe care să le ascultăm:
    
48. 
    «Bucura-Mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul Meu, că M-a îmbrăcat cu haina mîntuirii, cu veşmântul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire Mi-a pus Mie cunună şi ca pe o mireasă M-a împodobit cu podoabă. Ca pămîntul care răsare ierburi şi ca o grădină în care sămînţa încolţeşte, aşa Domnul Dumnezeul va face dreptatea să răsară şi înaintea tuturor neamurilor preamărirea Sa»³⁶.
    
49. 
    La care, în chip asemănător, Mirele, Cuvîntul ceresc, Iisus Hristos răs­punde spunînd următoarele: «Nu te înfricoşa, căci nu vei rămîne de ocară,că de ruşinea cea veşnică vei uita şi de ocara văduviei tale mai mult nu-ţi vei aduce aminte. Nu ca o femeie părăsită şi slabă la inimă te-a chemat pe tine Domnul, nici ca pe o femeie din tinereţe urîtă, zis-a Dumnezeul tău. Puţină vreme te-am părăsit şi cu milă mare te voi milui. întru mînie putină am întors faţa Mea de către tine şi cu milă veşnică te voi milui, zis-a Cel ce te-a izbăvit pe tine, Doamnul»³⁷.
    
50. 
    «Deşteaptă-te, deşteaptă-te, scoală-te Ierusalime, cel ce a băut din mîna Domnului paharul mîniei Lui, că paharul căderii şi paharul mîniei l-ai băut şi l-ai deşertat. Şi nu era cine să te mîngîie din toţi fiii tăi, pe care i-ai năs­cut, şi nu era cine sate ţină de mînă dintre toţi fiii tăi, pe care i-ai crescut. Iată, am luat din mîna ta paharul mîniei Mele şi nu vei mai adăuga încă a-1 bea. Şi îl voi da pe el în mîinile celor ce cu nedreptul te-au asuprit şi te-au smerit»³⁸.
    
51. 
    «Scoală-te, scoală-te, îmbracă tăria ta, scutură praful şi te scoală şi şezi, dezleagă legătura grumazului tău»³⁹. «Ridică împrejur ochii tăi, iată fiii tăi au venit la tine. Viu sînt Eu, zice Domnul, căci cu toţi, cu aceştia, ca şi cu o podoa­bă te vei îmbrăca şi vei pune pe ei împrejurul tău, ca o mireasă podoaba. Că cele pustii ale tale şi cele risipite şi cele căzute acum se vor strimta de cei ce locuiesc şi se vor depărta de tine toţi cei ce te mănîncă pe tine.
    
52. 
    Că vor zice la urechile tale fiii tăi, pe care i-ai pierdut: strimt este mie locul, fă-mi loc ca să locuiesc! Şi vei zice atunci în inima ta: «Cine mi i-a născut pe aceştia, că eu fără de fii am fost şi văduvă şi pe aceştia cine mi i-a hrănit? Eu am rămas singură, dar aceştia unde au fost?»⁴⁰.
    
53. 
    Acestea le prezisese Isaia şi încă de multă vreme fuseseră rînduite pentru noi, fiind scrise în cărţile sfinte şi se cădea ca adevărul acestor proorocii să fie întărit cumva de fapte.
    
54. 
    Or întrucît Mirele, Cuvîntul însuşi, spusese aceste cuvinte Miresei sale, Bisericii celei sfinte şi sfinţite, se cădea ca şi starostele Mirelui, care încă este de faţă⁴¹ şi care prin rugăciunile voastre ale tuturora a ridicat împreună cu voi mîinile⁴², v-a trezit şi v-a ridicat, trebuia, zic, să ridice şi pe această femeie care zăcea ca un cadavru şi care nu mai avea nici o nedejde din partea oame­nilor şi pe care El o înviase prin voinţa lui Dumnezeu, împăratul lumii, şi prin arătarea puterii lui Iisus Hristos, iar după ce a înviat-o să o aşeze iarăşi în cin­stea despre care mărturisesc Scripturile sfinte.
    
55. 
    Fără îndoială că aceasta e o mare minune, de care nu ne putem destul mira mai ales pentru cei care judecă lucrurile numai după cît se văd ele înafară. Dar şi mai de admirat decît minunile sînt temeiurile primordiale şi modelele de ordin duhovnicesc, cu alte cuvinte, chipurile dumnezeieşti după care se reînnoieşte zidirea cea duhovnicească şi sfînta din suflete.
    
56. 
    Pe aceasta a făcut-o însuşi Fiul lui Dumnezeu după chipul Său⁴³, şi anume întru totul asemenea Sieşi, cu o fire nepieritoare, netrupească, spiritua­lă, străină de orice materie pămîntească şi dotată cu putere cugetătoare. Odată creată, ea a fost adusă de la nefiinţă la fiinţă, iar pe deasupra i-a făcut, pentru el şi pentru Tatăl, o mireasă sfînta, un templu întru totul sfînt, aşa cum însuşi a spus-o limpede cînd a zis: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu»⁴⁴. Atît de curat şi de desăvîrşit era încă de la început su­fletul omenesc, încît se poate spune că purta în el chipul Cuvîntului ceresc.
    
57. 
    Dar prin pizma şi lucrarea diavolului care nu caută decît răul, sufletul s-a plecat din voie liberă patimilor şi răutăţii, căci, nemaiavînd ocrotitor, deve­nise o pradă uşoară, gata de a cădea în cursă, aşa că a fost biruit de cei care de multă vreme îl pizmuiseră. Nimicit de cursele şi de meşteşugirile duşmanilor nevăzuţi şi ale vrăjmaşilor lăuntrici, el a căzut atît de cumplit încît din virtutea lui n-a mai rămas «nici piatră pe piatră»⁴⁵, fiind prăvălit cu totul la pămînt, mort de-a binelea, iar gîndirea lui Dumnezeu fiindu-i de acum deplin amorţită.
    
58. 
    Căzut în aşa măsură, cel ce fusese «zidit după chipul lui Dumnezeu» n-a fost «stricat şi păscut de mistreţul»⁴⁶ ce iese dintr-o pădure pe care am pu­tea-o vedea cu ochii, ci de un duh ucigător şi de nişte fiare duhovniceşti săl­băticite, care au aprins în el nişte patimi care seamănă cu «săgeţile aprinse»⁴⁷ ale propriilor lor răutăţi: «au ars cu foc Locaşul cel sfînt al lui Dumnezeu, spur-cat-au numele Lui»⁴⁸. Apoi au ascuns pe acest nenorocit sub o grămadă de pămînt, încît nu i-au mai lăsat nici o nădejde de scăpare.
    
59. 
    Dar Ocrotitorul său, Cuvîntul, Luminătorul şi Mîngîietorul cel dum­nezeiesc, mînat de dragostea cea iubitoare de oameni a Tatălui, l-a primit din nou după ce acesta îndurase dreapta pedeapsă pentru păcatele sale.
    
60. 
    Alegînd mai întîi sufletele împăraţilor celor mai vrednici⁴⁹ de chema­rea lor, Cuvîntul a început, cu ajutorul acestor oameni, cei mai iubitori de Dumnezeu, să curăţească întreg pămîntul de oameni nelegiuiţi şi cruzi, pre­cum şi de tiranii cei sîngeroşi şi potrivnici lui Dumnezeu. După aceea a scos la lumină pe cei care fuseseră prietenii Săi şi care îşi închinaseră Lui toată viaţa şi care se ascunseseră sub ocrotirea Lui ca şi cum s-au ferit de rele, ca şi cum s-ar fi apărat de primejdiile furtunilor. Pe aceştia i-a cinstit cum se cuvenea, înmî-nîndu-le daruri din partea Tatălui. Prin ei a curăţit apoi prin învăţătura Sa şi cu ajutorul unor pătrunzătoare povăţuiri, ca şi cu nişte sape şi hîrleţe, sufletele care se spurcaseră înainte⁵⁰ şi care fuseseră copleşite de grămezile de moloz, pe care-1 cuprindeau legiuirile cele nedrepte.
    
61. 
    După ce a prelucrat bine şi frumos întreg ogorul sufletelor voastre, Domnul a pus ca îndrumător spre viitor pe conducătorul vostru de azi, cel prea înţelept şi iubitor de Dumnezeu⁵¹, care fiind dăruit de Dumnezeu cu judecată şi cu înţelepciune, poate cunoaşte şi deosebi gîndurile sufletelor Care i-au fost încredinţate. Şi, ca să zicem aşa, din prima zi el n-a încetat încă deloc să zidească fie aur strălucitor, fie argint curat şi verificat, fie pietre preţioase şi nestemate, încît iarăşi a împlinit în voi cu adevărat proorocia sfîntă şi tainică în care se spune:
    
62. 
    «Iată zidurile tale le voi împodobi cu pietre scumpe şi voi pune teme­lia ta pe safire. Şi voi face crestele tale de rubin şi porţile tale de cristal, iar împrejmuirea de pietre nestemate. Toţii copiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi se vor bucura de mare fericire. Şi vei fi întemeiată pe dreptate»⁵².
    
63. 
    Da, într-adevăr, pe bună dreptate a înălţat zidirea şi după vrednicia întregului popor a împărţit sarcinile⁵³. Pe unii i-a împrejmuit doar cu zid exte­rior, întărindu-i parcă de un zid al credinţei celei nerătăcite, ceea ce ar vrea să însemneze mulţimea cea fără număr a poporului neputincios de a susţine o construcţie mai puternică. Altora le-a încredinţat intrările în casă, poruncin-du-le să stea de veghe la uşi şi să conducă la locurile lor pe cei ce intră. Ei pot fi numiţi pe bună dreptate propileele sau pridvoarele templului. Pe alţii i-a spri­jinit pe primele patru coloane exterioare care stau împrejurul altor patru col­ţuri ale curţii: pe ei îi putem apropia de înţelesul celor patru Evanghelii. Şi iarăşi, alţii care stau apropiaţi strîns de fiecare colţ al bazilicii: ei sînt catehu-menii aflaţi încă în stare de creştere şi de progres⁵⁴, dar nu prea îndepărtaţi de privirea spre tainele interioare, care este rezervată «credincioşilor».
    
64. 
    Printre aceştia din urmă el a ales sufletele curate, care aii fost curăţate ca aurul prin baia dumnezeiască (a botezului, n.tr.), sprijinindu-i pe unii ca şipe nişte stâlpi, care sînt mult mai tari decît cei din afară, pe învăţăturile tainice cele mai lăuntrice ale Scripturii, iar pe alţii luminîndu-i prin deschiderile orientate spre lumină.
    
65. 
    Podoaba. întregului templu o formează singura uşă mare de intrare spre mărirea împăratului celui mare, a singurului şi unicului Dumnezeu, lîngă care de ambele laturi ale puterii nemărginite a Tatălui au fost aşezaţi Hristos şi Duhul Sfînt ca razele cele de rangul doi ale Luminii⁵⁵. Şi, în sfîrşit, prin întreagă Biserica, el exprimă larg şi foarte bogat limpezimea şi lumina adevă­rului, căci pretutindeni şi de toate părţile el a ales pietrele vii, tari şi bine potri­vite ale sufletelor. Din toate acestea s-a împodobit casa cea împărătească, stră­lucită, plină de lumină atât în lăuntru, cît şi afară, pentru că nu numai sufletul, ci şi trupul străluceşte în ei prin farmecul bogat al fecioriei şi al evlaviei.
    
66. 
    Mai sînt însă în acest locaş sfînt şi tronuri, precum şi nenumărate bănci şi scaune, care corespund la tot atâtea suflete în care au fost împărţite daruri ale Duhului Sfînt, cum «s-au arătat ele la sfinţii apostoli şi la însoţitorii lor,, împărţite limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei»⁵⁶.
    
67. 
    Dar sub chipul întâistătătorului vedem pe Hristos însuşi, pe cînd în cei care stau în jurul Lui, în al doilea rang, vedem pe cei care s-au împărtăşit în chip corespunzător din darul puterii lui Hristos şi a Duhului Sfînt. Poate că scaunele sînt unul sau altul dintre îngerii daţi fiecăruia spre educare şi spre ocrotire⁵⁷.
    
68. 
    Privitor la venerabilul, marele şi unicul altar, ce altceva ar putea fi decît cel mai nepătat şi mai sfînt dintre sufletele tuturor preoţilor la un loc? în dreapta lui sta Marele Preot al lumii, Iisus însuşi, Cel Unul născut al lui Dum­nezeu, primind cu o faţă surâzătoare şi cu mîinile ridicate tămâia cea cu bună mireasmă pe care i-o aduc toţi oamenii credincioşi, precum şi darurile nesîn-geroase şi nematerialnice aduse prin mijlocirea rugăciunilor, şi le duce Tatălui care este în ceruri, Dumnezeul cel peste toate, Căruia mai întâi I se închină El însuşi şi-I aduce cuvenita cinstire, iar în al doilea rînd îl roagă să ne fie pururea milostiv şi binevoitor⁵⁸.
    
69. 
    Acesta-i aşadar marele templu, pe care în toată lumea locuită câtă e sub soare 1-a zidit Cuvîntul, marele Creator al lumii, după ce a plăsmuit pe pămînt acest chip înţelegător al boitelor cereşti din lumea cealaltă, pentru ca întru El să se cinstească şi să I se aducă închinare de către întreaga făptură şi de către fiinţele vii şi înţelegătoare cîte sînt pe pămînt.
    

46. 
    Cînd e vorba de ţinuturile de deasupra cerurilor şi de prototipurile de acolo ale lucrurilor de pe pămînt, despre Ierusalim, căruia îi spunem şi «Ieru­salimul cel de sus» şi muntele ceresc al Sionului⁵⁹, despre cetatea Dumnezeu­lui celui viu, cea de deasupra lumii, în care prăznuiesc pe Ziditorul lor şi Stăpî-nul lumii întregi prin teologhisiri negrăite şi neajunse de mintea noastră mii de cete îngereşti şi o Biserică a celor «întîi născuţi, care sînt scrişi în ceruri»⁶⁰, nici un muritor nu e în stare să-1 cînte cum s-ar cuveni, căci «ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El»⁶¹.
    
47. 
    întrucît încă de pe acum am fost făcuţi vrednici să ne împărtăşim din aceste bunuri, toţi laolaltă, bărbaţi, femei şi copii, mici şi mari, să lăudăm şi să preamărim neîncetat într-un duh şi cu un singur suflet pe Pricinuitorul acestor mari daruri care ni s-au hărăzit, «pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile noastre, pe Cel ce vindecă toate bolile noastre, pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa noastră, pe Cel ce ne încununează cu milă şi cu îndurări; pe Cel ce umple de bucurie dorirea noastră. Că pe cît sînt de departe răsăriturile de apu­suri, atît depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. în ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El»⁶².
    
48. 
    Păstrînd dar vie atât acum, cît şi în toate vremile ce vor veni amintirea acestor bunătăţi dumnezeieşti, să avem înaintea ochilor în duh, ori de cîte ori răsuflăm, pe Pricinuitorul şi Conducătorul acestei adunări, al acestei zile vesele şi strălucitoare, iubindu-L şi preamărindu-L cu toată puterea sufletului! Şi acum să ne ridicăm⁶³ şi să-L rugăm cu glas tare, care vine de la inimă, să ne ocrotească şi să ne apere în staulul Lui pînă la sfîrşit şi să hărăzească pace, pacea Sa cea nezguduită, neclintită şi veşnică întru Hristos Iisus, Mîntuitorul nostru, prin care slavă să aducem lui Dumnezeu în veci, Amin.
    

V

Copie de pe legiuirile împărăteşti privitoare la creştini

1. Şi acum să reproducem textul ordonanţelor împărăteşti ale lui Con-
stantin şi Liciniu⁶⁴ traduse din limba latină.

Copie de pe edictele împărăteşti traduse din limba latină.

2. «Socotind încă de mai demult că nu se cade să oprim libertatea religiei,
ei că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după cugetarea şi după voinţa sa să hotă­rască liber din punct de vedere religios, de aceea am decis încă de mai înainte ^u9^ji^reştinikLr să li se îngăduie să-şi păstreze credinţa sectei lor şi a feligiei lor.

119. 
     Aluzie la edictul de toleranţă dat de Galeriu în anul 311. 119 a. Acest rescrip't s-a pierdut.
     
120. 
     Cuvintele acestea, care lipsesc la Lactanţiu, aparţin lui Liciniu.
     

3. 
   Dar întrucît în rescript^u9a părea că ar fi fost adăugate numeroase şi variate condiţii ^J" potrivit cărora această permisiune era dată şi pentru creşti­nii înşişi, poate că s-a întîmplat ca unii dintre ei să fi fost între timp respinşi ori împiedicaţi de a aplica acest cult.
   
4.