Paul goma cod „BĂrbosul”

D. S.: N-ar putea fi bătuţi aceşti „dirijori” cu propria lor armă? În mod cert autorii sunt mai inteligenţi şi-şi cunosc mai bine meseria. N-ar putea lua cât mai des legătura directă cu conducerea, căci ea constituie în această perioadă de trecere forţa motrice pozitivă, fiind din punct de vedere politic cel puţin „înstrăinată”.

P. G.: Acei autori, care prin poziţia lor politică au acces la conducerea de partid, sunt scriitorii activişti, care pentru a nu-şi pierde fotoliul [subliniat de mână şi bifat cu semnul văzut] (fotoliul fiind, după cum bine se ştie, cel mai preţios instrument de lucru al scriito-rului!), spun minciuni gogonate, minciunile lor vizând ambele sensuri. Ei mint conducerea politică cam astfel: „Autorii noştri n-au nici un de greutăţi, ci din contră. Prea stimate tovarăşe C [eauşescu]., în numele tuturor autorilor vă mulţumesc cu adâncă recunaştinţă.” Iar autorilor, care aşteaptă rezultatul unor asemenea întâlniri, li se anunţă fericita veste: „Conducerea superioară de partid va pune în curând în discuţie problema pe care am ridicat-o, analizând-o, acţionând în consecinţă”, sau „Conducerea superioară de partid este de părere că nu este acum momentul oportun pentru a se ridica această problemă – de exemplu problema cenzurii. Să mai aşteptăm, condiţiile nu sunt coapte.” Când, cu ocazia unor astfel de convorbiri, Nicolae Ceauşescu 1-a întrebat pe preşedintele Uniunii scriitorilor, care sunt „problemele spinoase” ale autorilor, acesta a răspuns prompt: „Scriitorii români nu au decât o singură problemă: Ei ar dori o casă a scriitorilor, undeva pe litoralul Mării Negre”. După o pauză neobişnuit de lungă, Ceauşescu a răspuns: „Mă bucur că scriitorii noştri nu au decât probleme de acest gen. Problema să fie soluţionată urgent!” Astăzi scriitorii români au în Mangalia Nord, pe frumosul litoral, o „casă a scriitorilor” după toate regulile artei.

D. S.: Adică depolitizare, reducere la privilegii, [pasajul italizat pare încadrat între 2 paranteze pătrate. Calitatea fotocopiei nu permite descifrarea semnelor] Realitatea este deci realitatea creată artificial de Mijlocitori: o poezie a minciunii.

P. G.: In ochii cenzorilor, autorii şi publicul sunt lipsiţi de importanţă, căci potentaţii acestora sunt convinşi că numai ei – prin restricţii şi dirijarea literaturii pe o „cale permisă” – au creat literatura. Cenzorii se văd în textele apărute ca într-o oglinda şi îşi spun: „Ia priveşte, cine creează în realitate literatura? Nu artiştii, aceste creaturi nenorocite, care în fond nu scriu altceva decât ceea ce le dictez EU.” Din fericire autorii nu au aceeaşi [cuvântul pare să fie subliniat] părere despre „utilitatea” cenzurii. În ceea ce priveşte lenta distrugere a barierelor cenzurii, sunt mai curând optimist.

D. S.: Se pare că birocraţia ar dori să împiedice prelucrarea unui traumatism vechi, dar încă nevindecat şi să rămână la o stăpânire timidă, venită din amintiri deoarece se teme că aspectele neostaliniste ale societăţii, pe care ea le încorporează, ar putea fi descoperite. Vezi vreo şansă de autosalvare? [reapar liniile isterice trasate oblic cu mâna, fără extremităţi clare]

P. G.: Nu există nimic ce nu poate fi schimbat, trebuie doar găsită maneta prin care această pseudorealitate să fie scoasă din ţâţâni, şi mai ales curajul de a manevra [cuvânt tăiat cu o linie oblică] această manetă şi de a prelua toată responsabilitatea.

D. S. P. G. D. S.

Şi care ar fi această manetă, cel puţin deocamdată?

Scrisul.

În toamnă, a apărut la editura Suhrkanp noul tău roman „Uşa, o carte mai subţire ca „Ostinato, dar înconjurată de asemenea de aureola unui scandal. Unul din foştii tăi prieteni a lansat zvonul că romanul ar fi un roman codificat.

P. G.: Hai să enumerăm câteva „chei” (mai potrivite) pentru „Uşa”. De exemplu: oamenii, care au trăit multă vreme în condiţiile închistării [corect: închisorii], redevin deţinuţi o dată cu primele semne care arată că o uşă stă să se închidă pe dinăuntru. Sau o altă cheie: absenţa închisorilor nu este suficientă spre a-i face pe oameni liberi. Nu am folosit modele pentru personajele mele, dacă cineva vrea să se regăsească în roman – cu atât mai rău pentru el. Cenzurii însă, i-a revenit, prin această calomnie, un cadou regesc, astfel a avea „un argument” [cuvintele subliniate se vor inversate prin intermediul unei semn grafic scris de mână; pasajul subliniat a fost marcat cu o linie verticală]

D. S.: Prin fragmentele din „Ostinato” citite în cercul literar al lui M. R. Paraschivescu, precum şi prin interviul tău împotriva cenzurii publicat într-un almanah, nu prea te-ai făcut [scris de mână şi inserat în text] îndrăgit. „Ostinato” a fost interzis. „Uşa” de asemenea. [întregul paragraf a fost marcat cu o linie verticală în stânga căreia a fost scris de mână şi încercuit un X.

P. G.: Au existat o mulţime de pretexte pentru această interzicere, în primul rând: pornografia. „Femeile acestea sunt cam lesbiene” (aceasta se referă la personajele din „Uşa”), mi-a explicat profesorul de logică Dumitru Ghişe, secretarul cultural al CC [bifat cu semnul văzut] La întrebarea unui publicist francez al O. R. T. F.-ului, într-un dialog direct Paris – Bucureşti intitulat: „De ce Goma este interzis în România?” fosta mea profesoară de literatură, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga [g-ul a fost adăugat ulterior, de mână, în locul c-ului iniţial] a dat un răspuns clar: „Cartea lui Goma este pornografica, există de pildă acolo unpederast”. [bifat cu semnul văzut]

D. S.: Care a fost adevărata cauză pentru care „Ostinato” a fost interzis: campania de calomnii, „Uşa'] sau, după cum ar dori să creadă Occidentul, înăspririle neostaliniste din România? [paragraful a fost marcat cu o linie verticală]

P. G.: Calomniile n-au făcut decât să accelereze interzicerea lui „Ostinato”. Cenzorii noştri nu sunt decât culegători profesionişti de cuvinte, ei se tem de orice cuvânt (chiar şi de propriile lor cuvinte). Până în mai 1970, nu au îndrăznit să interzică „Ostinato”, n-au făcut decât să se lege de cuvinte şi să disece frazele. Atunci „prietenul” le-a servit un „argument autentic”. În sensul că Goma nu scrie numai o literatură incomodă, el insultă şi pe conducătorul de partid şi de stat -deci însuşi partidul! Până atunci cenzorii s-au mulţumit să-mi reproşeze o simpatie pro-nazistă, pentru că nu am făcut din sasul transilvănean din „Ostinato” un Hitler în miniatură. Sau, m-au acuzat de antisovietism, referitor la „marele inchizitor”, apoi de prosovietism – un colonel al securităţii statului care m-a urmărit într-o misiune secretă, a informat occidentul neştiutor despre activitatea de spionaj a lui Goma în favoarea Uniunii Sovietice. In sfârşit, Dumitru Popescu [doar prima silabă a fiecăruia dintre cele 2 cuvinte este subliniată de mână] actualul ministru al culturii a furnizat o a patra versiune: [bifat cu semnul văzut] interzicerea cărţii nu a fost făcută din considerente politice, ci din considerente pur literare: „Ostinato” ar fi pur şi simplu un roman slab.

D. S.: Adevăratul motor al cenzurii pare a fi un mecanism diabolic de neîncredere şi nesiguranţă Este compensată aceasta nesiguranţă printr-un supracontrol?

P. G.: Mai bine zis ea se continua până în maşina de scris a autorului. Rezultatul este autocenzura – cel mai rău şi cel mai tragic fenomen. Dar după fiecare catastrofa, care presupune şi mutaţii biologice, în acest post-stalinism a încolţit o sămânţă din care răsare un nou tip de om.

D. S.: Deci, noua conducere de partid a încercat în zadar să introducă norme noi, infecţia interioară se menţine? [bifat cu semnul văzut]

P. G.: Pentru a stârpi într-adevăr stalinismul, nu ajung normele noi, chiar dacă acestea au un caracter antistalinist. Stalinismul a pătruns în sufletul poporului datorită fricii care a durat ani de-a rândul. [bifat cu semnul văzut]

Frica [subliniere îngroşată] trebuie stârpită, nu numai din sufletele celor stăpâniţi, ci mai ales din sufletele acelora care ocupă posturi importante. Pentru ca să nu le mai fie teamă să facă, ceea ce pretind că fac. [pe spaţiul rămas liber, cineva a desenat două linii orizontale paralele]

Această frică, încă „cultivată” stă la baza unui mecanism de înlănţuiri diabolice: redactorii, lectorii, directorii de editură trebuie să răspundă cu „capul” de atitudinea lor politică corectă faţă de manuscrisele propuse pentru tipar.

D. S.: Deci, o structură care, în această societate socialistă prin structură, interzice o literatură cu adevărat socialistă? Căci, eu cred că şi operele tale fac parte din ea.

P. G.: Mai mult: „Adevărata poziţie politică” îşi schimbă zi de zi nuanţele. Ceea ce este astăzi „bine” poate fi mâine mai puţin bine sau complet „greşit”.

Redactorii nu au certitudinea că aprecierile lor pozitive nu vor fi luate mâine drept „lipsă de vigilenţă” sau drept „complicitate”. Dar cine vrea să gireze cu capul pentru sine însuşi, nemaivorbind pentru altul?

D. S.: Această „închisoare din cap”, [subliniere îngroşată] o temă din „Ostinato”, este tema principală din UŞA [cuvântul „UŞA” a fost adăugat de mână peste un alt cuvânt – ilizibil din cauza ştersăturii pronunţate]

P. G.: în „Ostinato” nelibertatea a fost închisoarea propriu-zisă, palpabilă. În „Uşa” este închisoarea dinăuntrul oamenilor, trau-matis-mul suferit îi obligă să-şi construiască benevol o închisoare.

D. S.: Şi ce înseamnă asta referitor la acţiunea cărţii?

P. G.: Patru femei observă deodată că sunt închise într-o cabana pe munte. Nimeni nu ştie cum. Din acest moment ele îşi însuşesc psihologia unui deţinut şi acţionează ca atare: trag la sorţi paturile, aleg un paznic al celulei [corect: şef de cameră/celulă], stabilesc „program pentru omorârea timpului”, un „regulament de funcţionare” ş.a.m.d. -ca într-o celulă adevărată. Numai o singură persoană, o fată de 15 ani se opune „detenţiei”.

D. S.: Ce repercursiuni are această psihologie de închisoare asupra femeilor?

P. G.: încăperea închisă trezeşte sexualitatea. Ele îşi povestesc diferite „aventuri” erotice, unele reale, altele născocite.

D. S: Deci de aici apare pornografia.

P. G.: De aici. A doua componentă a „detenţiei” este esenţială. Celula declanşează spovedanii – spovedanii în sensul recunoaşterii greşelilor. Astfel activista Iosub îşi purifică [?] pentru prima oară în viaţa ei amintirile: ea povesteşte cum a „activat” la colectivizarea obligatorie a agriculturii române.

D. S.: Pentru cenzură aceasta a constituit desigur un motiv, de a te învinui de „falsificarea realităţii obiective”.

P. G.: Exact. Celelalte două femei cunosc numai evenimentele sistemului stalinist, ele nu au fost niciodată într-o închisoare propriu-zisă.

D. S.: Şi fata? Ea este doar fiica unui înalt activist? Poate ea să reziste pentru că a trăit într-un mediu asigurat?

P. G.: Numai în parte. În primul rând se opune, pentru că este tânără. Oamenii tineri nu acceptă prin natura lor forme de viaţă premortale, ca ce exemplu, detenţia.

D. S.: Deci tineretul care respinge stalinisnul sufletesc, [bifat cu semnul văzut]

P. G.: Printre altele şi asta. Dar eu am vrut să spun, că copii [sic! Ţ] foştilor înalţi activişti au cea mai puternică alergie împotriva stalis-mului. Pe de o parte sub presiunea interzicerilor paterne „de a evita plebea şi de a rămâne în propriile cercuri” ei află adevărul de la prietenii lor, de la colegii de şcoală, din „afară”; pot deci compara, ceea ce este „real” cu ceea ce nu prea se spune. Pe de altă parte se adaugă posibilităţile de informare de acasă, unde pe baza unei poziţii politice şi sociale aparte pot afla direct de la „sursă”, dar şi din presa străină şi din călătorii, lucruri care rămân ascunse muritorilor de rând.

D. S.: Salvarea vine deci de la copiii elitei?

P. G.: Nu tocmai asta, dar oamenilor le vine mai uşor când află că bunul Dumnezeu nu bate cu bâta ci. Cu copiii.

D. S.: Investigaţii de conştiinţă antistalinistă?

P. G.: Stalinismul a trecut, rămân doar rănile deschise. Stalinismul a fost dramatic, desigur, dar poststalinismul este tragic. Convalescenţa se dovedeşte a fi o adevărata boală.

D. S.: Când crezi că va fi posibilă adevărata convalescenţă?

P. G.: în aproximativ 10-15 ani: oamenii ar trebui măcar să uite că sunt bolnavi. Sângele otrăvit, celulele distruse se regenerează relativ repede. Dar nu psihicul amputat, cu atât mai puţin conştiinţa, sentimentele. S-ar putea ca şi urmaşii celor răniţi să moştenească dramatismul. Speranţa noastră crede numai în acei oameni tineri, dar şi maturi, copiii protipendadei, dar şi ai muritorilor de rând care s-au opus „detenţiei” şi se opun în continuare. Închisoarea şi libertatea sunt în noi înşine, nu în afara noastră. Important este şi faptul că există oameni (şi nu sunt puţini) care rămân benevol mai departe în detenţiune. Pentru a putea elibera un om, trebuie înlăturată şi sursa propriei detenţii. Pentru a distruge teama, trebuie înlăturate motivele [corect: cauzele] ei.

D. S.: Datorită „interpretării amicale” [„amicul” fiind Alexandru Ivasiuc] a „Uşii”, o carte unde sunt atinse tocmai aceste teme, ai scris o scrisoare lui Ceauşescu, probabil în speranţa că acest om, care a contribuit cel mai mult la înlăturarea urmărilor stalinismului intern şi extern, va spune un cuvânt în cazul tău.

P. G.: Eu m-am adresat lui, mai ales fiindcă în această afacere calomnioasă a fost implicat şi numele său, dar şi pentru că la noi el este „cea mai înaltă instanţă”. Pentru aceasta am fost exclus din partid, şi nu în cadrul adunării generale a organizaţiei de partid, căci aceasta s-a opus, ci am fost „lichidat” fără zgomot. La 15 martie mi-au comunicat patru autori şi trei activişti că nu am fost niciodată primit în partid, [pe spaţiul liber rămas în stânga paginii au fost notate de mână o serie de semne, cuvinte, cifre, ilizibile, din nefericire, din cauza proastei calităţi a fotocopiei]

D. S.:

— Răspunsul pozitiv la scrisoarea ta a fost deci paşaportul pentru plecarea în Occident. Se spera că astfel vor scăpa da tine?

P. G.: îmi pare nespus de rău, însă această bucurie nu le-o pot face. În orice caz sunt pregătit pentru orice „întâmplare” imaginabilă, de exemplu că vameşii vor găsi în bagajele mele un pacheţel cu stupefiante, [bifat cu semnul văzut] Acest lucru ar rezolva unele probleme, pentru cei ce nu mă aşteaptă acasă cu flori, dar categoric nu pe cea mai importantă.

D. S. P. G. D. S.

Şi anume?

Că în curând voi pleca acasă pentru a-mi scrie cărţile.

Turiştii din Răsărit veniţi în Occident sunt cuprinşi de o boală ciudată, pe care eu aş numi-o „nevroză occidentală.

P. G.: Dacă prin „boala” înţelegi acea stare de nelinişte, ce se declanşează aparent fără nici o motivaţie, nemulţumirea surdă, trebuie să ştii că am fost şi eu contaminat. Probabil că voi fi vindecat abia atunci când voi fi din nou acasă, în România.

D. S.: Care sunt cauzele acestei nevroze care nu se ameliorează nici după mai mulţi ani?

P. G.: în cazul meu există o explicaţie foarte simplă: am plecat din ţară pentru prima oară mult prea târziu. Primul voiaj în străinătate l-am făcut la 37 de ani. Doi prieteni bucureşteni mi-au spus la Paris: „este mult prea târziu”. Aceasta nu are nici o legătură cu „insuccesul” din Vest, căci ştim că aici nu umblă câinii cu colagi în coadă; dezamăgirea este de altă natură: am sperat să pot comunica, să mă înţeleg aici.

D. S.: Cu cine?

P. G.: în primul rând cu oamenii, dar şi cu aerul, natura, zgomotele, miresmele.

D. S.: Asta înseamnă că simţurile se blochează?

P. G.: Nu ştiu dacă simţurile se „blochează” sau dacă nu cumva oamenii, lumina, aerul, florile de aici sunt ocupate în altă direcţie, astfel că ele nu mai ajung până la noi.

D. S.: Este adevărat, nu au timp. Aceasta a fost şi prima mea impresie de care nu am reuşit să scap încă.

P. G.: Poate că motivarea se află în acest „prea târziu”. Maturitatea nu poate decât să dăuneze simţurilor. Omul doreşte să modeleze realitatea înconjurătoare, mai exact vrea să posede mediul înconjurător şi adesea acesta se supune. Şocul poate proveni deci şi de la faptul că această realitate occidentală nu corespunde imaginilor pe care ni le creasem noi despre Occident; nici oamenii, nici florile, nici pomii. Bineînţeles că nici aici lumina şi florile nu sunt în esenţă altfel decât în România. Dar conştiinţa noastră care se transformă aici ne obligă să vedem şi natura altfel, deoarece trebuie să o vedem altfel.

D. S.: Nu este comparaţia o altă explicaţie pentru nevroza occidentală?

P. G.: Categoric. În această situaţie păgubaşul nu este realitatea, ci eu, care m-am lăsat prins de această comparaţie.

D. S.: La fel li s-a întâmplat şi deţinuţilor din cărţile tale. Este aceasta „libertatea deţinutului” – a deţinutului fericit odinioară?

P. G.: Pe care din punct de vedere geografic o încerc asupra propriei mele persoane. Aştept cu nerăbdare să mă întorc în „celula” mea, acolo unde nu mai am nimic de pierdut. Liber eşti atunci când aştepţi realizarea libertăţii, când îţi mai poţi imagina libertatea.

D. S.: Consecinţa cea mai pozitivă a stalinismului poate fi considerată [aici apare un cuvânt tăiat cu 4 x-uri] aceea că a obligat oamenii să-şi imagineze, dincolo de graniţa ţării, paradisul, nelimitate spaţii ale libertăţii, ţări fictive. Utopii, psihologic reale pentru milioane. Aceasta a creat însă posibilitatea de a te bucura: lipsa de libertate concretă creează o infinitate de libertăţi interioare. Acest lucru l-ai redat exact în „Ostinato”. Eroilor tăi le era teamă de „afară”.

P. G.: Ei aveau presentimentul comparaţiei, al confruntării nefericite în care, în mod firesc, fantezia este zdrobită. În cartea mea „Paza inversă” [corect: „Gardă inversă] vreau să compar libertatea cu libertatea, în „Ostinato„ am făcut aceasta, însă vag, în „Uşa„ am încercat să-mi explic detenţiunea interioară, în „Cercul„ am vrut să demonstrez că detenţiunile interioare duc la pietrificare, iar în „7-1” că nici măcar moartea fizică, momentul agoniei nu-1 eliberează pe deţinut de sufletul său închistat. S-ar putea crede că libertatea reală s-ar putea transforma în celulă grea pentru cei care ce au trăit permanent în starea de detenţiune.

D. S.: Cel ce nu mai aşteaptă nimic, nu poate fi liber. Acţiunea tuturor romanelor tale se petrece într-un spaţiu închis. Este oare celula trucul [corect: secretul, taina] pentru posibila tinereţe? Ce ar fi dacă în „Paza inversă” ţi-ai plasa eroul într-un pustiu: într-un pustiu care tocmai prin golul infinit să se transforme într-o închisoare, într-un loc al speranţelor zadarnice? Sau, în stilul lui Beckett, într-un coş de gunoi pe [adăugat de mână] care îl [adăugat de mână] care înconjoară fără sfârşit, al timpului gol, distrus, [ultimile două rânduri sunt bifate cu un văzut deasupra căruia a fost scris un X. strâmb]

P. G.: Eşti de părere să-mi plasez eroul în. Libertate? Nu, eu nu cred: adevărata libertate este o închisoare. Eroul meu din „Paza inversă” se va întoarce răvăşit, zdrobit de comparaţia dintre libertatea imaginată şi cea reală. Dar el nu este la capătul puterilor. Va căuta în continuare libertatea pe care a visat-o în afara fiinţei sale, dincolo de zidurile închisorii şi ale graniţei ţării.

Şi cred că în cele din urmă o va găsi totuşi.

D. S.: După această călătorie a trebuit deci să constaţi că libertatea nu este numai lipsa închisorii Ne aflăm în faţa problemei dificile: nu li se cuvin mulţumiri paznicilor noştri pentru că ne-au pus în libertate tradus faslificator, corect: că ne-au privat de libertate] pentru o perioadă de timp?

P. G.: Eu am exprimat acest lucru încă în anul 1968 într-un interviu puternic atacat.

D. S.: Un lucru îmi este clar: există două libertăţi şi presiuni de sistem în Răsărit şi Occident. Ca principiu, libertatea din Occident nu este şi libertatea proprietăţii, a schimbului, a iniţiativei întreprinzătoare şi a aprecierilor morale rezultate din aceasta? Construcţia unei realităţi conform legilor pieţii, ale timpului, conform logicii posibilităţilor de cumpărare, sau de schimb? Blocarea, chiar privarea simţurilor şi cu aceasta a lumii exterioare, a „ritmului” care contravine ritmului nostru, îşi are originea în aceste „libertăţi”.

Călătorii, care sunt orbiţi de această faţadă strălucitoare a valorilor de reclamă, constată şocaţi că în locul „substanţei” aşteptate ţin în mână un ambalaj frumos. Mai târziu obiectele frumoase şi sterile nu-ţi mai fac plăcere, iar aceasta face parte din nevroza occidentală. Oare nu ar trebui avertizaţi oamenii din Răsărit să nu-şi distrugă iluziile pentru a pune mâna să facă ceva din ţara lor, [ulterior, un securist „cult” a modificat topica prin intermediul unor săgeţi şi adaosuri de cuvinte, în cele din urmă rezultând: să pună mâna să facă ceva din ţara lor, pentru a nu-şi distruge iluziile] în loc să aştepte şi să trăiască în provizorat?

P. G.: Eu nu sunt de părere că distrugerea iluziilor ar putea fi un medicament împotriva lenei sau a blazării. Tu afirmi indirect că, de exemplu, un surplus de mărfuri ar fi lipsit de importanţă, ba chiar dăunător. Aceasta pentru că voi aici v-aţi săturat şi nu mai cumpăraţi mărfuri, ci preţuri. Nouă ne lipseşte strictul necesar, alimente, îmbrăcăminte – şi „deservire”. Pentru a putea refuza ceva, trebuie mai întâi să-1 cunosc, să-1 am. Eu nu mă refer la surplus, ci la strictul necesar pentru a trăi.

D. S.: Situaţia este asemănătoare în Italia de sus, Grecia, Portugalia şi în „ţările în curs de dezvoltare”.

P. G.: Nu numai noi vedem Occidentul într-o lumină greşită. Şi Occidentul are o imagine strâmbă despre noi. Ceea ce vezi în grădina vecinului privind peste gard, pare mai ispititor ca fructele din propria grădină. Adevărul este că noi suntem constrânşi că rămânem mai aproape de substanţă, de acele noţiuni, care în Occident au ajuns mai mult vorbărie goală, deoarece din punct de vedere material noi trăim mai prost şi suntem ameninţaţi de nesiguranţă. Pentru noi noţiuni ca pâine, libertate au încă o rezonanţă şi un sens foarte concret. Cum să se apere oamenii cu un astfel de simţ nemijlocit faţă de stridenţele Occidentului? Faţă de surplusul de mărfuri, faţă de ofertă? Cum să nu ne lăsăm „înşelaţi”, pentru a folosi vorba ta, de reclama bombastică pentru o realitate aparentă, [bifat cu semnul văzut] dacă nu putem cunoaşte adevărul, dacă nu suntem informaţi? Cine ne poate condamna că dorim din toată inima ceva ce ne-ar trebui atât de mult şi nu ne este permis să-1 avem?

D. S.: Tu ai spus de asemenea, că Occidentul priveşte cu o oarecare invidie peste gardul vostru, în speranţa de a găsi acolo speranţa pierdută. Este sigur că, în ciuda totalei indolenţe, se conturează aici în Occident un tot mai mare interes pentru tot ce se petrece „dincolo”. Nu este numai teama sau goana după senzaţional, este de exemplu, în ceea ce priveşte receptivitatea faţă de literatura răsăriteană, încercarea de a găsi ceea ce pare pierdut aici în post-istoric: elementul, autenticul imposibil de reprodus.

P. G.: Tu zici post-istoric. Până de curând Occidentul a fost saturat de istorie (şi în sensul că putea fi exprimată, reflectată, interpretată), aşa că acum, într-un moment de „pauză”, se pare că istoria a ajuns la o stagnare.

D. S.: Deci tradiţionala confruntare a răsăritului „sufletesc” cu occidentul mai „raţional”? Sau a intervenit ceva nou, ca să spunem aşa, ceva global în aceste vechi relaţii încordate?

P. G.: Repaus în Occident – în această stare istorică interesul spiritual al Occidentului este pentru noi foarte normal.

D. S.: Chiar şi în afara confruntării dintre sisteme, să zicem ca un produs distilat?

P. G.: Da. Cel puţin pentru literatură, sigur. Interesul occidental pentru Răsărit nu este interesul pentru ceva „nou”, ci numai pentru amintire: o nostalgie, un dor după acel timp, când şi Occidentul mai crea istorie, mai avea ceva de sus. Poate că place tocmai acest fel de a fi al nostru, de a exprima din nou vechi „noutăţi”.

D. S: Poate exista speranţa unei iluzii şi anume că marea ruptură din 1945 de fapt nu a avut loc. O târzie binefacere a Răsăritului faţă de Europa Occidentală care prin blocul răsăritean şi prin sistemul său a fost privat da „timpurile de altă dată” şi de legitimările sale morale. Din rezervaţia istorică a stalinismului nu aduci deci numai dureri, ci şi o aureolă. Constituie aceasta, de exemplu, şi şansa literaturii române aici în Occident?