Paul goma cod „BĂrbosul”

După ce a sfărâmat acest tabu în „Ostinato” Goma recidivează căci „Gherla”, titlul noii sale cărţi, este tot numele unui lagăr dintr-un târg al Transilvaniei a cărui sinistră reputaţie este aşa de mare încât a intrat în vorbirea curentă cu sensul de închisoare. Goma încearcă să povestească gulagul românesc unei prietene. Dar prietena franceză, ca întregul Occident în general, orbită de gustul său pentru confort, nu-1 înţelege, refuză să ştie, să afle adevărul. Or Goma furnizează formula chintesenţei întregii literaturi a gulagului”.

Gazette de Lausanne nr. 260 din 8 noiembrie 1976, articolul Scrisori din România – Paul Goma dezvăluie universul lagărului de concentrare român, semnat de Sanda Stolojan: „Paul Goma aduce o mărturie trăită personal, din experienţa sa din închisoarea Gherla, din Transilvania, închisoare care a fost una din insulele sinistre ale arhipelagului românesc. Pentru a putea aprecia mai bine curajul autorului şi semnificaţia cărţii, trebuie să ne reamintim situaţia din România.

După aministia generală din 1964, care a eliberat deţinuţii politici din închisoare, o linişte densă s-a aşternut peste era stalinistă mai lungă în România decât în orice altă ţară. Regimul a denumit pudic crimele din această epocă; „greşeli” sau „erori” ale trecutului, în ciuda dezgheţului din anii 1965-1970, oamenii au tăcut. Iar intelectualii, adesea foşti „puşcăriaşi” au evitat să spună lucrurilor pe nume. Laşitate sau scepticism? Supunere ancestrală în faţa istoriei care-i copleşeşte? Există din fiecare câte ceva în această „linişte laşă” (pentru a cita pe Goma) a intelectualilor români.

Anumiţi romancieri din ultimii ani – şi nu din cei lipsiţi de talent – au elaborat, este drept, un stil abuziv, o reţetă pentru a vorbi printre rânduri. Reţetă subtilă, accesibilă numai cititorilor români, tot atât de prudenţi ca şi scriitorii lor. Dar nici un cuvânt nu a izbutit să spună negru pe alb, cu forţa, adevărul crud.

Paul Goma a simţit nevoia să facă acest pas”.

NOTĂ în ziua de 31.12.1977, în cadrul emisiunii TEZE ŞI ANTITEZE LA PARIS – de la orele 19,10, postul de radio „Europa Liberă” a transmis un interviu luat lui PAUL GOMA şi VIRGIL TĂNASE.

REDACŢIA. Pe data de 28 ianuarie [1977] PAUL GOMA a distribuit la mai mulţi diplomaţi din Bucureşti o scrisoare deschisă de adeziune la „Carta – 77” – adresată lui PAVEL KOHOUT şi camarazilor săi.

PAUL GOMA: Am avut de gând s-o fac mai de mult şi să nu fiu singurul semnatar al acestei scrisori. Probabil că dacă ar fi fost mai mulţi destinatarul nu ar fi fost KOHOUT şi „Carta 77”. Am făcut câte-va încercări infructuoase de a cointeresa şi pe alţi scriitori care erau într-o situaţie asmănătoare cu a mea, să se solidarizeze cu mişcarea cehilor şi slovacilor. Nu am reuşit. În disperare de cauză şi nu cu conştiinţa că prin asta mi-am făcut datoria. Desigur că tot un gest disperat ar putea fi considerat şi scrisoarea mea către [spaţiu liber

— Citeşte: Ceauşescu]. Eu am avut un sentiment de înşelat în raporturi le mele cu, [spaţiu liber – acelaşi] pentru că [tot spaţiu liber; tot numele care nu se scrie pe o hârtie a securităţii] a zis ce a zis şi a făcut ce a făcut în 1968 în august şi am vrut să-i amintesc cea mai frumoasă zi din viaţa lui, până atunci nu mai avusese asemenea gesturi şi nici de atunci nu a mai avut.

RED:

PAUL GOMA:

— După ce îi scrisesem lui KOHOUT şi lui [spaţiu liber] am cunoscut un grup de oameni disperaţi, care voiau să obţină paşaport cu orice preţ, s-au arătat dispuşi să semneze o scrisoare comună. Iată că pentru prima dată au fost mai mulţi de doi. În aceeaşi seară au început telefoanele de ameninţări, de înjurături, de la opinia publică indignată, care opinie era formată, după urechea mea muzicală, de vreo trei persoane care încercau să schimbe glasul. Au urmat înjurături, intimidări, încercări de a mă convinge, pentru că unii nuanţau: nu faci bine ce faci pentru că uite tov. [spaţiu liber] îşi dă duhul pe altarul patriei şi uite dumneata ce faci!

REDACŢIA: Referiri la întrevederea cu [spaţiu liber – citeşte:

Burtică]

PAUL GOMA: Am acceptat, gândindu-mă că poate conducătorii români se vor purta altfel decât conducătorii celorlalte ţări care au fost foarte duri şi violenţi. M-am dus acolo plin de speranţe şi am ieşit fără nici o rezolvare, bineînţeles. Pentru că dl. [spaţiu liber] foarte abil, a evitat cu mare artă politică aş spune nu numai întrebările mele jenante, ci chiar a preîntâmpina virtualele mele întrebări.

A încercat să tragă totul pe o problemă personală. Am încercat să aduc vorba despre drepturile omului, care nu sunt doar cuvinte, însă nu am reuşit şi în cele din urmă poate am abandonat eu cursa văznd că nu există nici o posibilitate de dialog. Ceea ce îmi promitea dl., [spaţiu liber] promitea fără să-şi ia angajamente, spunea doar de cărţile mele, de traducerile mele simple. În cursul acestei întrevederi am protestat împotriva măsurilor poliţieneşti care se instalaseră cu foarte mare vigoare. Dl. [spaţiu liber] a spus întâi că nu este adevărat, după aceea a dat ordin d-lui [spaţiu liber – citeşte: Ion Stănescu] care încă nu fusese săltat în funcţie, aceasta s-a întâmplat la cinci zile după arestarea mea.

După aceasta barajul s-a refăcut mai permeabil într-adevăr.

RED:

PAUL GOMA: Muncitorul VASILE PARASCHIV, un om foarte cinstit îşi depusese carnetul de partid ca semn de protest împotriva politicii partidului în care intrase el. Acesta fusese socotit un nebun, pentru că la noi aşa se crede, că numai un om nebun este în stare să aibă alte opinii decât cele prescrise în evanghelie.

RED:

PAUL GOMA: A fost surprinzător pentru mine, că imediat la prima oră după cutremur, în dimineaţa zilei de 5, cutremurul nu i-a oprit pe semnatari, nu a oprit nici securitatea care poate ar fi fost mai bine ca în acele momente să lucreze la demolări, ei au trebuit să stea cu forţe întărite în jurul casei în cartierul în care locuiam.

RED: – referitor la interviul cu [spaţiu liber]

PAUL GOMA: Da, bine înţeles. Relatez un lucru destul de amuzant. În fiecare zi, oră de oră, minut de minut, până în dimineaţa zilei de 1 aprilie. În dimineaţa zilei de 1 aprilie am bătut ultimile pagini la maşină, am împărţit exemplarele, cele care urmau să fie ascunse, cele care urmau să fie trimise, cele pe care urma să le păstrez le-am împărţit pe topuri şi vă spun că le încheiam în felul următor: asta în ziua de 1 aprilie; aici se sfârşeşte jurnalul de iarnă, ziceam eu cam aşa: nu pentru că evenimentul s-ar fi terminat, ci pentru că. De altfel de vreo săpămână nu mai puteam să trimit nimic în străinătate pentru că se făceau controale şi cordoane poliţieneşti. La ora 1.30 a sunat soneria, m-am dus şi m-am uitat pe vizor, am văzut-o pe responsabila blocul nostru. Am deschis şi în momentul acela uşa m-a izbit în cap şi au năvălit trei securişti. Pe unul îl cheamă CRISTENCO, este locotenent colonel, pe altul îl cheamă VIDONI, locot. Colonel şi el, şi pe celălalt nu mai ştiu cum îl cheamă.

Am fost arestat. Bun. Asta este altă poveste, însă spun că în timpul anchetei am fost întrebat cu insistenţă de unde am ştiut că în ziua de 1 aprilie urma să fiu arestat. Bineînţeles le-am răspuns, ştiam că voi fi arestat, după cum ştiu acum, în acest moment voi fi liberat -şi le-am dat o dată – 11 mai. M-am înşelat cu 5 zile; în 6 mai şi nu în urma unui decret cum s-a lansat zvonul în ţară şi a fost preluat de presa străină. Eu nu am avut nici o legătură cu decretul, pentru că decretul viza pe deja-condamnaţi, or eu n-am fost condamnat, aşa că nu a avut nici o legătură decretul cu mine.

RED: Unde se află acum jurnalul?

PAUL GOMA: Jurnalul se află şi acum în arhivele securităţii.

RED: Să revenim la 12 martie, la a doua întrevedere cu [spaţiu liber – pentru Burtică]

PAUL GOMA: Ba da, a adus un element nou, care se numeşte HORST STUMF, fost boxer de categorie semigrea dacă îmi aduc bine aminte, a fost trimis de securitate, am aflat-o, ca să mă intimideze, să mă bată, mi-am dat seama că dacă şi-ar fi pus mintea cu mine, dintr-un pumn m-ar fi pus jos. Mi-a rupt cămaşa, m-a strâns de gât, mi-a rupt uşa. Un vecin binevoitor a chemat miliţia.

Altă dată nu a mai reuşit să intre în casă, însă m-a întâlnit pe palier, m-a strâns de gât, noroc cu vecinele mele care m-au scos din ghiarele lui HORST STUMF. Nu ştiu exact ce grad are, cred că n-are grad, are numai funcţie, pentru că se ştie că foştii boxeuri în momentul în care se tâmpesc de tot, dacă nu au fost tâmpiţi de acasă, sunt folosiţi de securitate. Se ştie de pildă că CIUBOTARU ani de-a rândul a bătut, se ştie foarte bine că LINCA este „bătăuş de graniţă”, el se ocupă de frontierişti, iar HORST STUMF, face şi el ce poate prin Bucureşti.

RED: – despre arestarea lui PAUL GOMA.

PAUL GOMA: La 1 aprilie, la ora 1.30 am fost arestat, nu mai contează că în urma mea a început percheziţia şi a durat vreo 9 ore şi jumătate. Contează însă că la percheziţie s-au găsit trei manifeste legionare, introduse de securitate, bineînţeles. Nu am recunoscut că sunt ale mele – ulterior securitatea a lăsat-o mai moale văzând că nu mă intimidează, de altfel am şi refuzat să pun mâna pe ele – bine, ei ar fi avut mijloace să-mi. Transplanteze amprentele pe ele, dar nu au făcut-o.

Mi s-a arătat mandatul de arestare pe care scria că motivul arestării este trădarea de patrie.

Când am ajuns la Rahova, am mai făcut nişte formalităţi pe care eu le ştiam de acum 20 de ani, a mai apărut un cap de acuzare, care se numea în termeni eufemistici, relaţii împotriva naturii, sau cam aşa ceva. Eu ştiam că securitatea poate să dovedească orice are ea chef, şi chiar încercam să-mi imaginez cum va fi la proces, cum vor veni zeci de martori, care vor jura cu mâna pe inimă că le-am făcut şi le-am dres. E adevărat că nu au insistat prea mult cu această crimă, iar după 10 zile, procurorul ŞTEFĂNESCU, cred că îl cheamă STEFANIUC sau STEFANOV, din Piatra Neamţ, m-a silit să fac fals în acte publice, adică în data de 10 aprilie mi-a dat să semnez o nouă acuzare, antedatată: 1 aprilie, bineînţeles că am făcut-o spunând că facem împreună fals în acte publice. Prin această hârtie, semnată la 10 aprilie, se retrăgea acuzaţia de homosexualitate însă apărea o alta, nu ştiu dacă mai gravă, însă mai nostimă, aceea de complot, deci eu am devenit şef de lot, lotul nostru atentase împotriva statului român, bineînţeles, probabil că asta era în capul securităţii că până la urmă să smulgă de la noi. De la noi? Care noi? Lotul era format din următorii în afară de mine: HEINRICH BOELL, laureat al Premiului Nobel, cu totul şi cu totul întâmplător, PIERRE EM [M] ANUEL, care cu totul întâmplător a făcut rezistenţă în Franţa, EUGEN IONESCO, care întâmplător a fost român, acum francez şi academician şi alţi români ca: MIRCEA ELIADE, EMIL CIORAN şi cum spuneau securiştii: şi alţi fascişti. Sigur, acum ne vine să râdem, însă atunci nu mi-a venit deloc să râd, pentru că mai trecusem pe acolo, eram un client vechi al securităţii şi ştiam că securitatea poate să facă orice, că poate să dovedească orice, şi mă vedeam, bineînţeles, singur în boxă, în vis mă vedeam, înconjurat de mulţi alţii. Mărturisesc, compania îmi era foarte plăcută, la un moment dat am zis, forţându-mă să păstrez umorul că, cu un asemenea lot putem merge şi la moarte. La moarte, adică la condamnarea la moarte.

RED: Puteai merge, de fapt, că era mai greu de adus întregul lot la Bucureşti, nu-i aşa?

PAUL GOMA: Da, bineînţeles, mă gândeam la HE [I] NRICH BOELL, săracul, cum ar fi putut fi adus la Bucureşti.

RED: Ai fost un client vechi al securităţii, care au fost metodele folosite de data aceasta?

PAUL GOMA: în primele săptămâni, am avut impresie că s-a schimbat, deşi. Din prima zi mi s-a demonstrat că nu s-a schimbat absolut nimic. Să mă explic. Am fost arestat la 1.30, după care într-un sfert de oră am ajuns la securitate, formalităţile cu percheziţia, cu scoaterea obiectelor, cu procesele verbale au mai durat o oră şi a început ancheta propriu-zisă.

Primul interogatoriu mi-a fost luat de, am uitat cum îl cheamă, [spaţiu liber – pentru: Bistran] SEVER şi nu mai ştiu cum, un locotenent colonel, dar nu a apucat să scrie cu stiloul prima întrebare, că au apărut în încăpere doi bărbaţi în civil, dintre care unul s-a repezit la mine, mi-a smuls barba, m-a lovit cu picioarele, m-a pălmuit, şi mi-a zis aşa: jidane, curistule, fascistule, legionarule – legionar merge foarte bine cu jidan.

După ce s-a răcorit un pic, trebuie să spun că în momentul în care m-a văzut a zis: „ei, în sfârşit, am pus laba pe tine”. Probabil că mă pândea de mult la cotitură, dar eu nu ieşisem din casă. A ieşit. Anchetatorul a mai scris o jumătate de întrebare. După vreo oră, a venit din nou acelaşi bărbat în civil şi iarăşi mi-a tras o serie de înjurături, de palme şi de barbă smulsă. Nu am ştiut, decât foarte târziu, cu vreo săptămână înainte de liberare, când simţeam că au de gând să-mi dea drumul şi să nu se mai facă scandal, că furiosul cu pricina era primul adjunct al ministrului, bineînţeles este vorba de ministrul de interne, [Pleşiţă] după care lucrurile au intrat într-un curs, zic eu, normal. Anchetă, anchetă, anchetă. Ce am făcut, cu cine am dres, de ce am dres şi aşa mai departe.

RED: De bătut nu ai mai fost bătut?

PAUL GOMA: Nu, nu am mai fost bătut.

RED: Tot ce s-a întâmplat în străinătate, toate ecourile etc, au făcut să fie abandonată acuzaţia de complot?

PAUL GOMA: Eu de acolo, mi-am dat seama exact când a început să vorbească presa occidentală despre arestarea mea, pentru că brusc s-a schimbat atitudinea anchetatorilor şi soarta anchetei. De asemenea, am ştiu, am simţit când s-a dat publicităţii testamentul meu, care a pecetluit soarta mea: urma să fiu eliberat.

RED: Care a fost atitudinea scriitorilor români?

PAUL GOMA: Prezenţa scriitorilor români s-a făcut simţită în subteran, ca să zic aşa. Vorbesc de acele scrisori pe care le-am primit eu înainte de arestare, scrisori din care mi-am dat seama cât de mult sunt eu iubit de confraţi şi în acelaşi timp cât de mult iubesc confraţii mei adevărul. Sigur că, în momentul de faţă nu ţin neapărat să mă consider confrate cu DAN ZAMFIRESCU de pildă, nu mă consideram nici înainte văzând ce scrie.

În ultimile zece zile de libertate, nu mai ştiu exact, erau notate în jurnalul meu care s-a pierdut, am primit în intervalul a două zile, foarte multe scrisori violente, vorbesc despre cele ale scriitorilor. Am primit aşa: de la DAN ZAMFIRESCU, se cunoaşte, de la ALECU POPOVICI, nu-1 cunoaşteţi.

RED: E un scriitor foarte obscur pentru noi.

PAUL GOMA: Mă rog mi-a scris. De la DUMITRU MIRCEA -vă mai amintiţi?

RED: Da a scris romanul PÂLNE ALBĂ.

PAUL GOMA: Da, PANE ALBĂ. Am mai primit scrisori de la H. ZALIS şi VALENTIN BERBECARU.

RED: Cine e VALENTIN BERBECARU?

PAUL GOMA: Nu ştiu, mărturisesc, dar asta nu înseamnă că nu există.

Voiam să spun un lucru interesant, fiecare din aceşti cinci scriitori mi-a scris cu scriitura sa, unii de mână alţii de maşină, însă foarte ciudat, plicurile în care erau expediate scrisorile erau toate cu aceeaşi poză imprimată şi adresa cu acelaşi caracter de maşină scris, un caracter de maşină care nu e foarte frecvent la noi. Bineînţeles că toate scrisorile erau de luare de poziţie împotriva mea, nu vorbea de noi, de mişcarea noastră, ci numai de mine, de GOMA. Bineînţeles că fiecare în felul lui.

DAN ZAMFIRESCU mă distrugea sub argumente istorice. El este un băiat tare la istorie.

ALECU POPOVICI mă lua cu: tocmai m-am întors din străinătate, eu am nişte prieteni la Miinchen – lucrează chiar la „Europa Liberă”.

— De aici începea cu sfaturi, că nu e bine, că nu e patriotic.

— Sfârşind cu nişte invective.

ZALIS, începea şi el cam în genul lui ALECU POPOVICI, însă nuanţat astfel: Tocmai m-am întors din Israel, unde oamenii sunt indignaţi de acţiunile dumitale.

— Erau călători, dar fiecare mă atingea în câte un punct slab, probabil punctul indicat de securitatea atotştiutoare.

DUMITRU MIRCEA mi-a scris 16 pagini de înjurături legate una de alta foarte strâns şi foarte bine, în care eram ticălos, duşman, în sfârşit, şchiop, chior etc.

Nu îmi aduc aminte de VALENTIN BERBECARU ce-mi spunea dar cred că nu are nici o importanţă.

În presa românească s-a ocupat de mine EUGEN BARBU, NICOLAE DRAGOŞ şi VASILE BARAN şi un tânăr critic, fapt care m-a uimit pentru că un tânăr critic de la Convorbiri Literare, revistă de la Iaşi, AL. DOBRESCU, care nu s-a ocupat niciodată de fapte politice A avut un articol furibund împotriva lui GOMA.

Amintesc: am primit o scrisoare foarte interesantă de la şapte popi, nu le pot spune prelaţi, şapte preoţi din Breaza, ziceau ei, care mă luau cu duhul blândeţii şi în final mă călcau în picioare. [.]

— Ştirile pe care le-am avut despre soarta celorlalţi mi-au parvenit prin o singură sursă – Europa Liberă.

Prin Europa Liberă am aflat că oamenii au fost arestaţi, bătuţi, intimidaţi, mulţi dintre ei au fost siliţi să-şi retragă semnătura. Din câte am aflat după sosirea mea la Paris, o parte din ei au fost internaţi în azi-lele psihiatrice, despre care se poate spune că sunt o invenţie în timpul anchetei, sunt transformaţi printr-un ordin al procurorului în nebuni. Mulţi au fost condamnaţi, în tribunale ca de război, care în câteva minute i-au condamnat la muncă forţată pe traseul Canalului şi în insula mare a Brăilei. Sigur că deţin însă, foarte, foarte puţine ştiri, însă sunt sigur că în lunile în care vor urma voi avea mult mai multe ştiri. E şi în interesul celor care au semnat sau care au avut intenţia să semneze oricum au intrat în mâinile securităţii, să încerce să spună, să facă cunoscut ceea ce li s-a întâmplat, pentru că numai aşa poate contracara forţa securităţii, forţă care în special.

Eu nu am fost şeful acestei mişcări din Valea Jiului, am fost decât un adunător de semnături, un fel de funcţionar de la ghişeu, dar spre surpriza mea, spre consolarea mea, pentru că de la arestare, până în momentul când am aterizat la Orly, am fost violat [?] cu grijă, auzind de oameni care au avut curajul, îndrăzneala, să-şi arate revolta, au protestat. Au fost câteva grupuri care în momentul de faţă sunt în mâna securităţii – un eveniment extraordinar: mişcarea minerilor din Valea Jiului. Abia după ce am fost eliberat, am aflat că soţia şi copilul fuseseră evacuaţi în ziua de 4 aprilie. Aici vreau să mă reîntorc la o anumită dată. Din Paris, la această dată, cineva ar fi vorbit cu mine. Nu putea din două motive: în primul rând că eu eram arestat din ziua de 1 aprilie, în al doilea rând pentru că, nici un membru al familiei nu se mai afla în apartament în acea zi.

Trebuie să mai spun că şoferul SCHUSTER GEORG a fost atras într-o capcană, cam în aceiaşi zi, în casa mea, casă în care eu nu mai stăteam: a sunat, i s-a deschis, a intrat în casă. Acolo îl aşteptau secu-riştii care l-au bătut. Binenţeles, noi nu ştiam acest lucru, am aflat mult mai târziu, după câteva luni.

Deci, nevastă-mea cu copilul au fost evacuaţi: au pus lucrurile în câteva camioane şi au fost duşi în Dudeşti, într-o cameră şi o baie. Spre norocul nostru, socrul meu a avut grijă de ei. În momentul în care m-am liberat am stat şi eu la socrul meu. Eram destul de bolnav, nu mă prea puteam mişca, „noua locuinţă”: camera unică nu era potrivită pentru copil, nici pentru un om bolnav. Câtva timp am mai rămas la socrul meu şi spre mirarea mea am fost la un moment dat am fost convocat la securitate la ministru, prietenul meu cel care mi-a smuls barba. Mi-a propus locuinţă. Eu am spus că vreau apartamentul pe care l-am avut. Mi-a spus că dacă ar putea, ar rade de pe locul acela şi blo cul, acuma devenise „umanitar”: aveam copil, deci aveam dreptul la trei camere! Mi-a dat un apartament cu trei camere pe Lunca Şiretului, la capătul Drumului Taberei şi mi-au propus politicos chiar şi o slujbă.

Sigur că pentru mine era foarte mare lucru o slujbă, nu aveam din ce trăi, de ani de zile eram întreţinut de socrii mei. Funcţionar, bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat, la secţia de manuscrise. Însă pentru mine nu era cel mai bun lucru, eram şi sunt încă bolnav, supravegheat foarte strâns, condus de acasă la slujbă, de la slujbă acasă. Dacă cumva din întâmplare – s-a întâmplat de vreo vreo ori – să fac un mic ocol, imediat se întâmplau nişte „accidente”. Oamenii care mă întâlneau erau imediat luaţi la rost de securitate. Pentru mine această vară a fost foarte dificilă, în primul rând pentru că în aprilie am fost arestat şi mi s-au confiscat toate manuscrisele şi o bună parte din cărţi şi casetele muzicale. Am fost avertizat că orice voi scrie de acum încolo, nu va putea lua drumul străinătăţii, deci eu chiar dacă aş fi scris n-aş fi avut nici măcar sentimentul că scriu pentru sertar – ci pentru securitate.

În al doilea rând, fiind atât de strâns supravegheat peste tot pe unde umblam, trebuie să spun că la un moment dat a trebuit să mă duc la Constanţa să-mi iau soţia şi copilul de la mare, un lucru cu totul caraghios, s-au ţinut după noi şi acolo şi încă cine: securiştii din Bucureşti pe care îi cunoşteam. Nu ne-au încredinţat nici măcar celor de la Constanţa.

Am înţeles că nu mai puteam face deja nimic pentru nimeni. Atunci am hotărât să fac în aşa fel să mă salvez pe mine ca scriitor, ca ceea ce scriu să nu cadă în mâna sau în sacul fără fund al securităţii şi să ajung undeva de unde să pot face ceva pentru cei care au semnat şi pentru cei care ar fi vrut să semneze şi sunt convins că se poate face.

Am refuzat toate propunerile insistente din partea organelor de a primi un ajutor de emigrare şi m-am agăţat aproape cu disperare de o invitaţie a PEN-Clubului Francez. E adevărat căci securitatea aproape timp de două luni a făcut să nu-mi parvină originalul scrisorii, ca să nu mă pot folosi de ea, însă am insistat să mi se dea ca să mă pot prezenta la ghişeu. Aveam nevoie de un act, ori ei îmi dădeau fotocopii.

În cele din urmă, cineva de acolo de sus a încetat să mă iubească şi a acceptat să-mi dea un paşaport turistisc, ceea ce doream eu, nu voiam emigrare, ci să mă bucur de un drept cetăţenesc, acela de a avea un paşaport, cu care să pot să plec când vreau şi să mă întorc când vreau.

Toată presa franceză a comentat pe larg declaraţiile lui PAUL GOMA, posturile de radio, televiziunea şi nu numai ziarele franceze ci şi ziarele germane, americane, continuu, pentru că nu a fost o mişcare nici a scriitorilor, nici a zugravilor, nici a pictorilor, nici a paznicilor de noapte, ci a foarte multor muncitori şi mai ales acei mineri din Valea Jiului.

Am şi Iau legătura cu sindicatul C. F. D. T. Sunt în legătură de corespondenţă atât cu sindicatul minerilor, cât şi cu GIORGI MILLI [corect: George Meani] din S. U. A., şeful general al sindicatelor şi am de gând să aduc la cunoştinţa sindicatelor ceea ce se întâmplă cu confraţii muncitorilor din occident, cu muncitorii din România.

Paris, 21 februarie 1995 „Bietul Stumpf.”

Numărul din 15 februarie a.c. al organului guvernai cotrocenic, Vocea României (cum altfel, dacă România este. Tot ei, chiar mai mult decât atâta.?), prin pana lui Petre Dănoiu se apleacă, precum mama care i-a lipsit, deasupra soartei crude-şi-nedrepte a bietului copilaş pe nume Horst Stumpf, fost boxeur de semi-grea şi victimă a regimului ceauşist – şi el! Dacă Iliescu se prezintă ca disident, mereu – tot -timpul-fară-contenire persecutat de Ceauşescu în persoană, de ce n-ar fi înfăţişat unul ca Stumpf drept jertfa a totalitarismului comunist dinainte de decembrie 1989.?

Ca unul care am fost victimă a lui Stumpf (dar oare numai eu?), însă nu i-am păstrat ranchiună, ba mi-am manifestat mila, compasiunea faţă de agresorul meu din martie 1977, deşi aflat în serviciul Securităţii – am relatat acest lucru în mărturiile vorbite ca şi în cele scrise, precum volumul Culoarea curcubeului (Cutremurul oamenilor '77, editat de Humanitas în vara anului 1990, din tirajul de câteva zeci de mii, mai puţin de o mie fiind distribuit – şi numai în Bucureşti – restul retras, depozitat, apoi, în 1992, trimis de filosoful Liiceanu la topit; în 1993 a fost reeditat la Biblioteca Familia din Oradea).