Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Şi nu pot uita: să ajungem să fim scuzaţi-explicaţi de ruşii de la Izvestia?

Ora 13,30: Pentru prima oară, atât în comentariile despre scrisoarea prin care 15 state aderau la America cea belicoasă, cât şi în discursul lui Chirac de la Bruxelles apar numele „România şi Bulgaria”.

Sincer: nu am văzut lista semnatarelor şi nu m-a interesat cine semnase. Credeam că România nu are ce căuta în discuţie – mai ales după primele relatări ale discursului lui Chirac în care nu pomenea nume dar reproşa acelor ţări foste comuniste că vor să intre în Comunitatea Europeană – şi se închină la America.

De vină sânt numai eu şi ignoranţa mea.

Aşadar, acum înţeleg: România, primită în NATO, a răspuns (şi semnat) un apel pe care ea 1-a crezut (sau chiar va fi fost astfel anunţat) din partea unor ţări europene membre ale NATO. În acest caz vina ei nu este. Integrală, nici catastrofală, deşi graba cu care s-a precipitat să intre în unanimitatea turmei merită „condescendenţa” Izvestiei.

Dar ne-vina ei nu va rămâne fără urmări dezagreabile pentru eventuala primire în CE.

— Dealtfel Chirac a spus, numind România, ceva în genul: De-ar fî vrut să nu fie primită – nu altfel ar fî acţionat.

Chiar cu aceste „nuanţe”, vai, explicaţia Izvestiei rămâne valabilă. Ruşii de acolo au văzut foarte bine – la victimele lor – ceea ce nu văd la ei înşişi. Aceasta va fi o altă taină a comunismului mental.

Taină. Doar pentru robi. În afară de halul-fară-hal al gândirii maselor (populare) de vină este trecutul – şi prezentul şi viitorul. Actualilor şefi ai ţărilor din Est, în cel mai fericit caz doar de aparat-ciki, atunci când nu e de kaghebist, ca al lui Iliescu, ca al premierului ungur Peter Medgyessy, husarul grozav de ofensat de cuvintele lui Chirac (mai ales 1-a atins pe el, securist bine-crescut, observaţia că acţiunea lor a fost un semn de proastă-creştere.), ca al lui Leszek Miller (ministrul polonez al. Avioanelor americane.), cel care a dat o replică de o strălucire securistă – aceasta: „Să nu turnăm gaz peste foc” – în traducere românească şi pe limba lui Sorescu: „S-o lăsăm moartă” – să se observe pluralul implicativ., nu mai breaz decât trecutul de luptă al preşedintele lor, bolşevicul-tânăr Kwasniewski.

Din păcate realismul politic al esticilor nu s-a manifestat doar la comuniştii din tată-n fiu numiţi mai sus, ci şi la „disidenţi” ca Havel -semnatar al Scrisorii celor opt (e-hei, acum treizeci de ani Havel semna scrisori de cu totul altă natură, acelea demne.), la Michnik, cavaler apărător, în presa poloneză, a atlantismului.

O mare parte de vină o poartă Europa Occidentală: comodă, leneşă, mefientă, a avut nevoie de peste un deceniu ca să înceapă cooptarea atâta dorită de ţările noastre, pe drept cuvânt considerată: întoarcere-acasă – din închisoare, din captivitate – şi nu invitaţie într-o casă străină: Europa. Dintre ţările cele mai reticente noilor cooptări: Germania (din motive. Financiare, pentru că nu avea chef să plătească ea, în continuare, cea mai mare parte din ajutoarele date noilor membre); Franţa – din nesimţire tradiţională, din puseurile ei de egoism (ce tragedie a provocat, „reglementând” vizele!) – şi Grecia: ca toţi recent-cooptaţii se teme că va avea de împărţit turtoiul cu noii flămânzi.

Deci America se sprijină în campania ei de „recrutare” pe doi stâlpi: pe eternul, atotoputernicul dolar, cel care face ca minciuna să se prefacă în adevăr, indiferenţa (ori chiar ranchiuna) în iubire fără margini şi: pe amnezia nefericiţilor din Europa de Est – dacă au ajuns imbecilii conducători ai ţărilor noastre să mulţumească („din inimă!”) americanilor „pentru că ne-au salvat de fascism şi de comunism.”l-

(probabil s-au gândit la rolul considerabil jucat, timp de decenii, de radio Europa liberă, post pe care, dacă nu ei înşişi, ca prea-tineri, atunci părinţii lor, mari-ştabi, înainte de 1989, nu-1 credeau, ba cei mai bătrâiori, ca Iliescu, îi hăituiau-persecutau pe cei care-1 ascultau) – pentru aşa ceva îţi trebuie şi o nesfârşită nesimţire, nu doar obşteasca ignoranţă a istoriei elementare.

Am răspuns şi pus la poştă scrisori pentru Niculiţă, pentru C. Dumitrescu-Cunctator (mi-a trimis un volum) şi pentru Christian Reinerth din Heilbronn.

Reinerth îmi scrisese ca să mă anunţe de jubileul seriei noastre de la Gheorghe Lazăr, Sibiu. Nici nu mă gândeam că au trecut 50 ani (!) de la absolvirea liceului. Numai că există un „mic amănunt”: arestat în iunie 1952, la Sibiu, după absolvirea clasei a X-a (atunci penultima), eliminat în timpul verii, după lungi peripeţii, bătăi în porţi la liceele de la Sighişoara, de la Braşov, am aterizat la Făgăraş – acolo am absolvit liceul Radu Negru, în 1953. Neîntâlnindu-mă şi nici corespondând cu vreunul din colegi, nu am înţeles de ce ei – cei de la Sibiu – mă consideră, nu doar coleg de liceu (ceea ce era adevărat – parţial), dar şi de absolvenţă. Să nu mai ţină minte că fusesem arestat-eliminat-plecat? Sau din prietenie, colegial, mă invită la aniversări, acum la jubileu?

Cu Reinerth nu am fost prieten (era şi greu de imaginat, atunci, între 1949-1952, chiar imposibilă prietenia dintre elevi interni români şi externi saşi – din pricina fricii lor, dealtfel justificate: eu, ca hăituit mai vechi, ştiam ce-i aceea: autoizolarea, pentru prevenirea suferinţei provocată de izolarea la care te supun ceilalţi), însă ne înţelegeam foarte bine cât eram la şcoală. De Reinerth eram şi mai apropiat din motive de fanfară – ei, uite, nu mai ţin minte la ce instrument cânta: la clarinet? Apoi, tot în legătură cu muzica: el asculta jazz la postul de radio Rias Berlin şi ni-1 împărtăşea, în pauze, mai mult prin onomatopee şi prin. Solo-uri de baterie răpăite cu degetele lui osoase şi abile pe orice suprafaţă se nimerea. Dintre colegii de la Sibiu de „al doilea plan” (de „primul”, Silviu Jecu şi Virgil Beu, „Septimiu şi Octavian” din romane) Reinerth mi-a rămas ca cel mai viu – deşi nu l-am mai văzut de, iată, 50 ani. Şi vizual: înalt, slab, scofâlcit, dar şi auditiv: îi aud jazzul cu care ne hrănea în recreaţii.

Ce m-a mirat-uluit: Reinerth, scriindu-mi, a făcut-o într-o limbă românească, nu doar corectă, ci îngrijită. Nu ştiu ce meseria va fî având – doar n-o fi. Profesor de română la Heilbronn! Comparându-1, din acest punct de vedere cu Dieter Schlesak, cel care doar după doi ani de la plecarea din România vorbea şi scria o românească dintre cele mai stricate, înclin spre Christian Reinerth.

Miercuri 19 februarie 2003

Să auzi/vezi şi să nu crezi! Eu luasem, aseară, ca pe o glumă de-a Guignolilor de pe Canal+, însă azi dimineaţă la telejurnal: Chirac a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace! Chirac! La urma urmei, după cât s-a agitat.; şi chiar dacă americanii tot au să facă război.

Acum, dimineaţa, urmează să dialoghez telefonic cu Ionuţ. De la BBC în legătură cu plecarea lui Havel de la afaceri.

Am monologat. Mai bine să nu-mi aduc aminte. Să te ferească Dumnezeu de „ziaristul” român Ionuţ – chiar ajuns la BBC.

Joi 20 februarie 2003

A început să se încălzească – deşi nu e bine să te bucuri de trecerea lunii februarie, înainte de a fî trecut şi martie.

Americanii nu au aşteptat încuviinţarea ONU, nici acceptarea oficială a turcilor de a se instala – se instalează! Şi-or fî zicând că „până la urmă” are să vină şi. Invitaţia de a intra în casă, de a urca în pat, ca un adevărat Ivan. Deocamdată ei nu au timp de pierdut.

Şi nu-1 pierd.

Ieri am primit ultima carte a lui Sami Damian. El – ca o floare. De parcă nu i-aş fi trimis scrisoarea de ruptură în 25 decembrie 2001. În primul moment mi-am zis că am să-i trimit şi eu un exemplar din Basarabia – „pentru informare”. De la acel prim-moment mi-am schimbat părerea. Am să-i scriu că am primit cartea trimisă şi că îi mulţumesc – atât.

Am întrevăzut la un buletin de ştiri curtea cocoşească a lui Powell în jurul preşedintelui Lituaniei, o femeie.

Americanii folosesc „argumente” răsverificate: dolarii! Presupun că Lituanianca va fi extrem de sensibilă la o asemenea curte, evaluată la câteva milioane (hai, miliarde de dolari). Şi îşi va da votul „în deplină conştiinţă” în favoarea americanilor – orice ar cere aceia.

M-am întors de la poartă: îmi venise corectura a doua de la Săptămâna Roşie. M-am întors, am verificat-o, am pus-o în plic -am expediat-o. Vreo 10 zile drumul, alte 10 tipărirea – cam peste o lună o să primesc un exemplar – sau chiar două.

Vineri 21 februarie 2003

S-a încălzit sensibil – la ei, la televiziune, când anunţă buletinul meteorologic, fiindcă termometrul meu de pe balcon zice cu încăpăţânare altă chestie, iar cele două adevăruri mă sfâşie, mă sfârtecă precum cămilele pre Ioan Vodă.

Câteva informaţii:

Un aerodrom „din sudul Constanţei” a fost pus la dispoziţia americanilor şi „a devenit operativ; în cazul în care turcii refuză în continuare, să se înţeleagă la preţ, el va juca rolul celui de la Incirlik”;

Americanii au „oferit' turcilor 24 miliarde de dolari pentru „eventualele dezagremente produse de un eventual război” – or turcii au cerut „de trei ori mai mult”.

Asta îmi aduce aminte de târgul încheiat de polonezi cu americanii imediat după ce paleacii mei iubiţi au intrat (era să zic: cu forcepsul – de ce nu ar exista un forceps şi pentru o operaţiune inversă?) în C. E., drept care bolşevicul Kwasniewski şi cu securistul Miller au anulat contractul cu Dassault şi au acceptat să se doteze cu avioane americane (plătite cu bani. Europeni) – „contra unei subvenţii de 10 miliarde dolari”. După ce au făcut trebuşoara, deci au rupt contractul pentru Mirage, polonezii au aflat că americanii. au scăzut subvenţia la jumătate. Uite-aşa, dintr-un condei (fuseseră semnate contractele de cumpărare a avioanelor americane, dar nu exista vreun „contract de ajutor-împrumut”. Având deja experienţa cerşitului, că doar la Bruxelles unde, tot milogindu-se, tot insistând, obţinuseră o ralonjă substanţială („pentru agricultură -jurat!”), Polonezii s-au aşternut pe navetă transatlantică, la Washington, cerând „măcar. 6 miliarde”; măcar 5 – dar plătibile pe loc. Bine, „măcar 2”.

Până în momentul de faţă nu au primit nici („măcar”) un cent.

Navetistul-milog fusese acelaşi securist Miller, ministrul de război al Poloniei, „pacifistul”, (omolog al lui Babiuc) şi care, după izbucnirea lui Chirac, propusese. Ne-punerea de gaz peste foc.

Înţelepţii noştri vor spune şi de astă dată şi în aceste nenorocite împrejurări: „Pe ăştia îi avem – cu ăştia defilăm.”

N-aveţi decât să defilaţi voi – cu ai-voştri!

Eu nu am acceptat „să defilez” cu Virgil Tănase, după ce s-a dovedit a fi porc de câine; nici cu Hăulică, Paler, Nicodim, deşi mă îndemnau să o fac Monicii şi Barbăneagră; n-am mai „defilat” nici cu Liiceanu, nici cu Adameşteanu – nici chiar cu Monicii, când ei se luaseră pe după cap cu defâlatorii; nici cu Tudoran, nici cu Mircea Martin – atunci când mi s-a părut mie că ei calcă alături (şi a trecut destul timp ca să verific: greşiseră ei, nu eu).

Cum „să defilez” cu unul ca Iliescu? Pe el l-am atacat de la început – dar „începutul” nu a fost doar în decembrie 1989, ca pentru autocronicii noştri din tată-n fiu; şi nu pentru că mi-ar fi displăcut mutra lui (întâmplător, da!), ci trecutul lui murdar, încărcat, de cu două decenii înainte, când scrisesem negru-pe-alb despre Echipa Morţii a UTM-ului, acţionând după Revoluţia Maghiară, între 1957-1958, „demascând în public” şi exmatriculând studenţii, nu pentru fapte, ci pentru. Potenţialitate („ar fi putut comite acte duşmănoase dacă organele noastre vigilente nu ar fi pus capăt.” – intenţiei) – cea condusă de Trofân, dar din care făceau parte Petre Gheorghe, Ion Iliescu – iar ca auxiliar (să zic: securist de bază): Edgar Reichmann.

Faţă de Iliescu, tovarăş cu sânge pe mâini, încă din 1957-58 – eu nu sânt şi nu pot fi un Breban (care, împreună cu Virgil Tănase îl vedeau ca înlocuitor al lui Ceauşescu încă din 1981); nici un „fost disident” ca Pleşu (vizitat de Iliescu la Tescani, în vara anului 1989), apoi numit ministru; nici ca Manolescu, încronicatorul Iliescului, imediat după Mineriada Sângeroasă din 13-15 iunie 1900, prin legendara limbă: [sunteţi] „omul cu o mare”; nici măcar ca Ţepeneag, care i-a cerut, el, lui Iliescu, cetăţenia retrasă de Ceauşescu!

Nu, dragi tovarăşi „anticomunişti”: cu „noii-anticomunişti” daţi la întors, altfel spus: retroverastilii, eu nu vreau să am de a face, nu angajez „dialoguri”. Eu nu dialoghez cu Măgurenii eterni, nici la sediul GDS, ca Liiceanu, Andreescu, Doina Cornea, nici altunde; nu am „comunicaţie” cu CC.- Işti eterni ca Paler. Scrisorii lui Iliescu, din aprilie (?) 2002, i-am răspuns expeditorului. Că am primit-o – atât.

Eu – domnilor – dialoghez numai cu mine, în acest jurnal.

Aseară, în timpul unei dezbateri (despre Irak, fireşte) am auzit pentru întâia oară sintagma folosită de mine, de ani: „terorism de stat” – o folosea un kurd, despre Israel. Ceea ce nu înseamnă că nu mai fusese întrebuinţată, însă am spus: eu am auzit-o pentru prima oară din gura altora (dar de citit n-am citit-o).

Tot aseară participanţii la dezbatere (cu o excepţie, erau ne-europeni, arabi sau musulmani: kurdul) au discutat despre planul american în regiunea Golfului:

Unii susţineau că petrolul irakian în primul rând este ţinta americanilor;

Alţii: că petrolul irakian – în al doilea rând, fiindcă ei vizează Arabia Saudită, ca generatoare a fanatismului islamic cel care a dat 11 septembrie şi Al Qaida, Irakul fiind doar o treaptă, un vestibul: americanii vor să se asigure de un pământ sub picioare (pentru baze militare) şi de petrol – abia apoi să atace Arabia Saudită, ca să distrugă wahabismul, acea ramură extremistă a islamului din care face parte Ben Laden.

Cum ar spune francezul: le doresc (multă) plăcere! Însă nu cred în „ordinea nouă” gândită de americani.

Din mai multe motive generale – şi din unul particular, personal:

Pentru că americanii se pupă în bot cu ruşii, iar Putinoarea îi masacrează în pace (cică în „lupta împotriva terorismului”) pe ceceni;

Pentru că americanii îi protejează pe israelieni şi îi ajută să-i belească pe palestinieni.

Nu e suficient?

Sâmbătă 22 februarie 2003

Nimic nou în Irak. Decât că americanii depozitează soldaţi peste blindate, portavioane peste baterii de misile.

Redactez note pentru o ediţie neromânească a Săptămânii Roşii. O fac – ce să (-i) fac.?

Marţi 25 februarie 2003

Zile de lucru intens pentru.11 pagini de note suplimentare. Nu ştiu dacă voi avea şansa de a le folosi – dar le-am făcut. Cu plăcere.

În rest: Americanii tot mai incoerenţi, mai violenţi, mai neinteligenţi – mai periculoşi. Ai impresia că „dialoghezi” cu o locomotivă -fie ea şi în repaos. Se spune despre Bush junior că ar fi mistic (şi ăsta 1-a găsit pe Dumnezeu la un colţ de cotitură) – nu e decât un juncan pişcat de streche. Powell, în patru săptămâni s-a consumat, a scăzut, a căzut în sine, acum dă impresia că a devenit o cârpă de şters mâinile murdare (vedeţi, domnilor, că am folosit un eufemism anatomic?).

Mi-au scris Magda Ursache de la Iaşi, Cristian Ioanide de la Gresham. Le-am răspuns.

Am primit un email de la O. Brega: va încerca să transporte ceva exemplare din Săptămâna Roşie la Bucureşti.

Un alt email (pentru informare) de la Laszlo – care i se adresează lui Antonesei: îi propusese textul de la colcviu, Timpul i-1 amânase 3 luni, iar când a apărut – catastrofa: fusese cosmetizat: unde zicea de bine de mine (care, orişicâtuşi, eram „tema” dezbaterii), dispărea fraza, cu tot cu „adjective”; unde scria: „Manolescu”, i se introducea „domnul”. Bietul Laszlo: numai necazuri are din pricina mea.

Miercuri 26 februarie 2003

Un prieten epistolar îmi scrie că re-citind Gherla a citit o carte nouă care 1-a decepţionat: ţinea minte un text aspru, serios, în care suferinţa era suferinţă – ca în închisoare. Şi când colo. O carte veselă, plină de comicării, de poante (termenii îmi aparţin).

Am înţeles: în final nu mai era decepţie, ci acceptare a noii cărţi.

Textul Gherlei publicat la Humanitas în 1990 nu se deosebeşte de acesta (transcriere pe hârtie a celui de pe internet – inaccesibil persoanei în chestie). Dactilografiind la ordinator, voi fi făcut mici modificări, niciuna esenţială. Atunci de ce impresia (certitudinea) că citise o altă carte? Ba chiar una. Contrară celei pe care o ţinea minte (şi despre care scrisese)?

Un răspuns rapid: cartea o va fi citit la o altă vârstă, într-o altă stare de spirit (şi de informare). Atunci va fi fost şocată de violenţa faptelor narate – şi numai de oroarea închisorii – nu putuse fi atentă şi la alte, cum le zice: „aspecte”.

Ca de pildă autoderiziunea în naraţiune – mai corect: în timpul naraţionării. Am scris de multe ori despre această atitudine, metodă, tactică – de protejare a naraţionatorului când rememorează evenimente, fapte, trăiri cumplite. Nu eu o descoperisem, nu eu o folosisem primul – şi chiar scrisesem despre asta, nu neapărat autocritic, dar onest (deci, ca de obicei: făţarnic.).

Cum ar trebui să mă simt faţă de prietenul (epistolar) re-cititor? Să-mi cer scuze – pentru dezamăgirea pricinuită? Va fi fost mai degrabă descumpănire, ca atunci când, neatent, deschizi o uşă care dă în altă casă, în altă lume, în altă carte. Să mă bucur, răsfăţ că dădusem (impresia) unei alte cărţi? Nu am nici un merit şi nici o vină. Cartea a fost scrisă în 1972, cu peste 30 ani în urmă şi chiar dacă un an mai târziu făcusem schimbări importante – şi. Formale – avea să apară în cea „veche” în franceză, în suedeză, şi abia după 18 ani (în 1990) ajungea să vadă lumina tiparului în româneşte.

Oricât de obişnuit de a fi tăvălit, îmbrâncit înapoi, ţinut pe loc -în timp – sufăr de fiecare dată când înşir în scris deceniile (şi nu trei-lunile ca Blandiana) de întârziere prin interzicere. Până în decembrie 89 era „normal”: mă interziceau comuniştii. Dar acum – mai ales după 1994 (când am fost exclus de Monica Lovinescu şi din exil), apoi după 1997, când cu Jurnalul înjurător, în fine, după 1999, când „confraţii”, cu Manolescu în frunte – dar tot de Monica Lovinescu conduşi – au hotărât că cea mai eficace metodă de a-mi închide gura este tot metoda comunistă: înmormântarea prin tăcere.

Acum – în mod excepţional!

— Nu mă plâng de tratamentul extrem de colegial, nesfârşit de corect. Acum vorbesc de timpul meu, altul decât al lor; măsurat cu alte unităţi de măsură.

Cine va avea dreptate, cine va câştiga – până la urmă?

Întrebări proaste, nefiind vorba de vreo întrecere, de vreo alegere între A sau B.

Îmi aduc aminte şi nu uit. Nu vreau să uit:

Cam după 1984, când situaţia în România se înrăutăţise, devenind insuportabilă (în acest sens ceea ce povestea Raicu despre frigul din ţară era coşmardesc), prieteni veniţi în vizită şi la Paris – vorbesc numai de scriitori – erau sfârtecaţi între dorinţa de a rămâne în Occident şi de a se întoarce. În discuţii dramatice (în fapt: mono-loguri ale lor, fiindcă niciodată nu am încurajat pe cineva să aleagă calea exilului – o cunoşteam.

— Doar să lase, ori să trimită manuscrise, de tradus şi de publicat, cum îi propusesem lui I. D. Sârbu), motivele nerămânerii erau omeneştile: familia, casa, cărţile -acestea alcătuiau ţara.

Definiţia copilărească a ţării ar fi: „Ţara este atuncea-când ne este nouă bine”. Faptul că ei, acolo, în atuncea-când le era foarte frig, le era adesea foame, le era insuportabil cu mijloacele de transport, le era greu ştiind că nevasta nu-şi va putea cumpăra pantofii doriţi, nici copilul bocancii necesari – că el, scriitor, nu avea de unde să împrumute o carte nouă, necesară scrierii cărţii lui – acestea şi încă alte, multe, măcinătoare mizerii, ca să nu mai vorbim de umilinţele la care era supus, nici de cele la care se supunea singur în speranţa unei măcar menţineri în slujbă – acestea nu îl determinau pe scriitor să „opteze”; să aleagă libertatea. Mărturisit sau nu, fiecare dintre ei îşi zicea: „Poate că are să vină o schimbare, la noi, cum a fost în '64-'65 -ce, ar fi imposibil? Atunci de ce să nu rămân pe loc – la casa mea, în familia mea, cu cărţile mele, cu redacţia mea, cu studenţii mei.?”

Raţionament şi sănătos şi perfect adevărat. Mai ales că prietenul-în-vizită constatase cum trăia prietenul lui aici, în-libertate: prost material, declasat social, marginalizat. Naţional (chiar dacă unii căpătaseră cetăţenia franceză, germană, americană.). A, că aceştia puteau scrie ce voiau, cum voiau, fără cenzura de la noi? Da, puteau scrie orice, oricum – dar la ce le slujea libertatea de a scrie?

Unii dintre desţăraţi – majoritatea – scriau, mai departe, în româneşte, deci aveau nevoie să fie traduşi întâi, abia apoi prezentaţi unui editor – occidental, se înţelege, fiindcă editori români de literatură nu existau şi nu vor exista vreodată în Occident. Alţii, cu eroism, se străduiau să treacă la altă limbă – ce eforturi, câte suferinţe, cât timp cheltuit, fără a fî siguri de rezultate. Toate aceste – doar acestea – şi îl descurajau pe prietenul-vizitator de a. alege libertatea.

Virgil Mazilescu mi-a comunicat, spre sfârşitul singurei sale călătorii la Paris: „în Bucureşti, când treceam pe stradă, oamenii mă cunoşteau, chiar de nu mă şi salutau, dar ştiau: trece Poetul Mazilescu. Aici -nimic. Trecătorii trec, privesc prin mine, nimeni nu mă ştie.”

Desigur, nu era doar orgoliu de poet – la urma urmei chiar la Bucureşti Mazilescu era departe de a fî fost cunoscut de la lansări de carte, festivaluri, emisiuni de televiziune – ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Dumitru M. Ion, Mara Nicoară. Dar şi el gândea în termeni de acasă.

Libertatea? Dar el o avea libertatea aceea, în fâne, lui îi ajungea atâta câtă era, câtă şi-o amenaja. Cei plecaţi (nu l-am auzit pe Mazilescu vorbind despre „fugiţi” – ca Breban, ca Zaciu) plecaseră fiindcă se încontraseră cu puterea, ori aveau rude în Occident şi, profâtând de o vizită, rămăseseră, cerând azil politic – deci nu se mai puteau întoarce în ţară, dacă nu voiau să intre în puşcărie. Însă pe el – vorbesc, nu doar de Mazilescu, ci de aproape-toţi scriitorii – nu îl dăduseră afar' din România, nu simţise nevoia să rămână în Occident. Că nu era bine în ţară?

— Nu era bine, dar ce putea face un poet faţă cu Monstrul? Să se ia la trântă cu Comunismul – şi să i se ia apartamentul, slujba? Să ajungă în puşcărie, fără cărţi, fără gagici, fără un strop de tărie? În azil – sau în cimitir? El făcea mai mult decât mulţi alţii: îl înjura pe Ceauşescu în gura mare – nu era destul? Lui îi era: îşi săra inima. Apoi el este poet – poetul face poezie – dacă se poate: foarte bună – şi nu politică.

Bine-bine: prietenii noştri erau nefericiţi că li se apropie viza de expirare şi cine ştie peste câţi ani au să mai capete alta; nefericiţi că nu aveau suficienţi bani să cumpere lucruri de strictă necesitate pentru nevastă, pentru copii, pentru ei înşişi, nu neapărat cadouri (deşi cadourile., cum mai încălzesc inima românilor, mai ale a româncelor.). Regretau că nu au avut timp (şi bani) să facă măcar o zi castelele de pe Loara, că, uite, s-a întâmplat de n-au intrat la Luvru, Notre-Dame au văzut-o doar pe dinafară.

— Dar nu-i nimic: data viitoare.

— Fiindcă pentru ei, vizitatori, exista o dată-viitoare – acum se întorc acasă, între cărţile lor şi la cărţile lor, la nevastă, la copii, la părinţi, la bunici. Cum să „rămână” în Occident? Ca să facă, ce – în Occident – un scriitor de limbă română?

Mă opresc aici, într-un picior. M-am văicărit destul, măcar azi să mă arăt. Demn şi curajos.

— Şi c-on pai în cur.

Iată că nu m-am putut stăpâni de al cita pe Marin Cocioran, acest om extraordinar, cu un umor dintre cele mai colorat-devasta-toare (la adresa interlocutorului – în al doilea rând; în primul, la adresa lui însuşi), de parcă nici n-ar fi fost legionar. Altfel băiat dintr-o mahala cunoscută (Străuleşti?), după nume (Cocioran) oarecum budaide-lean, după înfăţişare: tătar-tătar. Mort şi el în puşcărie, după multele şi îngrozitoarele chinuri la care îl supusesem securiştii, mai ales căpitanul Gheorghe Enoiu, la Interne. Îl cunoscusem pe Cocioran întâi indirect, la Cosciuge, prin noul meu coleg, avocatul ţărănist Marinache (nepotul lui Mihalache, zicea), el fusese la Garsoniere, o vreme, cu.