Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Şi atunci? De ce n-a mişcat? Dintre toţi fruntaşii politici importanţi ai momentului, Maniu era singurul serios (din punctul de vedere al ardeleanului, adică „neregăţean”, adică mai puţin sau de-loc ameninţat de compromis). Ce a făcut? De ce n-a făcut? Atât a fost de „gândit”, de zăbavnic, de aşteptător, încât a pierdut de fiecare dată momentul. Apoi, cu voia şi a lui sau fără voia lui, faptul că Antonescu a fost dat pe mâna comuniştilor -deci morţii „în dezonoare” – acest act al ruşinii este semnat şi de el, de Maniu. Şi chiar dacă la procesul Mareşalului i-a strâns mâna celui din boxă. Asta nu poate şterge sentimentul penibil de colaborare la trădare. Să se fi gândit oare Maniu că, peste un an, avea să fie şi el arestat, iar peste trei sau patru sau cinci (dacă a murit în '52) avea să cunoască un sfârşit şi mai puţin „onorabil” decât Mareşalul, a cărui moarte a cauţionat-o şi el?

Cât despre Rege – un pion. Marcat de comportamentul tatălui său, marcat şi de cel al Mareşalului – la urma urmei, la 23 august, s-a răzbunat. Chiar dacă camarila lui Carol nu mai era aceiaşi în jurul lui Mihai, „sfetnicii” săi au fost răi-sfetnici.

Pe Mihai, o categorie de români îl dispreţuiesc, vorbesc despre el ca despre „cretinul regal” (îl citez pe Şeicaru), despre „Mihai Viteză” (aşa îi spun vitezele legionare de la Carpaţii) etc. Ceilalţi însă îl apără, susţinând că, în situaţia dată, nimeni altul nu ar fi putut face altfel (deci: mai bine).

Oricum, rămân în sarcina lui Mihai două pete: predarea lui Antonescu ruşilor şi acceptarea abdicării. Ar mai fi şi încuviinţarea Marilor Procese.

Bineînţeles, nu s-ar fi schimbat cursul istoriei României dacă Antonescu nu ar fi fost predat ruşilor. Că Mihai a fost abuzat de Bodnăraş?

— Fireşte, dar de ce s-a lăsat abuzat? Nu era nimeni alături de el, în acel moment? Nu cumva sfetnicii l-au sfătuit să facă asta? Cine anume? De ce anume?

Bineînţeles, nu s-ar fi schimbat cursul istoriei dacă Mihai nu ar fi acceptat, de pildă, ordinul „Victoriei” din partea lui Stalin. Să zicem că a fost un fleac, de acord. Dar ce s-ar fi întâmplat, vreau să spun: ce i s-ar fi întâmplat lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să cauţioneze procesele? Pentru că dovedise: refuzul (de pildă, „greva regală”) îi punea în încurcătură şi pe ruşi, până şi pe ei! Ei, ce i s-ar fi întâmplat? Sunt convins: atunci, nimic.

Şi iată-ne la abdicare. Într-adevăr, în acel moment, Mihai era singurul rege din Europa de Est sovietizată. Este adevărat, în peste trei ani de „convieţuire”, românii aflaseră ce le poate ruşilor pielea. Şi totuşi. Mihai a acceptat prea repede „propunerea de divorţ” avansată de Groza şi de Dej (în prezenţa „tehnicianului radio” care avea să înregistreze discursul de abdicare, pe nume Petre Iosif).

Mă întreb acum, în 1984 şi, recunosc, naiv: de ce nu s-a opus? Să se fi opus. „măcar de formă”. Deşi nu ar fi fost rău să se fi opus de-a binelea. Cu o condiţie: să se fi pregătit în vederea acestei eventualităţi-certitudini. Dar el s-a lăsat surprins.

Chiar dacă nu s-ar fi pregătit în sensul unei opoziţii adevărate – deşi întâmplarea de la 8 noiembrie ar fi trebuit să-i dea o oarecare idee – chiar românii nesau anti-regalişti i s-ar fi raliat, fiindcă, în acel sfârşit de '47, regele rămăsese singurul reprezentant al unei legitimităţi-legalităţi în curs de a fi pierdute.

Şi repet întrebarea: ce i s-ar fi putut întâmpla lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice? Bineînţeles că tot ar fi fost trimis la plimbare, dar nu aşa cum a fost, adică şi f. şi cu banii luaţi. Pentru că Mihai, adevărat: sub ameninţare, a semnat actul de abdicare. Ce i s-ar fi întâmplat lui, ca om, dacă ar fi refuzat? Nimic. Ar fi fost. „destituit”. Da, desigur, nu ar mai fi putut rămâne. pe tron (asta ar mai fi lipsit!), dar cel puţin mai târziu ar fi putut invoca refuzul de a semna, nu faptul că. A fost silit, împotriva voinţei, şantajat cu. Etc, etc. Şi, chiar detronat, azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur s-a detronat (după ce înghiţise atâtea alte şopârle).

Ceea ce este iritant (un eufemism, desigur), la români: ei judecă erorile din trecut prin: „Ei şi, dacă am fi făcut altfel, n-am fi ajuns tot aici?”

Chiar dacă am admite că, într-adevăr, rezultatul final ar fi fost acelaşi, contează altceva, care nu ţine neapărat de finalitate -judecată după. Pentru că toate aceste cedări („pentru că tot pierdem.”) acumulate, devin sistem de gândire. Această „înţelepciune” nu este decât dovada lipsei de coloană vertebrală -de unde mă-ta ştii că, oricum, tot ai să pierzi? Şi chiar dacă tu, român mai cu moţ decât alţii, prevezi viitorul (deci ştii că vei pierde), tot trebuie să încerci să te aperi, să aperi ceea ce este esenţial pentru o comunitate: demnitatea. I-am auzit (şi nu pe securişti!) spunând: „E-te, na, s-au răsculat ungurii, şi cu ce s-au ales? Cu lacrimi, cu suferinţă? Tot nu s-au eliberat de ruşi şi de comunişti!” Din nefericire, nu s-au eliberat nici de comunişti; nici de ruşi, din nefericire, au plătit preţ greu, dar chiar să nu fi câştigat nimic? Ba da, mult mai preţios decât, să zicem, o eliberare adevărată, pentru că s-au eliberat de complexul de teamă, de neputinţă în faţa a ceva necunoscut, deci terifiant: s-au înfruntat cu monstrul, au pierdut, e adevărat, dar l-au cunoscut: l-au cunoscut ei, dar şi neungurii – aşa că cehii şi slovacii, în felul lor, polonezii în al lor, afganii în felul lor se exprimă. Totalitarismul comunist sovietic nu mai este ceva de pe altă planetă, şi asta de la revoluţia ungurilor din '56.

Pe când românii. Au sentimentul că sunt nedreptăţiţi de Occident: „Ei, ce mare brânză au făcut ungurii, de s-a vorbit atâta? Şi polonezii – păi noi, românii, care, în munţi şi în codri.”

Au dreptate românii: occidentalii nu au vorbit nimic despre rezistenţa armată din primii zece ani de ocupaţie sovietică. Dar să ne consolăm: nu au vorbit nici despre a ucrainenilor, nici despre a polonezilor, nici despre a bulgarilor – aşa erau timpurile.

Şi nu au dreptate: pentru că rezistenţa noastră, a românilor, chiar dacă eroică, a fost totuşi, circumscrisă: pornită de legionari, alimentată cu ţărani refractari cotelor, apoi colectivizării, a fost destul de rapid lichidată. Evident, a fost sugrumată mai ales prin teroarea exercitată asupra familiilor şi a populaţiei susceptibile de a-i ajuta pe „partizani” – oricum, în 1950 această opoziţie nu mai era „operativă”. Iar dacă au fost lupte în munţii Făgăraşului în iarna '52-'53, apoi acestea s-au dus pentru lichidarea supravieţuitorilor. Au mai fost „pescuiţi” până în '56 (prietenul meu Bucelea), dar grupul lui Borza din Viştea nu era alcătuit din combatanţi, ci din „gropari” şi din „trecători”- în Grecia.

Unii români explică „somnul” în care au căzut ai noştri prin faptul că în România nu a avut loc o destalinizare. Poate şi din această pricină, dar nu numai. Adevărata cauză a inactivităţii, a re-semnării, la urma urmei a colaborării, trebuie căutată în adânc, în firea noastră şi în faptul că ni s-a băgat în cap că istoria nu se face din evenimente, că este suficient să beleşti prazul, să modulezi verbul „a fi”, ca să, nu-i aşa, rămâi tu însuţi, demn şi aşa mai departe.

Boala – pentru că boală este – ne vine de mai demult, dinainte de dictatura regală şi dinainte de venirea comuniştilor. Nu voi merg până în „turcire”, în sens propriu, deşi nu exclud nici această „constantă”.

Mă gândesc însă, cu ochii de azi, la ceea ce ne lipseşte, în comparaţie cu, de pildă, polonezii: Mai întâi, o-biserică-a-omului-nu-a-domnului (cel pămân-tesc, fireşte); ortodoxia noastră, atât de „dulce” şi de teatrală, este o religie pentru timp de pace, or noi trăim în timp de război de mai bine de trei sferturi de secol, la urma urmei, din 1914. Nu vreau să spun neapărat că dacă am fi catolici, am fi altfel (pentru că nici la polonezi lucrurile, din acest punct de vedere, nu stau tocmai strălucit). Dar mă gândesc ce bine ar fi fost dacă biserica noastră nu ar fi fost o pepinieră a unui anumit fel de a concepe spiritul – prin maţ; dacă biserica noastră nu ar fi fost o pepinieră de auxiliari ai poliţiei.

Paris, 11 martie 1984 însă biserica ortodoxă nu poate fi arătată cu degetul, ca singur vinovat de starea românilor. În jurul nostru sunt alte popoare de rit ortodox şi dacă, de pildă, la ruşi găsim, vai, oarecari asemănări (să spunem: resemnarea), nu le întâlnim la sârbi; nici la greci. Cred că nici chiar la bulgari.

Ne mai lipseşte – şi abia acum am pus degetul pe rană – ceea ce se cheamă intelighenţie.

Se spune că pornisem bine, deşi atât de târziu, şi probabil am putea plasa naşterea acestei elite o dată cu manifestarea lui Eminescu-jurnalist. Adică abia cu un secol în urmă. Eminescu a „ars” etapele, nu numai în poezie, ci şi în „povăţuirea” de înaltă ţinută; de idei. Totul pare să fi mers bine, suitor, până la venirea comuniştilor. Cu condiţia să fie adevărat.

Ei bine, se pare că nu. Îmi amintesc ce şoc am avut, aici, în exil, acum câţiva ani, la apariţia volumului Corespondenţe (tot în editura lui Cuşa: Ethos) al lui Bazil Munteanu (de fapt, cu câteva excepţii, cuprinzând scrisori adresate lui B. M.), constatând că „problemele” intelectualilor dintre cele două războaie nu erau la înălţimi ameţitoare faţă de ale contemporanilor noştri. Ba chiar un Iorga, de pildă, pe latura lui „umană”, şi-ar fi putut găsi locul (şi timpul), acum şi aici, în România comunistă. Cât despre Blaga, în intimitatea corespondenţei private. O teribilă deziluzie, pentru mine, care ştiam că singurii poeţi mari-şi-adevăraţi, în timpul stalinismului, fuseseră Barbu şi Blaga. Or, Marele nostru Anonim, în scrisori (cel puţin cele adresate lui B. M.), zbura foarte jos, zbura pe burtă (mai ales în conflictul cu Iorga, în care Blaga se arată a fi o babă clănţănitoare, cu micimi senile). De aici fac un salt la episodul Beniuc (cu al său Pe muchie de cuţit, relatat de Mircea Zaciu). Îmi imaginam că Blaga, retrasul, avusese, totuşi, linişte, demnitate în retragere. Or, din memoriul pe care 1-a adresat CC.- Ului – adevărat, ca să se apere de calomniile lui Beniuc – Blaga nu se arată a fi fost deosebit de un oarecare alt nefericit cetăţean român care se apără şi el cum poate, de delaţiuni, de turnătorii, adică intrând în sistem, adică apărându-se ca un vinovat, adică apărându-se, ameninţând că-i va ataca pe alţii, pe semeni – şi nu sistemul, fireşte. Cu atât mai dureroasă a fost „descoperirea”, cu cât mitul Blaga se umflase în ochii noştri, mai ales în 1958, când eram în Gherla şi auzisem că şi marele poet a fost arestat şi se află „cu noi”. Era un zvon; din fericire, a fost scutit de această încercare (Dumnezeule, cum s-ar fi purtat Blaga în Gherla anilor '57-'58?). Ceea ce a urmat, după moartea lui, în mai '61 – nu el poartă vina – dar oare ce păcate grele va fi ispăşind Lucian Blaga prin iubita sa fiică, Dorii? Mare pedeapsă!

În legătură cu Corespondenţe-le lui B. M., i-am împărtăşit Monicăi şi lui Virgil nedumerirea şi durerea mea; bine, dar eu (şi, cu mine, cei din generaţia mea care, fiind de „prag”, presupune multe altele, după) îmi imaginam perioada aceea ca de aur, în naivitatea mea, vedeam, în afară de cărţi, o frăţietate şi o complicitate (în bine) extraordinară! Mi-au spus, cu precauţii, dar mi-au spus, că. Ei bine, nu prea. Că ceea ce numim noi, azi şi cu acea intonaţie anume (amestec de milă, dispreţ, acuzaţie): „intelectualul român”, nu este o invenţie recentă. Că şi înainte.

Rezum ceea ce am înţeles, fără să garantez că îi citez exact: Că şi atunci intelectualul român era genial şi neserios; superficial şi, la urma urmelor, iresponsabil; polemiştii, cu rare excepţii, ieşeau „în uliţă” – unde, după un bun obicei al locului, îşi ridicau fustele, arătându-şi dinapoiul. Bineînţeles, exista efervescenţă creatoare, emulaţie, se scriau cărţi bune şi chiar foarte bune, dar acestea erau „treburi individuale” şi rezultate ale unor demersuri ale indivizilor izolaţi, nu ale „obştei”. Nu exista nici atunci acea solidaritate „pe deasupra”, pentru o idee, alta decât cea care ar fi putut, în viitorul imediat, provoca, în presă ori în cafenea, „luptă de idei”. Intelectualul-român, în ciuda europe-nismului său fără condiţii, în ciuda faptului că se afla informat la zi cu tot ce se petrecea în lume (mai cu seamă: la Paris), rămânea într-un provincialism dintre cele mai obtuze.

Presupun că, în goana lor de a „lumina poporul”, popora-niştii, sămănătoriştii, tradiţionaliştii au provocat un „saţ” la ceilalţi care, fără să fie ostili „pedagogiei”, nu erau de acord cu mijloacele folosite. Au venit apoi naţionaliştii, cu moţ, legionarii – ei au îndepărtat, respins (şi ameninţat) pe toţi cei care nu le împărtăşeau fără rezerve concepţiile. Probabil aşa s-a rupt (ţara, intelighenţia) în două – nu neapărat tabere în luptă, ci una, cea de extremă dreaptă: agresivă, militantă, iar „cealaltă” adunându-i laolaltă pe cei-care-refuzau – unii respingând naţionalismul violent, prin să-i zicem, occidentalism, internaţionalism, iar alţii (probabil cei mai numeroşi) fiind „dezertorii” – cei care îşi vor fi spus că numai arta contează, că numai actul individual rămâne.

Unii spun că popoarele mari se constituie ca urmare a unor mari victorii; şi mai ales a unor mari înfrângeri. Dacă este adevărat că numai evenimente puternice, zguduitoare, trezesc, precipită, reconstituie, faptul nu pare a fi adevărat în ceea ce ne priveşte pe noi, românii.

Fireşte, nu ne putem mândri cu „victorii” – chestiile cu Valea-Albă, Călugăreni, Rovine, Sarmisegetuza, din punct de vedere istoric se pare că nu sunt ceea ce pretindem noi, iar mai încoace, adică la Războiul de Independenţă şi în Primul Război Mondial, dimensiunea evenimentului nu rezidă în victoria noastră, ci, pe de o parte, în rezultatul final al încleştării (favorabil nouă, dar nu datorită numai nouă), iar pe de altă parte, în cantitatea de sacrificii. Adevărat: Mărăşeştii, Oituzul, Mărăştii constituie evenimente marcante (şi cum!), pentru noi. Numai că semnificaţia sacrificiilor din vara lui 1917 pe front a fost anihilată-anulată de primul şi provizoriul (din fericire) rezultat, anume pacea de la Buftea, din martie, apoi prin cea de la Bucureşti (şi subliniez locull), din aprilie 1918, prin care România a fost declarată învinsă – şi pedepsită (pierdea şi Dobrogea). Iar dacă lucrurile s-au aranjat, pentru România (şi cum: cu Dobrogea, cu Basarabia, cu Bucovina şi chiar cu Transilvania!), faptul nu a mai depins de români, ci de aliaţi, care au spart frontul în Balcani şi au obligat Bulgaria să capituleze (septembrie 1918), ca urmare a „spargerii” Imperiului Austro-Ungar.

Numai din acest eveniment care a fost Primul Război, putem constata şi ambiguitatea (ca atitudine) şi contratimpul, în sensul că nu a existat o legătură de la cauză la efect: învingem pe front, în vara lui 1917 – dar pierdem la masa negocierilor, la Bucureşti; suntem învinşi, umiliţi, sfârtecaţi, ca urmare a întregului război, dar iată că ieşim beneficiari (dacă nu învingători), cu o Românie Mare!

Într-adevăr: România nu a purtat vina înfrângerilor (deşi campania din Transilvania din 1916.) şi nu îşi poate însuşi meritul victoriilor. O grea povară pentru sufletul românesc! În al doilea rând, România a ieşit din război nu doar însângerată de sacrificiile de campanie, ci şi fragilizată de extinderea teritorială, pentru care nu era pregătită nici material, nici sufleteşte. Şi dacă se crease un oarecare consens între moldoveni şi munteni, după 1859; dacă, după 1878, alipirea Dobrogei nu a creat mari dificultăţi, pentru că, la urma urmei, această nouă provincie a fost colonizată – problemele au fost anunţate în urma campaniei din 1913, deci prin anexarea Cadrilaterului (şi mai pretindem că noi, românii, nu suntem anexionişti, că nu am luat nici o palmă de pământ de la străini!) – şi aveau să apară în toată amploarea lor după 1919.

De acord: Primul Război Mondial (şi Revoluţia Bolşevică) au pus capăt unei perioade din istoria (şi nu numai) întregii Europe. Din motive opuse, evenimentul a provocat şi la învingători şi la învinşi alte evenimente – care au dus la cel de al Doilea Război Mondial; revoluţii bolşevice în tabăra învinşilor „autonomizaţi” (Ungaria, Austria, Cehoslovacia), iar în cazul Germaniei, a dus la Hitler şi la ceea ce a mai urmat; în tabăra „învingătorilor” – în Franţa, victoria a fost greu, foarte greu plătită (chiar acum, în anii '80, se spune că regiuni întregi suferă de pe urma dispariţiei bărbaţilor în '14-18): a dus la pacifism, la Frontul Popular, la demobilizarea în faţa Germaniei, în '39-40.

Ce s-a petrecut însă în România Mare? Şi aici, ca şi în Franţa, victoria a fost prea scump plătită, de unde sentimentul de „prea-prea” (în literatură, vezi cei doi Petreşti, vezi Rebreanu). Pe de altă parte, Vechiul Regat s-a arătat incapabil de a suporta mărirea familiei. Cunosc mai puţin erorile comise de „regăţeni” în Transilvania, dar mi le imaginez: complexul de inferioritate transformat în superioritate (de unde imbecilitatea „Ardealul fără ardeleni”!). Dar dacă, în cazul Ardealului, „Ţara” 1-a tras în jos, deliberat sau inconştient mergând pe calea „nivelării” (probabil acelaşi lucru s-a petrecut cu Bucovina germanizată), în cazul Basarabiei înapoiate, „ţara” nu a reuşit să o ridice măcar până la nivelul ei. Adevărat: „nu erau cadre”, în primul rând, pentru că nu erau destule nici pentru Vechiul Regat; apoi războiul măcinase o bună parte dintre ele. Şi totuşi. Poate că un cap politic luminat ar fi „smuls de la gura” regăţenilor câteva cadre capabile, pentru a le trimite în Basarabia total analfabetizată. Şi total dezorganizată. Or, cvasitotalitatea „fraţilor” români trimişi în Basarabia, în învăţământ, în administraţie, în poliţie, era constituită din incapabili, din lichele, din scursura Regatului, mai ales din „pedepsiţi”. Aşa a devenit Basarabia Noua Caledonie românească. Perceptorul şi popa, învăţătorul şi jandarmul (ca să rămânem „la bază”, în mediul rural, preponderent) veneau în Basarabia, de regulă, din Oltenia, „desculţi şi cu o paporniţă”, iar în doi-trei-cinci ani deveneau mari proprietari, mari negocianţi, mari trăgători de sfori în administraţie. Basarabenii care nu erau filosemiţi (dar nici antisemiţi ca moldovenii sau bucovinenii) ajunseseră să spună că „românii iştia sunt mai răi ca jâdanii!” Constatare amară şi gravă, în primul rând, prin comparaţie; în al doilea rând, pentru că îi numeau români pe cei veniţi cu promisiunea de a-i ajuta să iasă din întuneric şi din mizerie, dar care nu făceau decât să-i jupoaie şi să-i umilească („basarabean -cap de bou!”, aşa le spuneau localnicilor paporniţarii).

Din această înfruntare colonizaţi-colonizatori a rezultat, cum era firesc, din partea basarabenilor neîncrederea în „români” (ei fiind nu basarabeni, ci: moldoveni!). Aşa se explică faptul că ţărani români basarabeni, supravieţuind din tată-n fiu printr-o cultură exclusiv orală (ca să fie românească), înfruntând rusifica-rea prin toate mijloacele (vai, mai ales la armată, „la moscali”), după câţiva ani de „românie”, au scos de pe unde fuseseră aruncate portretele ţarilor şi le-au atârnat pe pereţi lângă icoane -în locul portretului regelui Ferdinand, mai apoi al lui Carol II.

Nu, nu era filorusism, cum îi acuzau „românii” (apoi de „bolşevism”, la care voi reveni), ci tristeţea de a constata că fraţii se purtau mai rău decât străinii.

Cât despre bolşevismul basarabenilor. Între cele două răz-boaie, se făcea o confuzie între agitatorii comunişti filosovie-tici (majoritatea fiind evrei, ucraineni, ruşi) şi băştinaşii care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu ideologia comunistă, cu filosovietismul (de altfel, ei, basarabenii, erau cel mai bine informaţi de ceea ce se petrecea dincolo de Nistru, prin fugari).

Si iată-ne din nou în iunie 1940: basarabenii nu au putut înţelege niciodată pentru ce Armata nu a opus rezistenţă, de ce s-a lăsat umilită, insultată de agitatorii comunişti paraşutaţi (atunci, în sensul figurat al termenului), dezarmată. Vasăzică, îşi spuneau ei, fraţii români ne-au jupuit cât au putut, cât a fost timpul de plăcinte, iar când a fost să fie război, ne-au părăsit ruşilor, fără să schiţeze vreo împotrivire.

Am auzit, mai târziu, pe un „românaş” judecându-ne cam aşa: „în iunie '40, doar vreo câteva mii s-au refugiat dincoace de Prut, trei sferturi dintre ei fiind de fapt originari din Vechiul Regat. Ceea ce înseamnă că rămaşii erau de acord cu regimul comunist şi cu ocupaţia rusească, de aceea nu s-au refugiat!”

Ce să mai spun? Să-i explic boului că populaţia Basarabiei, în acel moment – 1940 – era eminamente rurală? Că pe ţăran cu greu îl convingi să-şi părăsească pământul? Că ţăranul îşi spune: „Au trecut peste noi şi tătarii şi turcii şi ruşii (şi românii!) – ce mai contează alţii? Cum vin, aşa or să se ducă. Fiindcă apa trece, pietrele rămân.” Că sovieticii s-au dovedit a fi mai răi decât turcii şi tătarii la un loc – asta aveau să afle ne-basarabenii, ne-bucovinenii după ocupaţie: în '44, aveau să plece în refugiu şi zeci de mii de familii de ţărani – dar, desigur, „interlocutorul” meu (spun şi eu aşa) pe de o parte îi acuza pe basarabeni că prea puţini se refugiaseră şi, în acelaşi timp, se plângea că prea îi invadasem, pe ei, oltenii, noi, basarabenii, evident, bolşevizaţi; evident, colaboraţionişti. Însă niciunul din criticii bolşevismului basarabenilor (care rămăseseră pe loc, nu se refugiaseră, fiindcă. Le convenea regimul sovietic), mai ales dintre ardeleni nu sufla o vorbă despre românii din Ardealul de Nord: toţi cei care nu se refugiaseră erau filomaghiari? Iubitori de horthysm -preferat celui din România câtă mai rămăsese?

În închisoare avusesem conflicte asemănătore. Basarabenii erau consideraţi – cu toţii – „cozi de topor”, fiindcă. Fuseseră printre primii profesori de rusă! Ceea ce este adevărat: unii dintre ei ştiau ruseşte. Dar acuzaţiile nu se rezumau doar la atât: „basarabenii sunt peste tot: în miliţie, în securitate, în administraţie.”. L-am somat pe acuzator să spună care anume dintre gardienii închisorii în care ne aflam era basarabean – şi 1-a numit pe un lipovean care nici măcar nu era din Basarabia, ci din Dobrogea; l-am somat să-mi spună numele unui anchetator sau ofiţer de securitate basarabean – mi-a numit pe câţiva care, chiar dacă or fi fost basarabeni, erau evrei sau ucraineni. În virtutea acestui raţionament, ar fi trebuit să-i numim, de pildă, „ardeleni” pe toţi evreii şi ungurii originari din Ardeal şi care, într-adevăr, colonizaseră securitatea şi miliţia – până în 1956. L-am somat, în continuare, să-mi spună numele unui singur mare ştab comunist -basarabean. Mi i-a înşirat pe Kişinevski, pe Nikolski, pe Ana Pauker, pe Răutu. Nu a găsit nici un român basarabean – cu excepţia lui Bârlădeanu; nu se găsea nici atunci, în anii '50, nu se va găsi nici acum, în anii '80. Iar dacă, între timp, au dispărut „alogenii” – evrei, unguri, ucraineni – s-au înmulţit (şi nu doar ca număr, ci şi ca forţă destructivă) românaşii noştri iubiţi – şi nu doar moldoveni (care, cică, slabi de caracter cum sunt.), ci şi oltenaşi – oho! Câţi! Şi ce devotaţi!; dar – o-ho-ho!

— Ardeleni: cu familiile, cu triburile, cu satele întregi.

România, ca unitate geografică şi lingvistică, este ceea ce este, deci diferitele componente sunt doar regionale, conflictele nu sunt importante. Doar în discuţii şi mai ales în bancuri se aruncă săgeţi împotriva „celuilalt”. Dar, ciudat, cum vine vorba de cei-care-au-facut-rău, brusc acuzaţiile cad în exclusivitate asupra celor „din altă parte”: un oltean, de pildă, nu ar accepta în ruptul capului că olteni de-ai lui au făcut porcării – iar dacă îi numeşti pe câţiva, să spunem începând cu Gută Tătărescu, sfârşind cu Adrian Păunescu, Olteanul îţi va răspunde, ofensat că. „Oltenii n-au făcut atâta rău ca moldovenii (sau ca ardelenii) – sau ca. Bucureştenii”! Şi fiindcă suntem la olteni: sar ca arşi, dacă, în glumă, vei spune că Ceauşescu este „oltean” – ca originar din judeţul Olt. Ca şi cum bieţii „olteni” (din judeţul Olt) ar purta vreo vină. Ca şi cum porcăriile ar constitui monopolul unui anume grup, clan, comunitate – geografic, de obicei – iar „rectitudinea” (!) ar fi virtutea numai a lor a acuzatorilor. În acest caz, statisticile nu au ce căuta şi chiar dacă ar „spune” ceva, nu ar spune nimic: poţi fi un porc-de-câine, chiar dacă nu eşti basarabean, şi poţi fi curajos şi drept, deşi eşti basarabean şi nu ai nici o legătură cu pandurii lui Tudor (de-o pildă). Iar pentru că suntem la acest punct: se poate observa o anume „frecvenţă” care ţine, nu de „disponibilitate”, ci de faptul că din acea zonă este originar un anume ştab care îşi recrutează oameni: aşa a fost, o vreme, „clanul bârlădenilor, apoi al gălăţenilor” în jurul lui Dej; „clanul buzoienilor” al lui Chivu Stoica; al „ploieştenilor” – lui Drăghici. În „cultură” s-a semnalat cel al „ardelenilor”, cu Brad, Dodu, Romul, Ghişe, Stroia, Titus Popovici, Paler, etc.