Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

„Domnule, n-am mai văzut om ca el”, făcea Marinache speriat de moarte. „Ziua era scos la bătaie de două, de trei ori, noaptea de două, de trei ori, de fiecare dată îl aduceau caraliii pe braţe, îl aruncau în celulă – îl credeam mort, fiindcă nu mai mişca şi nu-i vedeam ochii de-atâta carne vie şi de-atâta sânge – plângeam, mă văietam, îl spălam de sânge şi de căcat, săracul Marinică – şi. După o jumătate de oră se ridica în cur şi începea să povestească.

— Şi să râdă, încât se opreau să asculte şi gardienii care patrulau la vitrina Garsonierei.” – avocatului Marinache îi tremurau bărbiile ca la un curcan – de admiraţie şi de teroare.

Asta-i!

— Nu cu paranteza-n paranteză, ci cu luatul razna. Prefer să o iau aşa.

Acum îmi vine: tot la Jilava – şi în aceeiaşi celulă: 34 de pe Reduit – îl cunoscusem şi pe Gulinescu, modelul declarat al personajului Guliman din Ostinato. După atâţia ani – câţi, domnule? Să socotim, nene: – din 1957 s-au adunat. 45 ani! Trebuie să recunosc: Guliman al meu a ciordit câte ceva şi de la Marin Cocioran.

Şi, uite, mă bucur, de parcă cine ştie ce ispravă aş fî făcut. Dumnezu să-1 ierte pe Cocioran; şi pe Gulinescu – şi el o fî murit demult, probabil tot în închisoare.

Joi 27 februarie 2003

Am ajuns spre sfârşitul-cel-grăbit al lunii februarie. Mâine – şi gata! Trecem în primăvară.

Toată noaptea – printre picăturile somnului – am „construit” un. O prelungire a balustradei balconului – cu cea 15 cm, lăţimea unui bac – tot după principiul: „nici un cui bătut în ziduri, în „piatră”, totul să se rezeme pe stâlpii balconului”.

Aşa am să fac.

Acum aflu că americanii elaboraseră prin 1988-89 un plan de „redesenare a Orientului Apropiat” – taman cel pe care îl pune în practică Bush-fâul. Autorii, trei, ca din întâmplare, sunt: Rumsfeld, Pearl şi Wolfowitz. Abia acum îmi cade fisa: Autorii planului urmăresc: expulzarea totală a palestinienilor din Palestina, colonizarea lor „undeva, în unul din deserturi, că slavă Domnului, Arabii au nisip.”, pentru a lăsa locul curat pentru marii evrei de la Ternopol, de la Vinniţa, de la Simferopol, chiar de la Chiş'nău. Intenţia – sub o formă învăluită, dupăpiersicată am auzit-o din gura lui Finkielkraut -el vorbea de „problema demografiei” care ar putea fi rezolvată printr-o „redistribuire a populaţiei”. A-ha, asta era „redistribuirea”: expulzarea băştinaşilor din baştină lor.

Vineri 28 februarie 2003

A plouat azi-noapte. Primăvara a venit, iar eu, ieri, mi-am făcut de lucru prin „grădină” cu metrul, cu creionul, cu fierăstrăul. Azi, dacă nu plouă, am să dau găuri pentru „platforma” imaginată, destinată să lărgească (!) balustrada cu cea 10 centimetri, cu adică un rând de bacuri. O să mă rog să nu cadă în capul trecătorilor (în revărsatul zorilor), drept care o să leg „farfuriile” bacurilor de poliţă. Sânt de o ingeniozitate nesfârşită, nu? Ba da, ba da! Ana mă asigură că de asta m-a luat de bărbat – iar eu o cred, n-am încotro.

La revista presei: Independent comentând formarea noului guvern Sharon (din care nu lipseşte Şaranski!), deplorând faptul că problema palestiniană tot „nu este o prioritate”, observă că. Actuala politică anti-teroristă a americanilor este calchiată după a israelienilor. Iar eu nu mă mir, doar i-am înşirat în însemnarea de ieri pe „teoreticienii remodelării Orientului Mijlociu”, cei care, sub pretext că vor să facă să „iradieze” democraţia printre nedemocraţii musulmani (aici intrând şi ne-arabii kurzi şi iranienii) caută un loc – în vreun pustiu, că sunt destule.

— Pentru nefericiţii palestinieni.

Ieri au fost pe aici Marie-Cristine Lacaze cu soţul, în prima parte a dupăamiezii Ana i-a luat de la hotel şi i-a plimbat prin Paris, apoi au venit la noi. Ne-am bucurat să ne vedem. Această Marie-Cristine! E bunică – înaintată era să zic, ţinând seama de vârsta nepoţilor, în jur de 10 ani – dar din ce în ce mai luminoasă, mai frumoasă, mai iradiantă de fericire, de bunătate şi de amoriu, trupesc, presupun, fiindcă pe celălalt, spiritualicescul îl rezervă papei de la Roma, ea fiind şi o papistaşă; şi tot înfocată.

MARTIE

Sâmbătă 1 Martie 2003

Am ajuns la Mărţişor. A plouat ieri, azi-noapte – acum nu: acum cerul e înnorat, a ploaie. Să fie, eu am făcut cam jumătate din munca mea agronomicală. Am tâmplărit poliţele, am zmuls uscăturile, lucrarea următoare: pregătirea răsadniţelor.

Astea fiind toate noutăţile pacinice, că de cele răzbelnice mi s-a aplecat şi nu mai am, vorba cuiva: calificative.

Duminică 2 martie 2003

Parlamentul Turciei a votat contra prezenţei americane pe sol naţional. Americanii nu se aşteptau la una ca asta (nici eu.). Însă nici turcii nici americanii nu şi-au spus ultimul cuvânt: cele 30 miliarde (dolari) consimţite reprezintă prea-puţin pentru turci, prea-mult pentru americani – vor cere iar „fondului special” să mai dea nişte miliarde, ca să-i mulţumească pe turci. Nici vorbă ca din această târguiala să iasă ceva mai mult pentru România: e prea departe şi, orice ar fi pretins Iliescu (atunci când a semnat scrisoarea celor şapte), România (tot) nu are frontieră cu Irakul.

Pe de altă parte Liga Arabă i-a cerut lui Saddam să părăsească Irakul şi să lase ţara să fie guvernată-protejată de Ligă şi de ONU.

Bănuiesc furia americanilor auzind una ca asta. După ce au făcut atâtea eforturi (şi atâtea cheltuieli), după ce şi-au ridicat în cap întreaga omenire, acum să piardă ocazia de a „remodela Orientul Apropiat” în vederea „mutării palestinienilor într-un deşert, undeva”, potrivit doctrinei sioniste a echipei Bush-Wolfowitz?

Singura „ieşire” pentru americani: să pornească războiul începând de azi; sau de mâine, că tot e într-o luni.

Ce tristeţe: am citit în N. O. că şi amicul meu Glucksmann este pentru războiul americanilor în Irak. Din acest motiv striga el la toate răspântiile împotriva lui Puţin care-i masacrează pe Ceceni – ceea ce era cu totul spre cinstea lui, fiindcă era adevărul, însă nu spre cinstea lui tăcerea despre Sharon – cel care-i masacrează pe palestinieni.

De Finkelkraut am mai spus că este pentru război; şi de Kouchner – încă nu am aflat „opţiunea” lui B. H. Levy – deşi de la el te poţi aştepta la surprize ca de la un Virgil Tănase. Că tot vorbim de dilema în care se află evreii: adevăr ori interes de etnie?

— Dacă ar mai fî trăit Raymond Aron, ar fî fost şi el pentru?

— Nu ca evreu, nici ca proameri-can, ci fiindcă înţelepciunea-i milenară îi dicta să fie. Contra celor care „se agită într-un borcan” (aici intrând în primul rând fratele-duşman Sartre, dar şi „strada” faţă de care avea o oroare. Monarhică).

Luni 3 martie 2003

Revista britanică The Observer dezvăluie: din ordinul special al Condoleezzei cu pricina (ce femeie, oameni buni!

— Şi când te gândeşti că ea nu ştie chiar şapte limbi, ca Mihaipizdiuc, în schimb ştie ruseşte!), serviciile americane de ascultare au spionat comunicaţiile delegaţilor la ONU – ale Mexicului, Camerunul, Guineei, Pakistanului ş.a. – ca să afle care le sunt intenţiile de vot.

Tăcere asurzitoare. Ca şi ruşii, americanii nu dau „dezminţiri”: aşa ceva să dea cei mici, fără putere. Deşi, cu un minim efort, ar găsi: ascultările fac parte din lupta împotriva terorismului, nu?

Marţi 4 martie 2003

Altă mirare (a mea): după „defectarea” Turciei, America nu a trecut la „Varianta B” pe care a (r fî) învăţat-o la West Point. Această zăpăceală planetară, această nici măcar improvizaţie dovedeşte că într-o ţară din fruntea tehnologiei în asemenea împrejurări tehnica nu joacă rolul cuvenit – decât. Cantitativ; în ţara care adunase cele mai luminate minţi din toată lumea („ce capete, ce capete!”, vorba nu ştiu cărui personaj din „Douăsprezece scaune” de Ilf şi Petrov), deciziona-torii nu ţin seama de opinia „capetelor”. Aşa cum a fost în tragedia de la 11 septembrie: CIA şi FBI informaseră despre iminenţa unor atacuri, dar decizionatorii (Rumsfeld şi-a făcut. CIA lui, personală, care fabrică informaţiile de care are nevoie, ca să-1 înnebunească III pe Bush) nu au crezut – fiindcă acele ştiri veneau din sursă. Umană, nesigură, iar tehnica lor încă nu spusese nimic.

— Aşa şi acum: ai certitudinea că America a pornit de-a-mboulea (mai corect: de-a-nta-urulea) drept în zid; nu ţine seama de alte opinii (ce tărăboi a făcut pe chestia Franţei care şi-a exprimat o altă părere decât a plutonierului planetar!), se duce cu arme şi bagaje în teren necunoscut (se asigurase, în prealabil, de acordul Turciei?; dar de atitudinea kurzilor?), gata să execute o unică opţiune, fără B, C, D de schimb.

Singura explicaţie a acestui spectacol dezolant (şi tragic, dacă va fî război): America este. Decizionată de un găgăuţă care cu ocazia unei cure de dezalcoolizare a aflat de existenţa lui Dumnezeu, a început a citi Biblia, dar de când e preşedinte (să nu uităm cum a fost ales!), le cere consilierilor să-i facă rezumate din Scriptură. Şi cel mai grav: este manipulat (nici măcar în secret!) de foşti extremişti de stânga de pe Coasta de Est (Harvard, Yale), deveniţi extremişti de dreapta, sioniştii isterici-criminali Wolfowitz, Rumsfeld, Kristoll, Kogan, Perle (aşa se grafâază corect, nu Pearle, cum scrisesem), să „remodeleze harta Orientului Apropiat” – după necesităţile Israelului.

Că a venit vorba: Sharon şi-a prezentat noul guvern – „cel mai la dreapta din toată istoria Israelului”, comentează presa. S-a aliat cu un tovarăş tipic din nomenclatura bolşevică (rusă? Poloneză? Română?), cu un nume recent-ebraizat precum şi cu. Prietenul meu Şaranski. Cu toţii pozau triumfalnic, cu gurile de la ureche la ureche (şi, cu excepţia lui Nathaniaou, banditul-june-prim, toţi bărbaţii cu nădragii în vine -dar nu pentru asta îi iubim noi, de nu mai putem.): erau atât de veseli şi hilari, fiind ei siguri că America are să-i ajute, sprijine în continuare la „remodelareahărţii Orientului Apropiat”.

Iar plăcile indicatoare din localităţi nu vor mai fî şi-în-arabă ca până acum, ci în ebraică şi-în-rusă, cum au început a năpădi „vizualul” mai cu seamă în locurile sfinte ale creştinismului: Betleem, Nazaret, Hebron. Ei, da: bolşevicii care luptaseră împotriva „misticismului” în URSS s-au mutat în masă în Israel, nu au fost alfabetizaţi, aşa au rămas: boi şi. Ruşi până-n măduva oaselor – fiindcă ce fel de evrei or fi aceşti tovarăşi, dacă nu au învăţat scrierea ebraică, pentru a citi numele unei străzi şi au neapărată nevoie de „traducerea' în ruseşte?

S-au mutat, cu căţel, cu purcel, toate neamurile-proaste, cu tot cu proastele obiceiuri şi apucăturile de komisari narodnici.

Miercuri 5 martie 2003

Azi a murit Stalin. Vreau să spun: în urmă cu 50 ani a crăpat Tătucul mă-sii. Nu ştiu ce să cred: cică 60% din cetăţenii foşti sovietici „apreciază” că Stalin a fost pozitiv, că a făcut din Rusia o mare putere militară. Nu mă miră numărul mare de franţuji stalinişti. Un căcănar: „Stalin le-a făcut muncitorilor apartamente – că înainte de Marea Revoluţie din Octombrie n-aveau; şi drumuri – că pe timpul burgheziei ţariste nu aveau.” Adevărat, pe timpul burgheziei-ţariste nu existau drumuri-drumuri în Rusia, se mergea drept înaintea nasului, pe arătură, ca pişatul-boului – din pricină de samogon. Noroc cu Stalin, el a dat norodului o „direcţie”.

Am trimis fragmente din Jurnalul pe 2002 (octombrie, noiembrie, decembrie) şi 2003 – ianuarie, februarie lui Mihai Creangă la Aldine şi la Vatra. Şi lui Cristian Ioanide, la Romanian Times. Poate-poate.

După amiază: Genialul Rumsfeld (e un fân intelectual: poartă ochilari! Ca Popescu-Dumnezeu) anunţă: Americanii vor muta trupele lor din Germania în Polonia – ca recompensă pentru proamericanismul polac;

Mai mult decât în visul meu, Stăpâne! Vorba clasicului cu acelaşi nume.

Prima mişcare: din aceşti trei jucători doi câştigă: Neamţul – care nu va mai plăti staţionarea pe solul lui al trupelor americane, întâi deocupaţie, apoi de-NATO; Polacul: va percepe chirie de la americani, başca alte chicuşuri, cum le zice în Basarabia firimiturilor picate

(chicate) de la o masă; Americanul vor pierde ceva-ceva, dar vorba ceea: la punga lui nu se cunoaşte; a doua mişcare – vorbeşte tot brucanul-cu-mai-multe-stele-penădragi, Rumsfeld: îl vor pune secretar general al NATO pe.

Kwasniewski!

Păi, ce: nu-i bun Kwasu'?

— După Rumsfeld citire? Păi tovarăşu' nostru Kwas' are pregătire: dânsu a făcut, nu doar şcoli de partid, dar şi şcoli de securitate (a lor, tot după modelul sovietic). Se ştie: americanii nu caută la dosare; din moment ce individul se angajează că lucrează pentru ei, n-are decât să-i şi. Trădeze – până atunci, să ia de-aici nişte dolari. N-au făcut aşa cu Europa liberă, unde angajau tovarăşi care lucraseră cu devotament la Scânteia, la procuratură, în securitate? Fiindcă ziceau: „Ei sunt deţinători de informaţii, ori pentru noi informaţiile contează, nu trecutul de securist”. Bun pentru americani ar fî fost şi Iliescu al vostru, naţional (deşi cel mai bun ar fi fost tovarăşul Caraman, specializatul în materie de NATO) – dar să nu zicem hop până n-am sărit, fiindcă baza aeriană de la Constanţa duduie de activitate.

Însă cel mai bun şi mai bun: tata. Care zicea. Şi ce dacă am mai spus de o sută de ori ce zicea? Păi el e tatăl meu, domnilor! Şi era un tip – he-he, ce tip!

— Foarte înţelept! Şi profet în familia compusă – cu el – din trei persoane! O spun a sută una oară – zicea, deci: „Americanii sunt nişte ruşi cu mai multe stele pe drapel.”

Iar dacă ar mai fi trăit şi ar fi aflat de mutarea trupelor NATO din „vechea Europă” în cea „nou-nouţă”: „Da, bre – cum de nu mi-a venit mie ideea: comandamentul NATO se mută în clădirea Pactului şi îşi continuă activitatea – cu vechea denumire uşor modificată: „Pactul de la NATO – Varşovia”.”

Iar eu ce fac? Râd? Nu-mi vine, e tatăl meu (în plus, decedat), nu se face să nu dau o înaltă preţuire glumelor proaste ale părintelui.

Joi 6 martie 2003

Ieri am grădinărit – mai mare dragul. La exiguitatea, la sărăcia şi promiscuitatea blocului nostru (las-că nici cartierul: Groapa lui Bellevilleatu'.), acest balcon de zidărie de 6 metri lungime şi de 92 centimetri lăţime – dar având bordura de 40 centimetri.

— Este o adevărată binecuvântare. Pentru noi, fiindcă mai există 5 apartamente asemenea iar un al 6-lea, un duplex special, are şi prelungirea balconului – la ei se curbează – şi, la etaj, o terasă, tot curbă, de 180°.

Numai că, nici arabii nici negrii nu au „mână verde”: explicaţia prin recenta lor extracţie rurală (care i-ar fi lehămetit de sânul-naturii) nu poate fî luată în seamă: recent-urbanii din România, mutaţi la bloc, nu numai că îşi băgau porcul în baie şi capra în bucătărie (exagerări frecvente la mine – dar adeverosimile), însă pe balcon îşi puneau floricele şi legumele: pătrunjel, mărar, ceapă – am văzut chiar pătlăgele. Motivul neiubirii florilor la colocatarii mei trebuie să fie altundeva. Doar o arăboaică, acum doi ani, împrietenindu-se cu Ana Măria, a pus şi ea două fire de muşcată într-un bac, dar atât: un singur bac (de 60 cm) la şase metri de balustradă. Şi pe acela 1-a lăsat în paragină, ca să mă exprim agricultural.

Pe când la noi – e-he, la noi. Cele mai multe bacuri şi ghivece şi căldări (de plastic) cu flori sunt aşezate pe bordură (am spus: pe o porţiune de 3 metri am prelungit-o spre stradă, pentru un supliment de 3 bacuri lungi) mai avem 6 „atârnele” suspendate de sfori prinse de grinduleţele tot de mine puse, iar pe jos: un ghiveci mai mare decât o căldare cu o tufa de sulfână care, din aprilie până în noiembrie îmi luminează geamul din dreptul ordinatorului şi sufletul din dreptul trupului (acum suntem abia la începutul lui martie); ^ apoi un bac cu mentă şi, într-o găleată, leuşteanul meu cel drag. În ghivece mari, ancorate (ca să nu le ia vântul, cum mi s-a întâmplat acum doi ani), sublima lavandă şi rosmarinul, şi el împarfumat.

Anii trecuţi am cumpărat flori în ghivece şi seminţe. Anul acesta sunt asigurat de seminţe – le-am cules, le-am pus în plicuri. Am încă de aşteptat până să semăn.

Înapoi, la enigma. Rasială: de ce negrii şi arabii din blocul nostru nu pun flori în balcoane? Doar albii: în corpul B, privind la ferestre, la balcoane, ştii ce culoare au locatarii – de ce? Fiindcă africanii sunt săraci şi n-au bani? Să mă ierte Dumnezeu, dar ultimul gunoier negru primeşte de cinci-şase ori mai mulţi bani decât noi -adevărat, are cinci copii, dar pentru fiecare copil capătă o sumă care echivalează cu o jumătate din salariul unui bibliotecar care lucrează la Bibliotheque Naţionale de France (Ana Măria). Ce fac cu banii? Să admitem: îi trimit în Africa, la ai lor, însă judecând după muntele de ambalaje de carton care se formează în localul pubelelor, fraţii noştri africani nu se sfiesc să cumpere tot felul de aparate casnice, televizoare, cuptoare cu microunde, dintre cele mai scumpe.

Las enigma nedezenigmatizată. Va fî doar o întâmplare că noi, albii din acest imobil iubim floricelele, în timp ce negrilor şi arabilor le sunt indiferente – probabil fiindcă la ei acasă clima face ca florile să crească-înflorească singure, fără efort omenesc.

Războiul – nu mai poate fî oprit.

Americanii: dacă ar fî fost mai puţin aroganţi, mai puţin Rambo, mai civilizaţi evropeneşte, cei din faţă nu ar fî răspuns cu un. Refuz la agresiune. Nimeni dintre europeni nu negase, cu atât mai puţin respinsese adevărul – în mai multe puncte:

— Saddam este un criminal, poporul irakian merită o soartă de oameni, nu de robi;

— Lupta împotriva terorismului este o necesitate şi o urgenţă.

„Dreptul de intervenţie”: un câştig în dreptul internaţional, fiindcă până la el orice tiran – şi Ceauşescu, desigur – putea invoca „neamestecul în treburile interne” (susţinut de Păuneşti, Cristoi, Paleologi, Paleri şi alţi tovarăşi), dar să ne amintim (şi mai ce? Nu şi cheia de la cassa cu bani?) că întâia oară când a fost aplicat a fost în 1998-99, în Iugoslavia: atunci, într-adevăr Europa neputincioasă a făcut apel la americani. Şi americanii au to-ot refuzat, invocând exact principiul „neamestecului” – se amestecaseră în Vietnam şi fuseseră bătuţi şi umiliţi.

Insă încă o dată; dacă americanii au dreptul să lupte împotriva terorismului, nu au dreptul să folosească două măsuri: să ia ca ţintă principală Irakul (încă nedovedit că ar fî în legătura cu El Quaida) şi să nu sufle o vorbă despre adevărata bubă de fixaţie a terorismului islamic: Palestina – unde ei, americanii încurajează şi înarmează Israelul în „lupta” pentru. Lichidarea palestinienilor. Până prin 1988 Palestinienii se lăudau că au să-i arunce pe evrei în mare; atunci însă au recunoscut oficial statul Israel – şi n-au mai scos o vorbă despre arun-catul-în-mare; dar Statul Israel nu a recunoscut nici până în ziua de azi Statul Palestinian şi asudă din greu, dând din mâini şi din tancuri, buldozere, elicoptere, avioane F-16, ca să-i azvârle pe palestinieni în. Nisipurile deserturilor din Iordania, din Egipt – de ce nu, din Arabia Saudită, că slavă Domnului aşa ceva (şi petrol) există acolo.

Americanii, chiar dacă vor „câştiga” războiul Irakului, după ce au pierdut războiul comunicării, sunt în curs de a pierde stima, iubirea, prietenia celor din „Vechea Europă” (pe a celor din lumea a treia, America Latină, Orientul îndepărtat n-o mai aveau de mult), „în schimb” (!) capătă „prietenia-de-veacuri” a ţărilor vândute, abandonate, trădate de ei, de americani, monstrului rusesc: Polonia, Cehoslovacia, Ţările Baltice, Ungaria, România, Bulgaria – chiar şi Iugoslavia, fiindcă nu Stalin i-a ajutat pe partizanii lui Tito ci angloamericanii – să-1 învingă şi să-1 lichideze pe Mihailovici.

Desigur, politica subţire este arta de a minţi cu neruşinare, privindu-1 pe celălalt drept în ochi, însă tovarăşii noştri, abia ieşiţi din şcolile-de-partid – dar mai ales de-securitate – bădărani au fost, tolomaci rămân, chiar dacă au devenit ardenţi partizani ai capitalismului, aşa că declaraţiile lor de iubire („şi de recunoştinţă că ne-au salvat [americanii] de fascism şi de comunism” – încă nu am aflat care activist de partid de pe la Gheboaia est-europeană a ouat această imbecilitate, deşi nu contează; oricare dintre actualii secretari-generali din fruntea nefericitelor noastre ţări ar fi putut-o gândi/rosti) sunt doar expresia interesului imediat: dolarul. Dolarul le ţine loc şi de demnitate şi de adevăr şi de iubire.

Nici măcar de formă Americanii nu se mai interesează de vechi-europenisme. Ei fac politica lor, tot atât de egoistă ca a ruşilor, când aveau ei putere – doar cu mult mai puţină subtilitate în. Minciună.

Ca să-1 pomenesc iar pe tata – el ar fi zis, ardeleneşte: „Or fi având ei, americanii, mai multe stele pe drapel decât ruşii -dar nu-s tăte bune.”

Vineri 7 martie 2003

Le-a luat Dumnezeu minţile răzbelnicilor, nu mai gândesc omeneşte – iată cu ce argument vine Blair: „Nu mai putem da înapoi – ostaşii noştri sunt pe poziţii de multă vreme, nu mai pot aştepta.”

Ei, dacă ostaşii nu mai pot aştepta – este neapărat necesar să-i folosim la ceva, acolo, pe loc – la război!

Iar Bush – mereu genial – la întrebarea: „Ce facem noi, americanii, dacă celelalte naţiuni nu ni se aliază?”, răspunde astfel: „Noi, americanii, apărăm America şi pe cetăţenii americani!”

Te înţelegi cu el ca Tanda şi cu Manda: ca americanul cu pistolul.

Am ales să reproduc (din N. O. 6-12 mart. 2003) câteva exemple de „umor englez” la adresa Franţei şi a francezilor.

Daily Mail începe grav: „Monstruous Ingratitude”. I se reproşează Franţei şi franţujilor că nu au rămas etern îndatoraţi pentru intervenţia Americii în cele două războie mondiale – de fiecare dată Franţa fiind salvată de înfrângere. Numai că aici (nu doar aici) se amalgamează adevărul – istoric – şi cu, cum i se zice în româneşte, „pretenţia”, adică invocarea unei legi (de alegenţă eternă) nescrisă. Este foarte adevărat că americanii au salvat Franţa de la catastrofa în două rânduri; însă Franţa nu este – prin asta – obligată să urmeze America în toate acţiunile ei, unele (ca „războiul împotriva Irakului”) ne (bine) gân-dită. În asta spiritul britanic are aceeaşi bătaie, subtilitate, coerenţă ca cel balcanoromânesc: „recunoştinţa” înţeleasă în termeni primitivi, de clan, potrivit cărora: dacă A a făcut cândva un „serviciu” lui B, atunci B este obligat să rămână pe vecie recunoscător lui A, orice şi oricâte porcării ar face acesta, după serviciul făcut lui A. Gândire primitivă, imorală, de care nu a scăpat nici Doamna Monica Lovinescu:

Deşi am scris de zeci de ori, re-scriu: sunt recunoscător unui om (bine: şi unei femei) pentru ceea ce a făcut, bine, pentru mine, pentru alţii. Recunosc, în scris, fapta bună de care am beneficiat (cum am făcut în cazul lui Eugen Barbu, care mă debutase în Luceafărul, când prietenii şi colegii de facultate Eugen Simion, Dimisianu îmi opreau manuscrisele, blocându-le în sertarele redacţionale; faţă de Lăncrănjan, care într-un moment de jenă îmi împrumutase bani. Dar, în virtutea recunoştinţei (gratitudine îi zicea Grigurcu, pentru a-i da certificat de neologitate) faţă de Monica Lovinescu, ar fi trebuit să fiu astfel recunoscător, adică să tac, să nu mişc, să nu scriu-împotrivă, să nu protestez împotriva lui E. Barbu (doar mă debutase!) – când el o bălăcărea, chiar pe Monica Lovinescu; nici împotriva lui Lăncrănjan atunci când o trata (tot pe Monica Lovinescu) de „Căţea” şi cerea partidului şi securităţii să-i închidă definitiv gura, umplându-i-o cu ţărână – cum altfel, doar Bădia Lăncrănjan îmi împrumutase câteva sute de lei şi nu se făcea ca eu să-i răspund prin. Ingratitudine.

Ziarul britanic The Sun titrează pe prima pagină – în franceză, mă rog frumos: „Chirac est un ver” („Chirac este o râmă”), produs gazetăresc al noii directoare, Rebekah Wade. Le Nouvel Observateur nu se poate stăpâni de a comenta: „Rebekah este creatura (nu: creaţia! – n.m.) lui Robert Murdoch, (magnat de presă de sinistră reputaţie n.m.) şi patron al grupului News Corp. O iubeşte, fiindcă are vulgaritatea unei bad girl din Liverpool şi distincţia naturală a unei lady”. Un alt număr (plin cu acuzaţii de antisemitism – fost, prezent, viitor – al Franţei întregi) reproduce o celebră-sinistră fotografie: Hitler contemplând Turnul Eiffel, alături un fotomontaj: Saddam în aceeaşi postură cuceritoare.