Paul goma cod „BĂrbosul”

Dar iată, s-a arătat (şi se va arăta în continuare) că este posibil să se lupte împotriva înjosirii programatice la care este supus omul la noi, în socialismul stalinist. [bifat cu semnul văzut]

Cuvântul, condeiul, conştiinţa au tulburat digestia celor care, în numele nostru şi „spre binele nostru”, ne-au călcat în picioare, ne-au silit să construim piramide, care ne-au întemniţat şi ne-au pus căluş (căluşul a fost înlăturat numai [subliniat de mână] pentru a ne lăsa să urlăm cuvinte de mulţumire), [bifat cu semnul văzut] care ne-au ucis. Digestia lor a fost tulburată. Mai mult chiar: sunt convins că ea a fost pentru totdeauna întreruptă. Şi aceasta nu numai pentru că ţelul nostru, cauza noastră este dreaptă – în ultimă instanţă au fost înăbuşite şi alte cauze drepte – ci deoarece arma noastră, cuvântul, este mai tăioasă decât sabia. Sabia rusească la voi, sabia românească (sabia străveche, daco-romană, în ultimă instanţă sabia fraţilor noştri) la noi în România – această sabie va fi din nou băgată cu forţa în teacă [corect: obligată să intre la loc în teacă – vezi originalul în Culoarea Curcubeului].

Aceasta poate că din motivul minor, lipsit de importanţă, că o ideologie, care pretinde pe de o parte că serveşte omului, dar care pe de altă parte îl ucide pe om, nu are nimic comun cu omul. [bifat cu semnul văzut]

Sunt de partea voastră – cehi şi slovaci, unguri, polonezi, germani.

De partea voastră se află cu sufletul mulţi, foarte mulţi intelectuali români – chiar dacă nu-şi adaugă semnătura la a mea”.

(Die Zeit nr. 9 din 18 februarie 1977, săptămânal politic din Hamburg – RFG: „Paul Goma – Scrisoarea adresată semnatarilor „Chartei 77”). [tăiat de mână]

Textul integral al scrisorii a mai apărut în Wissenscheftlicher Dienat Sudosteuropa nr. 1/2 din februarie 1977, lunar editat de Institutul de studii sud-est-europene din Miinchen – RFG şi fragmente în: [aici apare un semn care indică transportarea paragrafului următor în continuarea acestui rând; probabil voiau să facă economie de hârtie]

Le Monde nr. 9964 din 11 februarie, articolul: „O scrisoare deschisă a scriitorului român Paul Goma”; Le Soir nr. 35 din 11 februarie, coditian politic din Belgia; Frankfurter Allgemeine Zeitung nr. 34 din 10 februarie, cotidian politic din R. F. G.; Relazioni Internazionali nr. 10 din 5 martie, săptămânal politic din Italia)

9) Scrisoarea adresată tuturor participanţilor la Conferinţa de la Belgrad, apărută în fragmente în „Suddeutsche Zeitung” din 14 februarie, „International Heral Tribune”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung” şi „Gazette de Lausanne” (cotidian elveţian) din 15 februarie 1977: [în faţa cifrei 9 de la începutul paragrafului, cineva a scris de mână cuvântul aici] „în întreaga lume se vorbeşte despre demnitate şi libertate, dar câţi oameni din acele ţări în care există cu adevărat demnitate şi libertate ştiu că există state în care oamenii sunt legaţi pentru tot restul vieţii de pământul pe care s-au născut? [bifat cu semnul văzut] Şi că există ţări în care este mai importantă munca şi nu cel care o execută? Că există ţări în care cetăţenii sunt siliţi să servească interesele statului, interese care sunt în cea mai mare parte contrare intereselor lor.” [pasaj marcat cu o linie verticală] „Câţi oameni ştiu că mai există locuri în lume unde convingerile sunt impuse cu forţa? Considerăm inadmisibil că principiul neamestecului în treburile interne este extins şi asupra drepturilor omului.” [bifat cu semnul văzut] „Guvernul nu respectă dreptul la călătorii libere pentru orice cetăţean, schimbul liber de opinii şi libertatea presei care figurează în Actul final de la Helsinki. Constituţia română garantează drepturile fundamentale ale omului, dar, în practică, ele nu sunt respectate.” [bifat cu semnul văzut] „Dacă Milovan Djilas a afirmat că în Iugoslavia sunt 600 de deţinuţi politici, atunci am putea declara cu tristeţe că în România 20 de milioane de cetăţeni se simt ca deţinuţi politici în civil, care se duc seara acasă şi dorm în propriul pat”, [bifat cu semnul văzut]

Scrisoarea se încheie cu un apel, de a se ţine cât mai curând o întrunire internaţională la cel mai înalt nivel, cu tema „apărarea drepturilor omului”.

10) Interviu luat prin telefon de ziarul „Tribune de Geneve” în legătură cu scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad, apărut în nr. 40 din 17 februarie 1977: „Redacţia: Ce raţiuni, sau ce circumstanţe, v-au determinat să publicaţi acum, acest protest?

P. Goma: Mai întâi, exemplul „Cartei-77” din Cehoslovacia. Situaţia este similară. Suntem lipsiţi de drepturi, privaţi de libertatea de manifestare. Există o lege care recunoaşte această libertate, dar nu este aplicată. Guvernul nostru a semnat Declaraţia de la Helsinki. Dar aceasta nu a ameliorat cu nimic, ci, dimpotrivă, aş spune. De exemplu, în cazul reîntregirii de familii, guvernul acceptă numai cu condiţia ca reîntregirea să se facă în [corect: spre] România. Aceeaşi situaţie şi în cazul informaţiei: ea poate să circule cu condiţia ca ea să fie pe placul regimului, [bifat cu semnul văzut]

R: La ce urmări vă aşteptaţi după publicarea „scrisorii deschise”?

P. G.: Cred că vor urma consecinţe neplăcute pentru unii semnatari, care sunt, practic, necunoscuţi. Ceilalţi sunt, mai mult sau mai puţin, protejaţi de notorietatea lor. Dar, din exterior, presa occidentală [subliniat de mână] poate să exercite o anumită influenţă care să ne permită să ne continuăm modesta noastră acţiune deja începută. [bifat cu semnul văzut] în ce priveşte conferinţa de la Belgrad, avem unele speranţe, cu toate că suntem blazaţi. Noi nu cerem decât o. mică reformă: ca cei care au făcut legile să le şi respecte.

R.: Au existat deja reacţii pe marginea „scrisorii deschise”? Eventual din partea guvernului?

P. G.: Trăiesc foarte izolat în cartierul meu. Dar am primit multe telefoane. Unii şi-au dat chiar numele; alţii au venit să mă viziteze; dintre ei au fost câţiva care s-au solidarizat, în mod deschis, semnând scrisoarea. Din partea guvernului însă, până în prezent, nici o reacţie.

R.: Aveţi în vedere şi alte demersuri pentru respectarea Drepturilor în ţara dvs.?

P. G.: Da. Am început să scriu o serie de articole pe care le-am tri mis la Paris, în R. F. G. şi S. U. A. Pe de altă parte, am primit ieri diferi te mesaje din partea compatrioţilor care trăiesc în străinătate. Ei sunt pregătiţi să facă tot ce este posibil ca să mă ajute, [bifat cu semnul văzut]

R.: Doriţi să adăugaţi ceva la cele spuse până acum?

P. G.: Da. Suntem optimişti cu toţii, iar eu voi continua să spun şi de acum înainte tot ceea ce gândesc”.

Fragmente din interviu au apărut şi în cotidianul politic american International Herald Tribune, din 18 februarie 1977 şi în cotidianul politic englez The Times din 9 mai 1977: „. De asemenea şi-a exprimat intenţia de a continua critica publică a condiţiilor de aici, chiar cu riscul de a fi închis.” [cineva a marcat pasajul cu o paranteză pătrată mare şi a scris în dreptul ei: de unde?]

11) Declaraţii făcute lui Malcolm Brown. Apărute în cotidianul International Herald Tribune din 19-20 februarie [1977]: „Dl. Goma, despre care se relatase că a fost arestat alaltăieri, a spus că el şi soţia sa Ana Măria Năvodaru au privit pe fereastra apartamentului cum cordonul de poliţişti din jurul clădirii nu i-a lăsat pe vizitatori să treacă. Dar, a spus el, poliţia nu a chemat pe nimeni din familia sa. El a mai spus că alaltăieri şi ieri, cu toate că telefonul lor nu funcţiona cu apelul obişnuit, au primit o serie de ameninţări anonime”.

12) Declaraţie făcută lui Manuel Lucbert corespondentul ziarului „Le Monde”, apărută în nr. 9971. Din 19 februarie [19771 „Cu ocazia ultimei noastre întâlniri, de acum câteva luni, Paul Goma, om integru, ne declara, ros de îngrijorare: „Ni s-a spus deschis că vor să ne înfometeze. Suntem redusşi, soţia mea, copilul şi cu mine, să trăim din ajutorul familiei noastre şi al prietenilor noştri”.

13) Scrisoarea adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Apărută în săptămânalul politic din R. F. G. „Die Zeit” nr. 12 din 11 martie 1977: [Originalul se află în Culoarea curcubeului. Ca şi în cazul altor texte am lăsat aici re-traducerile, pentru adnotările culţilor seci – nota mea] „Domnule Ceauşescu, Mă adresez dvs. Nu-mi rămâne altă cale. Sunteţi ultima mea speranţă. Iată motivul:

De o lună de zile, de când a fost publicată „Carta 77” nu-mi mai găsesc liniştea şi sunt convins că nici dvs. Credeam că în sfârşit glasul raţiunii a obţinut ascultare. Oameni cu simţ de răspundere, cu dragoste de patrie şi fideli socialismului cer în „Cartă” nu răsturnarea guvernului lor, aşa cum afirmă răuvoitorii, ci aplicarea legilor, a legilor naţionale cât şi a hotărârilor internaţionale semnate de guvern şi deci acceptate de acesta, [bifat cu semnul văzut] Faptul că numeroşi oameni şi-au pus semnătura pe „Carta 77”, obligă la concluzia logică că ei nu au ceea ce cer – altfel nu ar cere. De ce nu au ceea ce cer?; pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă şi independentă. Ea este ocupată de trupe străine care au impus cu forţa o politică străină. Drepturile consfinţite prin constituţie sunt refuzate cetăţenilor – pentru a nu mai vorbi de cele cuprinse în Carta Drepturilor Omului sau în actul final al Conferinţei de la Helsinki.

Dovada realelor şi serioaselor motive ce stau la baza acuzaţiilor semnatarilor „Cartei 77” – ce ar putea de altfel fi mai adevărat şi serios decât omul – o oferă compoziţia grupei care a iniţiat acţiunea: nici urmă de vreun capitalist, moşier sau membru al unui partid fascist. Semnatarii „Cartei 77” sunt numai socialişti militanţi, activişti de seamă, ba chiar membri ai guvernului comunist Smrkovski, oameni care au dorit şi continuă să dorească în ţara lor o orânduire dreaptă şi democratică.

Domnule Ceauşescu, de o lună mă străduiesc să-i determin pe cunoscuţii mei la solidaritate cu acţiunea cehilor şi slovacilor, dar fără succes. Unii au refuzat prompt pe motiv că o asemenea acţiune – declaraţia de solidaritate – cade sub incidenţa paragrafului x al legii penale, alţii nu cunoaşteau paragrafele dar cunoşteau pe „dinăuntru” securitatea; alţii mai curajoşi s-au declarat de acord să semneze.

— Dar indescifrabil, iar alţii m-au sfătuit să mai aştept, să vedem ce o mai fi: dacă cartiştii vor avea succes poate ne pică şi nouă ceva din victoria lor, dacă nu, rămânem fără rezultate dar şi fără urmările pe care le vor avea de suportat cehii, [subliniat de mână]

Vă rog să mă credeţi, atitudinea lor m-a mâhnit. [subliniat de mână] Toţi vecinii noştri se agită, îşi cer drepturile ce le revin, chiar şi ruşii ţipă în gura mare că n-ar fi liberi şi că drepturile lor sunt călcate în picioare, [bifat cu semnul văzut] Numai noi românii tăcem şi aşteptăm să ne pice totul de-a gata. [subliniat de mână] Românii noştri se gândesc doar la singurul lucru – la ceea ce vor pierde dacă securitatea află ceva; ei nu se gândesc de loc la ceea ce ar putea câştiga – în ciuda securităţii, [bifat cu semnul văzut] Unul dintre cunoscuţii mei -un „-eseu” get beget – m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a spus?

„Vă purtaţi ca un rău român”. M-au apucat furiile şi i-am spus părerea mea în faţă: „Aşa? Dar de Ceauşescu ce părere ai? Este şi el un rău român? El este român din cap până în picioare [get-beget] şi totuşi a plecat la 15 august 1968 la Fraga pentru a-1 asigura pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi cu toate că este român, el a condamnat cu vehemenţă de la balconul clădirii CC invazia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, afirmând că ceea ce au făcut aceste trupe ar fi o mare ruşine.” [bifat cu un X mare] Asta i-am spus. Răspunsul lui: „Păi atunci cereţi-i lui Ceauşescu ce-mi cereţi mie – o semnătură sub declaraţia de solidaritate cu cehii”.

Domnule Ceauşescu, este limpede că nu veţi pune înalta dvs. semnătură alături de cea a unui cetăţean simplu, pe deasupra a unui [cele două cuvinte au fost tăiate cu mai multe linii] scriitor netalentat. Şi chiar dacă s-ar întâmpla o asemenea minune – ce se poate face doar cu două semnături? Desigur, soţia mea ar putea semna şi ea dar asta n-ar schimba prea mult situaţia. Dacă s-au oferit 30 de unguri atunci pentru a păstra proporţiile, ar fi nevoie de circa 90 de semnatari români. Sau măcar 50. Sau cel puţin 10. Dar de unde să-i iau? Aşa cum v-am spus deja: românii se tem de securitate. De aici concluzia că în România doar două persoane nu se tem de securitate: mult stimata dvs. persoana şi eu. Dar cum am spus, doar cu două semnături. [bifat cu un mare semn văzut]

Dar există o soluţie. Ea se numeşte solidaritate individuală – eu am trimis o scrisoare cu propria mea semnătură. Numai că gestul meu nu va putea spulbera teama concetăţenilor faţă de solidaritatea cu cei care în fond militează şi pentru drepturile noastre.

Situaţia s-ar schimba total dacă şi dvs. aţi trimite o scrisoare. Sunt ferm convins că milioane de români ar urma exemplul dvs, decla-rându-se solidari cu cehii şi slovacii. Printr-o asemenea acţiune aţi arăta că sunteţi consecvent declaraţiilor dvs. din 68 şi aţi dovedi că luptaţi pentru socialism, democraţie şi umanism. Asta înainte de toate. Ăn afară de aceasta România ar putea să se prezinte cu capul sus la Conferinţa de la Belgrad. Sper în aceasta.”

Textul integral al scrisorii a apărut şi în „Kroner Zeitung” din 20 martie – cotidian din Austria, iar fragmente în cotidienele „The Times” şi „Die Welt” din 21 martie, [bifat cu semnul văzut]

14) Declaraţii făcute ziaristei Dessa Trevisan. De la „The Times”, apărute în numerele din 21 şi 22 februarie ale cotidianului: „Permiţând să plece din ţară celor ce doresc, autorităţile încearcă să mă izoleze. Ei vor să poată spune că sunt singur şi că apelul pentru drepturile omului ar fi o acţiune particulară şi personală fără nici un ecou”.

„Jumătate de oră înainte de a primi invitaţia d-lui Burtică, dl. Goma se mai plângea de tracasări, care au slăbit astăzi totuşi, cu toate că telefonul era încă întrerupt de câte ori cineva voia să-şi exprime simpatia.

Dl. Goma a spus că a primit cel puţin 100 de telefoane şi în ciuda supravegherii poliţiei, câteva persoane au ajuns până la uşa lui expri-mându-şi dorinţa de a semna scrisoarea de luptă pentru drepturile omului. A spus că el însuşi a început să simtă răspunzător de ecoul pe care 1-a avut apelul său şi a afirmat că mai mulţi muncitori au dorit să se alăture campaniei sale”.

15) Interviu luat prin telefon de la revista „Spiegel” săptămânal politic din R. F. G. apărut în nr. 10 din 28 februarie 1977 „Spiegel: Domnule Goma, vă simţiţi ameninţat?

Goma: Tocmai m-am întors de la Burtică, cu care am avut o convorbire [nu folosesc termenul „convorbire”, ci „dialog”] mai lungă. Situaţia nu s-a clarificat de nici o parte. Convorbirea noastră a fost însă promiţătoare.

S.: Este vorba de situaţia dvs. ca scriitor?

G.: Nu este vorba de cărţile mele, [subliniat de mână] ci de Paul Goma ca cetăţean, atât în scrisoarea mea adresată lui Kohout cât şi în cea pentru Belgrad. Imediat după ce le-am scris a început scandalul. Telefonul suna permanent, diferite persoane mă ameninţau în tot felul, am fost ameninţaţi chiar cu moartea, nu numai eu dar chiar şi fiul meu în vârstă de 15 luni. Ameninţările erau anonime, veşnic se dădea numele de Ionescu sau Popescu.

S.: Telefonul dvs. funcţionează permanent?

G.: A fost întrerupt, dar uneori legătura a existat chiar şi pentru a mi se ura succes. Cu străinătatea n-am putut telefona, sunteţi primiul cu care am reuşit legătura, [bifat cu semnul văzut]

S.: Opinia publică din România acordă atenţie militanţilor pentru drepturi cetăţeneşti?

G.: La început au fost, în afară de mine, şapte semnatari. Acum sunt deja mulţi.

S.: Câţi?

G.: Din motive [?] nu vă pot spune cifra exactă, în orice caz mai mult de 12 persoane. Sunt şi muncitori printre ei. Oamenii vin la mine cu toate că la poartă patrulează miliţienii [spusesem:„securiştii”]. Joi n-a ajuns la mine nici măcar socrul meu, care vroia să ne aducă mâncare. Dar tot au reuşit unele persoane străine să vină şi să semneze. Desigur le-a fost teamă şi nu ştiu ce au păţit după aceea.

S.: Ce vi s-a reproşat în timpul interogatoriilor?

G.: Interogatorii? Nu am fost interogat. Mei măcar arestat, cum se crede în Occident. N-am avut nici un fel de contact cu ACEIA. [bifat cu semnul văzut].

S.: Opinia publică a aflat ceva despre scrisorile dvs.? Au existat informaţii la radio sau televiziune?

G.: Ce idee! Aşa ceva la noi, în România?!

S.: Atunci de unde a aflat lumea despre aceste scrisori?

G.: Prin radio Europa liberă. Aceasta este unica sursă de informaţii.

S.: Ceilalţi semnatari au avut de suferit represalii?

G.: Familia Manoliu a plecat la Paris, familia Gesswein în R. F. G. Cu alţii n-am avut nici o legătură. Unui, [ultimile două litere au fost şterse cu mai multe linii] muncitor, care trăieşte la Oradea, intenţiona să-mi telefoneze, dar n-a făcut-o. Celălalt, Ştefănescu, poate că este arestat, nu pot da de el prin telefon, şi al lui a fost închis. Burtică m-a asigurat că nu ar fi arestaţi, dar aş vrea să aud din gura lor acest lucru.

S.: Ce ţel urmăriţi cu acţiunea dvs.?

G: Nu ne gândim la revoltă. Vrem ca drepturile consfinţite prin constituţia ţării noastre şi la Helsinki să fie respectate. Primii şapte semnatari voiau înainte de toate un paşaport, implicit emigrarea, dar acum la semnatarii noi este vorba de situaţie în general.

S.: Şi dvs. doriţi un paşaport?

G.: Eu nu vreau să plec de aici. Când toţi cetăţenii României vor avea un paşaport, atunci va avea şi Paul Goma unul. Ceea ce ne deranjează este că litera legii este moartă, că adesea este chiar răstălmăcită în contrariul ei.

S.: Există vreo legătură între acest fapt şi aceea că nu vă puteţi publica nimic?

G.: Nu la asta mă refer, oricum nu poate fi vorba acum de aşa ceva. Eu scriu cum s-ar spune pentru export. Dar în „Săptămâna” sunt atacat în fiecare. Săptămâna. Aşa că numele meu tot a apărut -nu măpot plânge.

S.: Cum s-a constituit grupul?

G.: Fiecare a aflat via Europa liberă despre faptul că şi celălalt are probleme – aşa ne-am găsit. Tocmai urcă un vizitator. Aflu că nu mai sunt persoane în uniformă la poartă, ci doi securişti în civil. La Burtică m-am plâns că sunt pus sub observaţie. Mi-a răspuns că aş avea halucinaţii şi că dacă totuşi este adevărat se vor lua măsurii corespunzătoare. Dar până ajunge ordinul de sus la funcţionarii executanţi, [bifat cu semnul văzut]

S.: Se poate afirma că activitatea dvs. exprimă nemulţumirea generală din România? [bifat cu semnul văzut]

G.: Da, este vorba şi de proasta aprovizionare; de mizeria generală, de întregul climaf. [bifat cu semnul văzut]

16) Interviu luat prin telefon de Virgil Tănase. Apărut în revista Les nouvelles litteraires nr. 2574 din 3-10 martie 1977 „Virgil Tănase: în spatele tăcerii autorităţilor române, care refuzau să răspundă la orice întrebare care te privea, se ascunde ceva? Ce s-a petrecut exact?

Paul Goma: De îndată ce s-a aflat de scrisoarea prin care un grup de români din care făceam şi eu parte, cerea guvernului să respecte drepturile omului şi acordurile de la Helsinki, reacţiile din ambele părţi nu s-au lăsat aşteptate: la 16 februarie îmi telefonau oameni exprimân-du-şi acordul cu noi; a doua zi a venit rândul autorităţilor: telefonul mi-a fost pus sub observaţie – cum încerca cineva să-mi vorbească, legătura se întrerupea. În schimb telefonul funcţiona normal atunci când persoane de identitate îndoielnică, mă chemau ameninţându-mă sau înjurâadu-mă. Aceasta timp de o săptămâna întreagă. Poliţia şi-a făcut apariţia la 18 februarie: nimeni nu poate intra la mine, deşi eu nu sunt împiedicat de loc în activitatea mea. Şi astăzi încă (convorbirea are loc la 26 februarie – nota de subsol), agenţii se află în faţa uşii mele. [bifat cu semnul văzut]

V. T.: Toate aceste măsuri n-au putut totuşi împiedica anumite persoane să intre în contact cu dumneata.

P. G: Da, unii au reuşit să dejoace supravegherea poliţiei, venind să mă asigure de sprijinul lor sau să semneze alături de noi. Sunt astăzi 28 de semnături, în majoritate muncitori şi tehnicieni. Şi un scriitor: Luminiţa Coler.

V. T.: Printre cei care au reuşit să-ţi vorbească, se află, se pare, un înalt funcţionar al partidului: dl. Cornel Burtică.

— Era pentru a-şi exprima sprijinul?

P. G.: Mai curând dimpotrivă, am fost convocat la Comitetul Central al Partidului pentru o întrevedere cu dl. Burtică, secretar al Comitetului Central şi membru al Biroului Politic, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai d-lui Ceauşescu. Mi s-au cerut manuscrisele cărţilor nepublicate în străinătate, pentru a fi examinate în vederea unei eventuale „publicări în România”. Eu sunt sceptic. Fapt este ca datorită acestei întrevederi soţia mea a putut semna un contract de traducere care-i fusese refuzat înainte, pe vremea când persoane sus puse din conducerea Uniunii scriitorilor se lăudau că mă vor înăbuşi delicat, dar eficace şi când mi s-a tăiat mie şi soţiei mele orice posibilitate de lucru şi de câştig. [bifat cu semnul văzut şi marcat cu o linie verticală]

V. T.: Aceasta lasă totuşi impresia că în comparaţie cu alte ţări din Răsărit, unde represiunea pare mai curând a se întări, România face figură aparte.

P. G.: Este o manieră abilă de a pregăti conferinţa de la Belgrad: [bifat cu semnul văzut] această oarecare atenţie care mi se acordă mie sau altor semnatari poate înşela, dar situaţia din ţară rămâne tot atât de gravă: drepturile fundamentale ale omului nu sunt respectate, economia este falimentară.

Iar cei, din nefericire foarte rari, care îndrăznesc să o spună sunt trimişi dacă nu la închisoare, cel puţin la spitalele psihiatrice, [bifat cu un X mare şi marcat cu o linie verticală]

V. T.: Ce sunt aceste spitale în România?

P. G.: Internarea în spitale de psihiatrie pentru delicte de opinie este reglementată prin legea nr. 12 din 1965. [bifat cu semnul văzut] Cunosc opt cazuri între care cel al lui Gheorghe Braşoveanu, care a fost internat aci din cauza unei conferinţe despre „Viaţă şi Dumnezeu”, în momentul de faţă, lucrez la o carte care tratează această problemă.

V. T.: Te pot informa că revista „Les Cahiers de l'Est” a lansat ideea unei conferinţe a intelectualilor din Est şi din Vest, care, paralel cu aceea de la Belgrad, va discuta problema drepturilor omului; suntem de părere că destinderea nu se va produce prin semnarea tratatelor internaţionale ci printr-o schimbare de mentalitate ce nu poate fi asigurată decât printr-o strictă respectare a drepturilor omului; ce crezi despre acest lucru?

P. G.: Intelectualii au dezbătut întotdeauna aceste probleme fără ca guvernele să ţină cont de aceasta. Privesc cu simpatie o asemenea iniţiativă, dar cred că şansele ei de reuşită rămân limitate atâta timp cât nu se va găsi mijlocul de a-i obliga pe oamenii politici să accepte ideea că statul este totalitatea celor care produc şi nu a celor care se mulţumesc să-1 apere”.

17) Declaraţie telefonică făcută în 28 februarie 1977 şi comentată de Dieter Schlesak în „Frankfurter Allgemeine Zeitung” nr. 52 din 3 martie 1977 „Luni seara, într-o convorbire telefonică, Goma şi-a exprimat scepticismul – Burtică i-a propus să-i prezinte romanele încă nepublicate în Occident. „Dl. Burtică m-a făcut însă atent că nu promite nimic.”

Emoţionat, Goma a relatat prin telefon despre reacţia populaţiei, informată de cele întâmplate prin emisiunile posturilor de radio din străinătate, [bifat cu semnul văzut] Autorul vorbea despre „o mare şi disperată solidaritate”. În ciuda securităţii postate la poartă şi telefo nului pus sub observaţie, el a fost „chemat de sute de intelectuali, mun citori, meseriaşi şi tehnicieni”. Îndrăzneţii care l-au vizitat la domiciliu „au fost arestaţi, dar eliberaţi după scurtă vreme”, [bifat cu semnul văzut] Oficialităţile s-au temut nu numai de răbufniri de dincolo de atitudinea apatică în expectativă ci şi de bacilul dorului de Occident. Căci românii nu par a fi „fatalişti metafizici”, aşa cum a menţionat Eugene Ionesco, la sfârşitul lunii februarie, la sursa cea mai importantă de informaţii a românilor, Radio Europa Liberă, când a desemnat atitudinea lui Paul Goma drept unică şi eroică.