Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

— La Pearl-Harbour;

Pentru prima oară, cronologic, faţă de România, Puterea de peste Ocean s-a manifestat, direct, în primăvara anului 1944, prin bombardamente masive ţintind obiective militaro-strategice ca zona petroli (f) eră Ploieşti.

Am trăit episodul, în martie 1944, când trenul nostru de refugiaţi din Basarabia a avut norocul să treacă neatins (spre Ardeal) prin Ploieştiul în flăcări, ceea ce, vai, nu se întâmplase cu trenurile precedente şi nici cu următoarele (în unul din ele se afla tata: a supravieţuit). Dacă distrugerile şi răniţii şi morţii din zona „strategică” ar putea figura la rubrica „pierderilor colaterale”, bombardarea Bucureştiului la 4 aprilie (1944) a fost, este, va rămâne crimă-de-război caracterizată. Gara de Nord nu constituia obiectiv militar; nici „strategic” – ca Ploieştiul. Cartierele din jur (Griviţa, Grant) erau locuite de lucrători la căile ferate şi de oameni cu venituri modeste (un eufemism) – dar casele şi grădinile şi oamenii -civili – au fost prefăcute în mormane de moloz însângerat; însă în Gara de Nord, în acel 4 aprilie 1944, era şi o altfel de concentrare umană – tot de civili: refugiaţii din Est: Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa. Acolo se formau trenurile ce urmau să-i ducă pe refugiaţi „în dispersare”, aşa suna termenul, în Vestul ţării, cât mai departe de Armata Roşie liberatoare, vorba celor de teapa eurobolşevicei Lilly Marcou. [Abia peste o jumătate de secol am avut ştire despre soarta altor civili: germanii refugiaţi, în acelaşi moment, şi tot din calea ruşilor: în jur de 630.000 de oameni concentraţi în Lepzig şi în Dresda au fost ucişi de aviaţia aliată].

Nu mai există documente despre tragedia de la Bucureşti: după ocuparea României, o echipă de evrei români sub comanda generalului NKVD Grişa Nahum şi el evreu, dar ucrainean – a extras (citeşte: furat) din arhivele noastre cea 200.000 dosare privitoare la. Basarabia şi evreii şi le-a transportat în URSS.

Potrivit mărturiilor supravieţuitorilor: ar fi fost ucise, atunci, în bombardamentul american din 4 aprilie 1944, „între 10.000 şi 25.000 persoane”; dintre acestea „între 5.000 şi 15.000” erau refugiaţi basarabeni şi bucovineni, în majoritate femei şi copii.

Resturile umane recuperate (în mare parte neidentificate) au fost îngropate în şanţuri săpate într-un câmp aflat lângă calea ferată spre Constanţa, pe lângă Lehliu. Autorităţile de atunci au pus sub semnul secretului de stat, atât numărul victimelor, „originea” lor, cât şi locul unde fuseseră îngropate (încă din aprilie 1944 poliţaii români pregăteau intrarea în. NATO a fiilor, nepoţilor, securişti, deci ţineau să nu fie pomenite crimele americanilor.); autorităţile comuniste au prelungit secretul-de-stat privindu-i pe refugiaţi, „trădătorii care fugiseră de raiul omenirii: URSS”, iar actualele – ce interes să aibă secretarii-generali ai partidului de după 1989 să dezgroape nişte morţi-încurcă-lume, necunoscuţi pe deasupra?

Eu, ca. Neautoritate, am interesul: în primul rând pentru a afla adevărul despre întâmplarea din

4 aprilie 1944, când, pentru întâia oară Americanii ne-au venit; în al doilea rând, pentru că atunci-acolo a dispărut şi unchiul meu, Ignat Goma, fratele mic al tatei. Să fi fost ucis ca domiciliat pe Calea Griviţei?; ca dispersat, în vreun tren aşteptând plecarea?; ca însoţitor la gară al cuiva: logodnică, soţie, prieten? Nu am aflat, deşi tata 1-a căutat până la moartea sa, în 1967, prin Crucea Roşie.

Un al doilea episod (mai corect: o epocă) legat de „venirea Americanilor” l-am trăit în toate împrejurările nenorocite: începând din octombrie 1944, când ne ascundeam în păduri, de frica Ruşilor care voiau să ne „repatrieze în Siberia”; între decembrie 1944 şi sfârşitul lunii mai 1945 (deci după încheierea păcii!), în lagărul („Centrul de repatriere”) de la

Sighişoara – astfel de „aşezăminte” funcţionând în fiecare capitală de judeţ; între 1945 şi 1953 (moartea lui Stalin), ani de hăituiala a basarabenilor şi a bucovinenilor refugiaţi; între 1953 şi 1956, când, împreună cu nerefugiaţii, îi aşteptam pe americani să vină să ne libereze de ruşi – şi de slugile autohtone ale lor; între 1956 şi 1958, la închisoare (am povestit în volumul

Gherla, cum, împreună cu toţi deţinuţii de la Zarea, pândeam debarcarea Flotei a Vi-a urcată pe Someş, până sub ferestrele noastre oblonite); între 1958 şi 1963, în domiciliu obligatoriu, unde aveam radio, ascultam Vocea Americii – şi îi aşteptam pe americani; între 1963 şi 1969 – în libertatea de după închisoare i-am tot aşteptat.

— Până în 2 august 1969 când – după 25 ani de aşteptare -preşedintele Americii Nixon, ajuns, în sfârşit, în România, s-a îmbrăţişat cu Ceauşescu, unul dintre călăii noştri, nu cu noi, dintre care nu puţini făcuseră închisoare pentru crima de a fî ascultat Vocea Americii ori/şi de a fî spus că lasă, lasă, vin ei americanii.

Toate aceste „amănunte” istorice sunt trecute cu vederea, ori/şi uitate de către acei români care, acum, se arată fâloamericani fără condiţii, nu neapărat pentru că americanii sunt băieţi buni, ci pentru că americanii au intrat într-un conflict minor cu „europenii bătrâni” – ca francezii, germanii, belgienii. Românii (şi ceilalţi estici – prin gura guvernanţilor, cu toţii legaţi de poliţia politică local-naţională ca „fiice ale NKVD devenit KGB”) – ei se declară „de partea americanilor”, nu pentru că aceştia ar avea dreptate, ci pentru că au dolari.

E vădită judecata morală a securistului etern conducând mase largi de înfometaţi şi animalizaţi vreme de şase decenii de comunism – care nu s-a sfârşit nici azi.

N-am terminat reproşurile la adresa americanilor:

— După 1965, reîntors la. Suprafaţă, fiind încă prieten cu fostul coleg de închisoare Ivasiuc, acesta „lucrând” la Ambasada

USA, am aflat că elita intelectuală românească frecventa de zor cocktail-urile ambasadorului de atunci, James Barnes jr. şi că „americanii” erau extrem de mulţumiţi, ba chiar. Recunoscători vizitatorilor care, discret instructaţi de Ivasiuc, atunci când vorbeau despre situaţia din România se rosteau cam aşa: „Este adevărat că Ceauşescu este un ignar, un bădăran, înfometează populaţia, tratează femeile ca pe vaci, scroafe gestante – dar a golit închisorile şi mai ales este foarte antirus.”.

Marii intelectuali şi artişti români (Ivasiuc, Breban, Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Pintilie, Horia Bernea, Ion Vianu, Vlad Georgescu, D. C. Giurescu), îi. Informau, ei, pe americani de propria-le teorie fabricată la Washington şi băgată cu de-a sila în gura românilor care încercau să obiecteze: închisorile se vor fi golit, dar s-au umplut azilele psihiatrice; „antirusismul” lui Ceauşescu să fie judecat după Securitatea rămas în strânsă legătură cu NKVD (devenit KGB) şi mai ales după „cazul Caraman”, secu-ristul care făcuse ravagii în NATO, apoi, expulzat, pe aeroportul Băneasa, schimbase avionul de la Paris cu cel spre. Moscova. Aceste observaţii mi-au adus acuzaţiile de. Bolşevic, de agent rus – că tot eram eu basarabean, nu ca Iliescu. (din partea setoşilor de legături extrem de culturale cu americanii) şi m-au determinat în cele din urmă să declar în gura mare, în plină stradă, că. Cei care frecventează Ambasada Americană se deosebesc de frecventatorii Ambasadei Sovietice doar prin vârstă şi prin instrucţie, altfel exact aceeaşi trădare de patrie comit. Din acest motiv, în aprilie 1977, când Securitatea a pus iar laba pe mine, am fost acuzat (însă numai pe-calea-bucală a generalului Pleşiţă, nu a apărut în nici o hârtie din dosar) că. Îmi trădez patria, răspândind „zvonuri duşmănoase” care compromit „relaţiile de veacuri americano-române.”;

— După 1971, când am publicat în franceză, germană, italiană

Ostinato, având bani, mi-am cumpărat (printr-un prieten, diplomat

— Belgian, nu american; nici sovietic.) un foarte bun Atlas mon dial. Am primit un pumn în obraz când am văzut că pe hărţile dedi cate Ţărilor Baltice era imprimat, cu caractere roşii, avertismentul:

Statele Unite ale Americii nu recunosc anexarea lor de către URSS.

Nici o notaţie pe hărţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord;

— În 1972, la întâia mea ieşire din ţară, când Noel Bernard, directorul postului Europa liberă de la Miinchen mi-a spus – şi mie

— Că Americanii nu permit să se vorbească „duşmănos” faţă de

URSS, plecând de la Basarabia şi Bucovina, răpite;

— În 1978 când, ajuns la New York şi la Washington, după ce am fost bine primit de senatorii Jackson, Robert Dole, Dante

Fascell, de preşedintele sindicatelor George Meany, de cei de la

Amnesty Internaţional, am fost în schimb, foarte rău primit, pot zice: duşmănos la Departamentul de Stat. Mai târziu am aflat – tot de la americani – că eram un. Tulburător al relaţiilor americanoromâne, fiindcă îl insultam în presa occidentală pe Ceauşescu, „cuiul în coasta ruşilor”!

Acesta nu este un act de acuzare în atâtea puncte – cum se vor grăbi Antohi, A. Cornea, Oişteanu, Volovici, Reichman, G. Andreescu să-1 considere, iar GDS-ul să dea din cap c-aşa-i!

Ci o înşiruire – incompletă, vai – de fapte istorice, verificabile.

Dar cu cine să „dialoghezi”, când şi ai noştri ca brazii s-au luat după Bush junior şi au citat falsificator din Isus: „Cine nu-i cu mine e împotriva mea”.?

Duminică 16 martie 2003 în Azore, azi: Prânzul de Taină.

Ieri, surpriză: noul prim ministru turc, confirmat, Erdogan, întrebat de jurnalişti când va discuta Parlamentul despre permisiunea dată trupelor americane de a intra în ţară (trupe care de vreo săptămână bună tot intră, fără. Permisiune), a răspuns, senin – şi ocupat – cam aşa: „Deocamdată, pe agenda mea nu figurează acest punct.” Un nou motiv de exasperare a bieţilor americani – care nu pricep: trupele lor au intrat demult, continuă să intre, dar gazda încă nu a formulat: „Poftiţi, intraţi.” Pesemne de aceea preşedintele Parlamentului, comentând intrarea (cu cizmele) în Turcia a zis: „Americani sunt nişte parveniţi” – şi a repetat: „Parveniţi!” Aşa o fi la ei, la turci., vor fi gândind „protestanto-sioniştii” de la Washington (s-a observat: am citat din Evanghelistul de stânga, antiimperialistul şi evreul Jean Daniel). Altfel gazdele nu spun nici: „Poftiţi, intraţi”, dar nici: „Ieşiţi afară, neruşinaţilor, nepoftiţilor!” – ceea ce în limbaj diplomatic sionisto-otoman înseamnă încuviinţare fără cuvinte – dar cu un făcut cu ochiul de încuviinţare. Iar americanii urcă preţul. Ceea ce îi aranjează pe turci (30 miliarde de dolari!) – mai ales că ei adaugă o condiţie care probabil va fî aşternută pe hârtie abia când va fî aşternută pe hârtie şi încuviinţarea de intrare-trecere pe solul turc a americanilor: dreptul de. Imixtiune în treburile Irakului învins, pentru rezolvarea problemei kurde. Ai dracu', turcii! Nu-s boi, ca ulacii dacoromi.

Ei ştiu să se târguiască, iar de când nu mai constituie o mare putere au învăţat să folosească tertipurile unei ţări-mici. Dacă americanii vor intra în război cu Irakul, să intre! Ei, turcii nu vor „contribui” decât prin. Pacificarea kurdistanului irakian şi, de ce nu, „împrumutarea” petrolului din zona Kirkuk.

Numai că americanul, n-o fi ştiind el multe despre lume şi viaţă, însă când vine vorba de petrol.

De urmărit.

Luni 17 martie 2003

Şi astă-noapte a fost frig – nu sub-zero, dar aproape.

Aseară, în Azore, cei trei (, Doamne şi toţi clei, cum parodiam noi în prima clasă de liceu coşbuciana capodoperă) au hotărât ce au hotărât, nici ei nu ştiau ce, dar din moment ce tot se întâlniseră ca să discute soarta lumii.

Bush: mai incoherent ca de obicei (dacă e posibil), Blair şi mai zăpăcit, mai înfricoşate de avioane (!), întru salvarea-şi, pârând Franţa, ca fiind capul relelor.

Eu unul nu am înţeles nimic – dar poate că ceea ce au anunţat ei că ar fi făcut era exprimat în limbaj codat.

Am înţeles însă ceva din tragedia de astă noapte: undeva, în Palestina, Ţahalul a distrus, după bunul obicei, ce mai rămăsese din casele palestinienilor cu buldozerul (după ce le dinamitase). Numai că o pacifistă – şi încă americană!

— Nu s-a dat la o parte din calea buldozerului şi a fost ucisă.

Americanii au protestat pe loc (cum altfel: era vorba de un cetăţean american!), cerând o anchetă.

O să vedem cum or să procedeze evreii: ca şi cu băieţaşul Mohamed din Neţarim, Gaza, cel împuşcat în braţele tatălui său, despre care, după o „anchetă” de trei luni, armata a anunţat că glontele nu era israelian (dacă n-a fost dovedit!); „Ce căuta un copil de 12 ani „pe stradă, la ora aceea”„?

Cine ştie: poate că acest incident-accident implicând un cetăţean american va descuia încuiata chestiune palestiniană.

Marţi 18 martie 2003

I-am trimis şi lui Dan Petrescu extrase din jurnal – până duminică, inclusiv. Abia apoi mi-am aruncat ochii peste text – fiindcă text este jurnalul trimis altora: plin de greşeli, de confuzii, de idei neterminate. Deşi am recitit în fiecare zi ce scrisesem în ajun, nu e suficient; trebuie re-re-citit, re-re-corectat. Fireşte, nu „ideile” nici informaţiile; de acestea, după obicei, nu mă ating, le las aşa, chiar dacă după o zi sau un an se dovedesc false ori doar oarecumaltfel. Nu am cum dovedi, scrierea jurnalului petrecându-se în strictă singurătate, dar să fiu crezut pe cuvânt: în corpul jurnalului nu intervin decât pentru corectarea grafiei unui nume propriu, pentru adăugarea unei indicaţii bibliografice – în nici un caz ca să. Ajustez opiniilor mele trecute în funcţie de prezentul cel mişcătoriu – cum au făcut, metodic, Ţepeneag şi Zaciu.

Deşi era anunţat discursul lui Bush pentru ora 20, ora Washingtonului (2 ora Parisului), m-am culcat de pe la 21, ora noastră, cea veche-europeană şi m-am trezit la 6 – tot ora Parisului. N-am pierdut nimica: Bush îi dă 48 ore lui Saddam să părăsească Irakul.

Nimic de făcut în lumea asta de cretini şi de nebuni.

Azi trimit CD-ul cu Bonifacia, ultima variantă. Cu toate că încă nu am primit vreun semn scris de la Crupenschi.

De câteva zile: soare mare – dar frig; florile stau zgribulite -cele răsărite – şi nu îndrăznesc să scoată capul sub vânt. Balconul nostru e vântuit, existând o mare diferenţă de temperatură – şi de vegetaţie – între balconul de dedesubt (al Anei Măria) şi acesta din dreptul odăii mele. Nu doar cu efecte în timp – florile de jos sunt mult mai timpurii – dar şi de culoare a lor şi mai ales de mărime: de pildă capucinele ajung la 2-3 metri (vrejul, nu florile!) şi se prefac în căţărătoare, faţă de cele de la mine: 30-40 centimetri.

Ehe, tainele naturii! Ele sunt tainice foarte.

Presimt: de cum va începe războiul, interesul meu pentru el va diminua. Nu pentru că nu m-ar interesa – din contra, dar evenimentele vor deveni insuportabile; ca orice război.

Aseară s-a găsit Puţin să-i îndemne pe „concetăţenii” săi, ceceni, să voteze la 23 martie.

— După ce, în prezenţa unor cuşme caucaziene plantate la masa lui, ca decor şi ca argument că există şi ceceni fericiţi, declarase că Rusia nu este pentru războiul în Irak, nu, Doamne-fereşte, fiindcă războiul nu e bun, războiul e tare rău. Cuşmele cu apendicele lor: colaboraţioniştii, nu mişcaseră. Nu vor fi înţeles ruseasca lui Puţin; nu vor fi înţeles nici o limbă – nu ziceam că erau nişte cuşme, acolo, altfel brumării?

Ah, că nu am eu raza-morţii!

Mai bine că n-o am: aş raz'-muri prea mulţi tirani şi aş provoca răsărirea altora, mult mai mulţi. Fiindcă tiranul nu apare neapărat în comunităţile primitive, care nu cunosc decât mâna de fier a câte unuia – dovadă, acum o jumătate de secol: Hitler în Germania, Mussolini în Italia.

Miercuri 19 martie 2003

Azi, nu, mâine nu, poate că poimâine.

Nu mai notez nimic despre război. Până când am să tac – nu ştiu, dar jur că dacă aflu – azi, mâine – că americanii renunţă la război, pe dată scriu! Şi îi laud că au dat dovadă de înţelepciune.

Nu mă pot stăpâni: aseară Powell se lăuda că „frontul anti-Saddam” numără peste patruzeci de state. De unde atâtea, când se vorbea doar de Anglia şi de Spania?

— M-am revoltat. Ei bine, când a fost arătată harta Europei, cu, în roşu, ţările favorabile războiului. Toate ţările ocupate de ruşi după al doilea război mondial (în traducere: cele abandonate de americani ruşilor) erau în roşu. Iar pentru ca paradoxul să fie rotund: „ţările ruseşti” (Rusia, Ucraina, Bielorusia) se arătau în albastru, ca potrivnice războiului. Era îndreptăţit brucanul 'merican, Rumsfeld să pretindă că există o „nouă Europă”: asta! Să-i fie de cap!

Gata, nu mai pot da înapoi: ţin cu Francezii! Bineînţeles, întâi fiindcă mi se pare că au dreptate: ei cred în puterea dreptului – nu în dreptul puterii, ca americanii. Mai ales urmărind dezbaterile din Camera Comunelor şi văzând cu câtă încrâncenare prostească Blair şi Straw, ministrul de externe dădeau întreaga vină a „soluţiei războiului” pe veto-ul Franţei. Ca şi cum Franţa singură ar fi ameninţat cu veto-ul, nu şi Rusia şi China, dar ţi-ai găsit să atace nominal curajosul Blair, Rusia şi China. Desigur, mă aşez lângă cel care mi se pare că are mai multă dreptate. Însă ţin cu Franţa mai cu seamă pentru că se află în inferioritate – şi cantitativă şi propagandistică. Cetăţeanul american de rând: un român domiciliat în America: ignar, neam-prost, prost-crescut, necioplit, gregar: merge încotro îi arată „alesul poporului” şi în loc să pună în cumpănă, timp de două secunde, cele două opţiuni, după care să aleagă el singur (cu capul lui), o „alege” pe cea gata-rumegată de către „ales”; e mai comod, ce să-şi bată el capul! Terifiant efectul propagandei mincinoase, grosolane, simpliste: „X este rău^ fiindcă nu este cu noi” (în traducere: „fiindcă nu este ca noi”). In faţa microfonului jurnaliştilor, americanul este un bou de român care a auzit el la televizor ce va fi ascultat soacră-sa – şi crede! Cum să nu creadă, când s-a dat la televizor? În cazul în care acceptă să explice, boul mugeşte astfel: cum să nu fiu împotriva Francezilor, dacă ei sunt cu Saddam – care mănâncă copiii cruzi şi femeile doar perpelite.?

Ora 16: ştiu că n-am să pot sta treaz până la ora 1,25 după miezul nopţii, ca să văd documentarul lui Christopher Oligiati (1999), dar cred că ştiu despre ce este vorba – din textul de prezentare: în 1995 a fost publicată în Anglia o mărturie zguduitoare a unui copil, Benjamin Wilkomirski, supravieţuitor al lagărelor Majdanek şi Auschwitz. Cartea a fost tradusă în 12 limbi, a primit sumedenie de premii, autorul a devenit purtător de cuvânt al copiilor evrei deportaţi. Până când un scriitor elveţian a descoperit – şi probat – că totul era o invenţie: copilul nu este evreu, şi-a petrecut toată copilăria în Elveţia, nu se numeşte Benjamin Wilkomirski, ci Bruno Dosseker. Dar „Wilkomirski” nu se lasă, pretinde în continuare că este evreu, că a fost deportat la Auschwitz – pe de o parte; pe de alta s-a format un cerc de solidaritate a copiilor evrei deportaţi, care acuză pe oricine se atinge de mărturia lui Wilkomirski de. Revizionism. Chiar şi pe realizatorul documentarului.

Am spus: se difuzează prea târziu (oare de ce?), pentru mine care la orele 21 sânt gata-stins. Poate din acest motiv nu mă arăt interesat de cazul de impostură. Ci de altceva: de însuşirea (nu am spus: furarea) unei memorii care nu-mi aparţine.

Pe urmele Holocaustului mulţi au profitat, câştigând şi notorietate şi lauri şi bani, povestind propriile suferinţe – în cel mai fericit caz mult exagerate, dacă nu inventate pe de-a-ntregul. Numai că aceşti impostori erau – cei de care am auzit eu – cu toţii evrei, printre ei Jerzy Kosinski, protejatul lui Wiesel, apoi Marek Halter, care povestea cu lux de amănunte viaţa sa de copil în ghet-toul din Varşovia şi cum ieşea prin canale şi introducea arme şi grenade.

— Când el era refugiat, din vara anului 1941, în Kazahstan.

Or în cazul de faţă nu poate fî vorba de o memorie evreiască „împrumutată” tot de un evreu – însă nu ca autor de naraţiune, naraţionator al propriilor întâmplări – ci de către un neevreu care a făcut un transfer (explicabil prin cantitatea mărturiilor despre Holocaust citite şi prin intensitatea „trăirii” lecturii). Nu cunosc documentarul, deci nu ştiu dacă „Wilkomirski” o ţine pe-a lui, nu doar pentru că, recunoscând impostura, va pierde totul – ci pentru că Dosseker a chiar devenit Wilkomirski, deci rămâne de resortul psihiatriei explicarea cazului său. Mai gravă – tot din punct de vedere psihiatric – mi se pare încăpăţânarea evreilor de a nu admite impostura unui goi, pentru a nu favoriza. Revizionismul.

Joi 20 martie 2003

Ora 8,30: am dormit adânc până la ora 7 – când am aflat că războiul începuse de pe la 3.

Ce să mai spui? Taci şi priveşti alături, ca să nu mori de inimă.

Ora 17,45: foarte obosit, extrem de amărât. Şi fără chef de a nota în jurnal. Aş tot dormi.

Vineri 21 martie 2003

Echinoxul de primăvară.

Bagdadul bombardat, nu se ştie dacă Saddam a fost atins -informaţia meritând a fî menţionată: printre ţările în care au fost manifestaţii anti-război/antiamericane: Cehia! Bravo, cehilor!

Şi „un mot” rostit de un comentator, Dominique Moisi: „Americanii sunt nişte zapeuri politici” – în sensul în care, imediat ce dau o lovitură (războinică), zapează ca la televizor, se cară grabnic pe alt canal, în altă parte, incapabili de a rămâne şi a continua treaba – prin reconstrucţie. Excelentă definiţie. Alături de cea a Turcului: „Sunt nişte parveniţi”.

În această lume de brute, o glumă (subtilă!) de-a mea:

Rachetele irakiene care au provocat atâtea discuţii sunt de origine sovietică şi poartă numele (generic): Skud. Se pronunţă şi în româneşte ca în ruseşte, cu accentul pe u. Or comentatorii francezii rostesc, fie î la franc^aise: skwd, fie, dacă au făcut ceva engleză, aproximativ: skad. Îi las pe anglezişti, mă întorc la indigenezii franci şi le-o zic (de la obraz): „Dacă pronunţaţi franţuzeşte skud: skud, fiţi consecvenţi, nu-1 mai grafiaţi pe Puţin: Poutine, ci Puţin şi pronunţaţi-1: Pu'ten – care se scrie: putain (curvă)!”

Nu râde nimeni? Înseamnă că nu a fost înţeleasă subtilitatea

— S-o mai spun o dată? Numai o dată, jurat!

Ora 11: că tot nu mă pot concentra asupra războiului, mă întreb: de ce evreii din România nu au dat opozanţi în sensul abuzivului termen: „disidenţi”, ca evreii de pretudindeni din lumea comunistă? La noi au existat evrei opozanţi, fie ca sionişti (din care eu nu am întâlnit, doar mi s-a vorbit), fie convertiţi la creştinism: Wurmbrandt, Steinhardt – cu toate că acesta din urmă se creştinase în închisoare, el fiind arestat, ca mii şi mii alţii pentru că. Nu gândise pe-linie şi nu pentru că s-ar fi opus liniei), fie cosaşişti – pe urmele lui Gelu Ionescu şi ale lui I. Vartic, cronicarii (în DSR) marelui anticomunist-supra-vieţuitist Radu Cosaşu, autor al capodopului „Slăvim Republica Populară Română” sau aşa ceva – dar sincer.

Vorbeam de „disidenţi”, acei opozanţi care s-au manifestat pe faţă, prin atitudine, prin texte scrise, trimise în Occident – şi după 1964 (pentru români o bornă de hotar). Atâţia câţi au fost, fiecare exprimându-se cum credea el de cuviinţă şi suportând consecinţele – însă nu cunosc printre contestatari nici un evreu. Nici realist-socialişti fioroşi, foşti jurnalişti de front din echipa lui Ehrenburg, membri ai colectivului de evrei care au redactat Cartea Neagră din 1945, după o vreme (când: după moartea lui Stalin?) căindu-se şi scrind în secret adevărată literatură de sertar, din cea ne-înţeleasă şi ne-acceptată de Ornea – ca Vassili Grossman (cine: Baranga? Breslaşu? Eugen Frunză? Cassian, Banuş, Crohmălniceanu?); sau „tineri”, ca Iosif Brodski (cine, de la noi: Florin Mugur? Norman Manea? Radu F. Alexandru?). Nici fii de ştabi comunişti, deveniţi, dacă nu direct anticomunişti, atunci măcar ne-comunişti – dar manifestându-se public şi făcând puşcărie pentru asta – ca Michnik (cine: Andrei Cornea, fiul lui Paul Cornea? A. Oişteanu, nepotul lui Răutu? Radu F. Alexandru, fiul tatălui său?).

Privesc în jur printre cunoscuţi şi prieteni şi nu găsesc (îmi iau precauţia de a spune: nu găsesc eu, acum, când scriu) vreun evreu român care să se fi „încontrat” cu puterea, fie prin vreo luare de atitudine risca (n) tă, fie prin vreun act scriitoricesc: trimiterea în Occident, în vederea publicării „ilegale” a unui text (cine: Manea, L. Raicu? Fratele său, Virgil Duda? S. Damian?)