Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

O vreme nu s-a înţeles: de ce „să se-mpuşte ungurii”? Între ei? Vor fi având ceva de împărţit? Dar ce? A venit o primă lămurire: „Se-mpuşcă ei pe ei” (tata a ţinut minte precizarea: „ei pe ei”, mi-a repetat-o ani de zile, în toate împrejurările.).

Tot nu s-a înţeles; lămuritorul a lămurit: „Au pierdut la fotbal şi e jale mare. Cântă Tristă Duminică. Şi după aceea se omoară. Unii s-au spânzurat, dar ăştia nu se-aud. Se aud numai cei care-şi trag un glonte în cap.”

Tata era de zece ani în Ardeal, trăia şi printre unguri, avea prieteni unguri – dar tot nu cunoştea sufletul ungurului. A trebuit să i-1 explice un coleg ardelean: „Aşa fac ei când pierd o luptă: se sinucid”.

„Dar n-a fost luptă – doar un meci de fotbal.”, a încercat tata.

„Fotbal, fotbal, dar cine era „celălalt”? Un ne-ungur, deci ei consideră că au pierdut o luptă, ruşinea înfrângerii trebuie plătită.”

Tata nu a înţeles „mecanismul”: să te sinucizi (de-adevărat!), pentru că ai pierdut un meci de fotbal? Nu înţelesese nici „chichirezul” – i 1-a dezvăluit după o vreme un învăţător basarabean care funcţiona în Rupea: „Să râzi, să plângi?”, îi spusese acela. „Ştiam că ungurii sunt foarte mândri şi că atunci când pierd o înfruntare, beau palincă, plâng, înjură, cântă romanţa lor Tristă Duminică.

— Dar nu-şi iau viaţa.

Chichirezul însă e acesta: pe noi, în sală, ne-au speriat împuşcăturile de afară, însă nu ne-am întrebat: cine are arme de foc, în ziua de azi, când pentru o bănuială, pentru o pâră că te-ai întors de pe front cu un pistol, capeţi 5-6-7 ani de puşcărie?” „Da, bre”, va fi încuviinţat tata cu mintea basarabeanului de pe urmă. „Chiar aşa: cine are arme de foc pe timpurile astea.?”

Răspuns:

— Arme de foc – pe timpurile astea – au: securiştii, miliţienii, activiştii de partid, şefii diferitelor instituţii, direcţii, organizaţii, fie ele doar „economice” – şi numai ei, adică „măitovarăşii”- elftarăşii.

Întrebare:

— Care dintre elft'arăşi, având arme, şi-a (u) tras un glonte în cap, după înfrângerea – la fotbal – a echipei Ungariei?

Răspuns: „elftarăşii noştri maghiari”- şi numai ei, fiindcă românii, chiar pasionaţi de fotbal, nu merg până la a se sinucide.

Un alt coleg învăţător – un ardelean – zisese: „Da-mpuşte-se toţi, că şi-aşa-s prea mulţi la comunişti! În Securitate cel puţin jumătate-s unguri, în Miliţie la fel, la fel în activul de partid; şefi de câte ceva: preşedinţi, directori, responsabili – ăştia ajung spre 80%, deşi nu-s mai alfabetizaţi decât analfabeţii rumâni ai noştri. Asta numai aici, la noi, la Rupea, unde ungurii sunt puţini, cel mult 10%, dar ce-o fi la Braşov? La Târgu Murăş? La Cluj? Dar la Bucureştri, care-i al doilea oraş unguresc din lume?” „Dar în Ungaria?” continua tata, povestind zicerea colegului „câţi unguri cu drept la arme se vor fi împuşcat, din pricina înfrângerii la fotbal?”

Mulţi, domnule. Câţi anume – nu se ştie: sinuciderea, în comunism, era şi mai. Secretă/interzisă decât în Biserica Catolică.

Luni 27 ianuarie 2003

Am uitat să amintesc (uita-m-ar boala!) că acum trei ani, când mă simţeam foarte-foarte rău, l-am contactat cu un pretext oarecare pe un fost coleg de celulă de la Gherla, acum medic celebru la Paris (persoană importantă, nu-i spun numele.) şi l-am rugat ca, în caz că eu sau soţia mea îi dă „un anume semnal”, el să vină fuga-fuga cu stricnina, căci eu mă voiu sinucide.

Eu eram tragic de serios, amicul era nesuferit de hilar, m-a luat peste picior, m-a asigurat că n-am nici pe dracu (când eu mă simţeam cu trei picioare în groapă) – şi nu a promis că vine cu stricnina aceea. Dar eu tot nu-i pun numele aici – nu merită! Îşi zice prieten al meu şi nu-mi dă o mână de-agiutoriu.

Încă nu am primit vreun semn de viaţă de la Chişinău dinspre Iurie Roşea şi-a lui ceată. Şi nu-mi vine să le telefonez. Colesnic va fi lucrând la corectare-imprimare, aşa că îl las în pace. Sergiu Grosu nu răspunde la telefonul de la Paris – o fi plecat. Mai aştept două săptămâni – nu: până la mijlocul lui februarie: trei.

Marţi 28 ianuarie 2003

Am ajuns până la partea a treia din Calidor. M-am oprit, istovit. Am să continuu mâine. Dealtfel, când corectez, în pauze nu pot face altceva.

Miercuri 29 ianuarie 2003

Am terminat corectarea Calidorului. Slavă Domnului, m-am liberat.

Mi-a spus Doicescu: a trimis, printr-un tânăr istoric, la Bucureşti, un set de fotografii cu Monumentul Reîntregirii de la Chişinău (cel dinamitat de ruşi, în 1944). Ca să le dea la jurnale.

Ce a răspuns Prelipceanu – prietenul meu – de la România liberă: „Nu e momentul.”

Cum să fie „momentul” publicării unei fotografii cu Reîntregirea?

Iar la Adevărul-Scânteii: „Nu intră în profilul nostru.”

Şi asta este adevărat: cum să intre în profilul lor, de bolşevici?

Doicescu se mira, înfuriat. Eu nu m-am mirat – doar înfuriat.

Joi 30 ianuarie 2003

M-am trezit de pe la patru şi ceva.

Mi-a venit Columna 3-4/2002 a lui Grigurcu. Îmi publică alt fragment din Infarct (us) – 3 pagini. De mirare: Laszlo publică o traducere din Papini, un comentariu cu citate din Caraion, dar nimic despre antisemitismul meu cel fioros. Probabil în numărul viitor.

Încă un semn de antisemitism din partea ultra-fâlosemitului hebdomadar Le Nouvel Observateur. De astă dată mult mai anti'-decât contraancheta care dădea un rezultat ca la radio Erevan: „nu elevii arabi îi agresaseră pe elevii evrei – ci invers: evreii pe arabi – şi anunţaseră poliţia înainte de. Declanşarea atacului”.

În numărul său din 30 ian. – 5 febr. 2003 N. O. (cu precauţia de a nu semnala textul şi în sumar.) publică sub: „Exlusif, „Rabbin Farhi: Ies pieces du dossier”, explicând în introducere: „Le Nouvel Observateur a avut acces la trei rapoarte medicale descriind rănile sale [ale rabinului Farhi]. Anchetă asupra unui zvon.” „Istoria”: la 3 ianuarie acest an rabinul Gabriel Farhi este agresat în sinagoga pariziană unde oficiază, de către un individ îmbrăcat în negru şi cu, pe cap, cască integrală de motociclist, care strigă, în arabo-franceză: „Allahou Akbar, on aura ta peau!” – după cum relatează victima anchetatorilor de poliţie şi pompierilor (ca de obicei, sosiţi primii la locul crimei) şi îl înjunghie; din fericire, nu mortal.

Actul provoacă indignarea generală (Chirac scrie victimei: „acest act de violenţă intolerabilă care a vizat un militant pentru pace şi al dialogului între religii” – rabinul fiind membru eminent al MJLF, Mişcarea evreilor liberali din Franţa fondată de Daniel Farhi, tatăl lui Gabriel), mobilizează presa, care vorbeşte de. Antisemitismul francezilor, de Vichy, de simpatia Franţei pentru palestinieni, etc. După ce la 6 ianuarie automobilul rabinului este incendiat, în 8 ianuarie este organizată o „mărturie de solidaritate” la sediul MJLF, „curent progresist şi minoritar în sânului iudaismului francez”, la care participă Sarkozy, actualul ministru de interne, Juppe, Balladur, Jospin.

Marie-France Etchegoin – autoarea anchetei – scrie: „Totuşi, în chiar ziua atentatului [3 ian.] se nasc întrebări asupra autenticităţii cazului (Nicolas Sarkozy [ministru de interne] este, evident, informat pe dată, ceea ce nu-1 împiedecă să-1 primească pe Gabriel Farhi şi pe tatăl, său şi nici se fie prezent el însuşi la ceremonia organizată la sediul MJLF). Circulă un zvon. Răuvoitor, antisemit – acesta: şi dacă individul în negru, cu cască, cuţit marca Laguiole, strigând „Allahou Akbar, on aura ta peau!” nu existase? Dacă Gabriel Farhi îşi zgâriase singur abdomenul?

„Atât înalţii responsabili ai poliţiei, sindicaliştii poliţişti, jură că au văzut un 'dosar acuzator' al rabinului; desemeni membri ai stat-majorului pompierilor vorbesc de un raport medical după care victima se automutilase. Numai că judecătorul care instruieşte cazul tot nu-1 are în mâini [dosarul] „.

„Zvonul se răspândeşte, creşte; la 20 ianuarie Marianne [săptămânal fondat şi condus de Jean-Francois Kahn, „liberal de dreapta”] publică un articol nesemnat intitulat: 'Atentat împotriva unui rabin; poliţia îl consideră suspect”' [atentatul]. În sprijinul afirmaţiilor, săptămânalul citează faimosul raport al medicului pompier care a notat pe foaia de observaţii: 'Plagă ezitantă [hesitanteJ putând corespunde unei automutilărV. „Această frază lipseşte din raportul consultat de noi”, scrie Marie-France Etchegoin. „în schimb există restul fişei, în care este menţionat: plagă de aparenţă foarte superficială (puţin compatibilă cu spusele sale' – 'puţin compatibilă' cu spusele rabinului”, explică jurnalista de la N. O. care încheie: „Şi în momentul de faţă expertizele (ale rănii, automobilului incendiat, a cuţitului, a cămăşii victimei) continuă”.

Încă o tentativă de a-i impresiona-culpabiliza pe goi din partea evreilor. Iată însă că o publicaţie fâlosemită ca Le Nouvel Observateur şi-a luat – pentru a doua oară ştiută de mine – sarcina de a demistifâca aceste manevre care nu aduc nici un surplus de simpatie, nici de culpabilitate din partea goi-lor. Din contra.

Vineri 31 ianuarie 2003

Am ajuns la sfârşitul lunii şi l-am marcat printr-un geruleţ şi o ninsoare.

PAULGOMA-Jurnal200329

FEBRUARIE

Sâmbătă 1 februarie 2003

Am trecut în februarie cu al doilea val de iarnă. Duminică 2 februarie 2003

Am terminat de corectat-scurtat Infarct. Aşa arată ceva mai puţin ne-bine. Să văd ce impresie o să am peste o vreme. Ieri: Catastrofa Columbia.

Luni 3 februarie 2003

Din nou fără-treabă. Altfel spus: şomer.

Marţi 4 februarie 2003 în continuare fară-treabă.

Ieri m-am uitat încă o dată peste Profil. Nu e o carte rea, săraca -dar nici bună. Împiedecată. Înnodurată. Nu curge.

Miercuri 5 februarie 2003

Nimic. Măcar dacă aş visa, noaptea. Dar nu mai visez de vreo doi ani – uite, nici nu-mi dădusem seama. Probabil din pricina unui medicament – dar care?

Nu e plăcut să nu mai visezi. Ba chiar e ne-plăcut să nu mai visezi. E ca şi cum ţi-ar fi amputat un membru al trupului sufletesc.

Joi 6 februarie 2003

Ieri am petrecut – la televizor – momente deja-memorizate (nu neapărat: memorabile.): aşa cum, în România, eram, cred, singurul reacţionar care stătea şi se holba la prestaţiile televizuale Ceauşeşti, cam ca viţelul la. (de aici se va fi trăgând „tembelizor”, termen la care voi fi pus şi eu umărul, dacă nu cumva îl inventasem) şi-i asculta toate prăpăstiile, toate ceauşismele, aşa am stat aseară şi l-am ascultat cuminte pe Colin Powell, la Consiliul de Securitate al ONU, citindu-şi extemporalul de elev puturos.

O diferenţă tot există: pe Powell nu l-am putut auzi în limba lui: traducerea franceză (defectuoasă) acoperea engleza-i americană – în schimb Nea Nicu. E-hei, ce creator de limbă românească, Farul Nostru, Fiul cel mai iubit al pământenilor carpatnici! Când citea el – tot de Ceauşescu vorbesc – şi reuşea să rostească textul (ce tortură pe capul lui!), nu mă bucuram decât de pronunţia scornicească: „Vienam”, „Secoritate”, „tomnai”, „legili”, „fâmeili”., însă când se libera el de jugul textului şi începea să dea din mână. Doamne-Doamne, ce logică specială avea mâna lui cu care nega ceea ce afirma calea bucală, ce gândire (şi ea special de specială) – încât adeseori mă credeam în miezul Caragialelui, Nemuritorul.

Pe când Powell. Cu gândirea lui americană, de tanc sovietic -nici un pericol de a derapa în. Poezie. Nici măcar de râs nu a fost. Singurul simţământ încercat: o mare, o imensă, o nesfârşită tristeţe.

Ca oricărui biet european, lucrărica lui Powell mi s-a părut: penibilă. El promisese probe – a adus o fiolă cu ceva alburiu, i-a zis: „antrax”, a tot arătat-o şi a împachetat totul în: „avem informaţii”; „avem probe irefutabile”; „avem mărturia unui transfug.” – vorbe, vorbe, vorbe. Aseară, la ONU a fost vorba, nu de ticăloşia lui Saddam, de crimele lui trecute şi de cele viitoare (prin ameninţare) – pe astea le ştia toată lumea – ci de gândirea americană, cea ca tancsovieticul.

Vineri 7 februarie 2003

Ce spuneam de gândirea americană! Ca şi cum Powell ar fi fost strălucit de convingător în lecţia lui de învăţător de ţară (suplinitor) -cu „exemple”: „Iată, copii, acesta este antraxul; o linguriţă din acest produs.” – Bush junior, Copilul-Minune (măcar ălălalt ştie să cânte.) a declarat că gata, „partida/the game/s-a terminat!”

Necazul este acesta – în două părţi:

Americanii, trecând fulgerător cu blestemele de la Satan-BenLaden la Satan-Saddam, au creat o asemenea confuzie chiar în spiritul europenilor, încât mulţi dintre aceştia nu mai ştiu cum îi cheamă şi au început a judeca astfel: „Dacă Americanii insistă, înseamnă că vor fi ştind ei ceva ce noi nu ştim – deci să mergem cu ei.”;

Americanii făcând ceea ce tot fac, îi întăresc pe ruşi: Ivanii nu au nevoie să mişte un deget, „beneficiile” cad singure în cuşma lor ca perele răscoapte: alaltăieri înşişi irakienii i-au căutat la Moscova; ieri pakistanezii, altfel proamericani din negura. Deceniilor. Statele care au mari dificultăţi cu propriii lor integrişti musulmani – deveniţi feroci antiamericani – se adresează Salvatoarei Rusii.

Estimp Marii Terorişti continuă liniştiţi „lupta împotriva terorismului” la ei în Rusia (Cecenii), în China (Tibetanii, Uigurii), în Israel (Palestinienii).

Ştiu că au existat mari-scriitori (vorbesc numai de scriitori, în special prozatori – nu de „artişti”: muzicieni, plasticieni) care nu s-au interesat de „politică”, nu au suferit din această pricină, ba au trăit foarte bine şi mult – ca Simenon. Acest foarte mare scriitor, un „Balzac al secolului 20 – dar mai mare decât Balzac” (citat bine adus din condei) a prins în opera sa colosală – ca întindere şi calitate – lumea franceză. De până la al doilea război mondial. Chiar dacă a scris mult şi după, chiar dacă autorul dă indicaţii cronologice, lumea din cărţile lui rămâne încremenită atunci, în anii 20, 30.

Doamne fereşte, nu este un reproş, acesta va fi semn de atingere a eternităţii, nu?

Eu gândesc altfel – ceea ce nu înseamnă că am dreptate:

Un scriitor – mai cu seamă prozator – care, ca Simenon, nu a făcut „politică” (şi alţii, şi alţii, cu toţii mari), mărturiseşte o certă lipsă de compasiune faţă de. Persoanele devenite personaje. El i-a privit pe oameni (persoanele.) cu ochi curios şi rece de entomolog. Bine-bine, azi nu mai suportăm „umanismul de tip rusesc”, exacerbat la Dostoievski, după ce trecuse printre pietrele de moară ale lui Tolstoi -dar nu strică la casa prozatorului un strop de înţelegere, în sensul de împărtăşire, fie şi preţ de câteva pagini, a destinului – nefericit – al unui nefericit personaj.

Şi la aceasta mă gândeam atunci când vorbeam de „transpunere”, nu doar de coborâre-urcare la nivelul persoanei devenită personaj; şi o zăbovire – o pauză de respiraţie – în timpul căreia autorul să-i simtă persoanei-personaj căldura corpului cu căldura corpului, blana cu blana. Dacă tot nu poţi fi generos cu semenii aflaţi în mare dificultate (tu însuţi eşti sărac, eşti invalid, nu te poţi deplasa), fii măcar cu personajele tale, pe hârtie – că tot nu te costă „gestul”! Iar Doamne-Doamne, la Judecata de Apoi, deşi cunoaşte înşelătoria la care te-ai dedat, va zice: „Treacă de la mine minciuna asta, măcar te-ai gândit că ai putea face bine.”

Sâmbătă 8 februarie 2003

Tot fără vise. Începe a deveni enervantă situaţiunea – dar ce să fac: să-mi provoc eu vise?

— Cum? Cu ce să mă gâdil pe la glanda visuală?

Am citit undeva zilele trecute: un ziarist american 1-a întrebat pe Schonberg dacă un creator exilat îşi pierde o parte din forţa creaţiei.

Întrebare triplu-prostească: a). Schonberg, compozitor, folosea un limbaj artistic (muzical) insensibil la exil – doar dacă ducea dorul pianului cu care se obişnuise la el acasă, la el în ţară; dacă în timp ce crea el creaţii nemuritoare, nu se auzeau, pe fereastra deschisă, privighetorile patriei, ci corbii surghiunului; b). Schonberg era evreu, deci mult mai puţin sensibil la pierderea unei patrii – decât dacă se răsfaţă (ceea ce nu era cazul, măcar pentru că nu cunosc răspunsul la întrebare), cum făcuse Norman Manea, prin 1992, la Madrid:

Normanul nostru naţionale tratatase cu mult curaj tema „Exilul” şi ne povestise cu lacrămi în glas tragedia vieţii sale: „exilul de la Berlin'! Nu i-ar fî fost ruşine, lui, care copil fiind, cunoscuse deportarea în Ucraina! Minţea fără să clipească, fiindcă „la Berlin” el stătuse cât stătuse cu o bursă şi cu statut de cetăţean al RSR, nu ca exilat (acela carele a cerut azil politic) în aşteptarea emigrării în America, unde, în sfârşit să poată deschide gura, ca să spună adevărul despre ţara şi a lui, România, sub comunişti şi sub Ceauşescu: adevărul despre România în suferinţă a lui NorManea a fost acesta: pe când el nici nu se născuse, Eliade scrisese articole legionare.; c). Chiar de-ar fi fost un creator sensibil la desţărare, prin limbă, adică: scriitor, tot nu ar fî fost vorba de „diminuare a forţelor de creaţie”, fiindcă nu există vreo legătură între durerea de a fî pierdut ţara şi pierderea capacităţii de a „crea”.

Nu mai ştiu dacă Schonberg a răspuns jurnalistului – probabil nu, din moment ce era scoasă în faţă doar întrebarea lui – dar ştiu, fiind oarecum în materie.: altele sunt „diminuările”.

Duminică 9 februarie 2003

Mi-a venit Vatra 11-12/2002, unde citesc noutatea: aş fi „tăticul” lui Alexandru Vakulovski. Cum nu am avut la îndemână decât atâta, am dreptul să mă întreb dacă această „laudă” de sine, a „băieţelului” meu este ironie, de-a dreptul băşcălie, ori serie. Ştiu de la Anca Haţiegan că „fiul” îşi manifestase dorinţa de a intra în comunicare cu mine (tăticul său). Nu a făcut-o, probabil din lipsă de timbre poştale -cunosc foarte bine această blestemată împiedecătoare a comunicării între oameni. Oricum, ştiam că neştiutul fiu al meu este autorul romanului Pizdeţ – titlu care nu m-a făcut să tresar şi să-mi acopăr obrazul de ruşinare, ba mărturisesc: pe undeva am fost chiar gelos pentru asemenea găselniţă (mi-a trecut când Ana mi-a atras atenţia că eu o „găsisem” de vreo 30 ani, dar a rămas necunoscută, fiind îngropată în Alfabecedar.). Ce am simţit însă – încă o dată: nu am putut citi măcar o pagină din proza-i: că Vakulovski în chestie a făcut saltul (mortal?), nu doar peste propria-i condiţie de student-basarabean-la-Cluj, nu doar peste „nivelul” prozei din Basarabia, dar şi binişor peste cel din restul României sclifosite, pe-loc-tropotite, „în căutarea romanului pierdut”, ca să fac o referinţă cultă la Breban. Pizdeţ, în ochii mei – care nu au citit proza astfel botezată – este: nu un titlu vulgar-provo-cator, ci un ţăruş înfipt până-n miezul. Titlului, la adâncimea la care nu pot pătrunde prozatorii de pe malul drept al Prutului; un geamăt-răcnet de mare suferinţă, de nesfârşită disperare şi de adâncă sensibilitate – în general (cea care îi lipsea lui Simenon, de pildă) şi artistică, ex-trasă din cea mai autentică şi fertilă sursă: cea rusească.

Luni 10 februarie 2003

Mare tărăboi, mare: Nemţii şi Franţujii nu se lasă traşi în război, Rusia. Profită (proastă ar fi dacă nu ar face-o), Belgia a ameninţat cu veto-ul în NATO „împotriva” ajutorului miltar dat Turciei, Anglia se află într-o situaţie dintre cele mai jenante, America, după ce, prin glasul autorizat al lui Rumsfeld, tratase ţările care nu băteau pas de front pe arătură drept reprezentante ale. „vechii Europe” (cult e desculţul Rum'!) – prin contrast cu „noua Europă” (Polonia, Cehia, Ungaria – o să revin), se dezlănţuie împotriva Franţei: Chirac este „codoşul lui Saddam”, francezii sunt „laşi, antisemiţi” (cum altfel?).

Mi s-a strâns inima când am aflat, în urmă cu vreo săptămână: cu excepţia Germaniei şi a Franţei toate membrele NATO au semnat o declaraţie de credinţă Americii şi războiului petrolului. Nu am văzut numele României (dacă nu am citit lista.), deşi parcă fusese şi ea primită. Sau nu „de tot”?

Oricum, în realitatea adevărului-istoric: ţările adunate de alfabetizatul Rumsfeld sub firma comună: „Noua Europa” – încă o dată: Polonia, Cehia, Ungaria – fac parte din „Europa Vândută” de ei, de Americani, Ruşilor; din Europa Amnezică – din acelaşi motiv: au uitat că ele însele: Polonia, Cehoslovacia fuseseră şterse de pe hartă, prima prin voinţa lui Stalin şi a lui Hitler, a doua prin doar a lui Hitler; că Polonezii şi Cehii în exil se înrolaseră pe dată în armatele aliate îşi vărsaseră sângele luptând împotriva armatei lui Hitler, însă la „scadenţă” Americanii nu ţinuseră seama nici de sacrificiile consimţite, voluntare, nici de imoralitatea actului lor, al americanilor, de a lăsa victima tot pe mâna călăului; Ungaria nu luptase împotriva Germaniei – din contra, însă laşitatea Americanilor în 1956 anulează „păcatul” vechi.

Şi totuşi, aceste ţări – libere, azi – au semnat actul de alegenţă. Este adevărat: în conducerea lor sunt comunişti, chiar securişti – mai tineri, mai. Mascaţi, deci fără simţul demnităţii naţionale. Dar dacă ar fi fost conduse de „reacţionari” ca omologii lui Coposu, Raţiu, Câmpeanu, Constantinescu, Zoe Petre? Nu ar fi fost tot orbi americanofili? Ba, cum nu? Dintr-un motiv care adună toate motivele: gândul la profit: americanul îi va plăti pe cei fideli, de orice culoare ar fi ei.

„Luciditatea” politică a lor: nulă. Chiar de vor fi ştiind ceva istorie, vorba ardeleanului despre mintea lui Iorga: nu o ştiu pe cea bună.

Cehia este cultural filogermană, politic: filoengleză; Ungaria (cam) la fel. Polonia, deşi America i-a fost pământ de emigraţie, sufletul i-a tras întotdeauna spre Franţa. Or: ce au ţinut ei/ele minte din istoria secolului trecut? Că Germania le-a oprimat, că Franţa („Marea Curvă”) le-a trădat, că nu le-a apărat când aveau ele mare nevoie de ajutor (Ungaria este un caz aparte, ea acţionând-gândind numai în funcţie de Trianon, unde Franţa a fost favorabilă României).

Polonia actuală a dat o primă dovadă de măgărie politică încă înainte de „declaraţia comună”, pro-americană: imediat ce a fost primită în Comunitatea Europeană – cu substanţiale „suplimente” cerşite cu înjositoare insistenţă (am subliniat: Europeană, ca să nu fie trecută cu vederea), Polonia a denunţat contractul de cumpărare a unor avioane Dassault (Mirage) – cu care va fi dotată aviaţia Comunităţii Europene!

— Şi s-a adresat (în fapt, a acceptat oferta americanilor de a cumpăra de la ei avioane – „mai ieftin”). „Mai ieftin” – de acord, dar cu ce bani? Ce întrebare! Cu banii primiţi de la Comunitatea Europeană!

Sânt convins că Românii, aflând de şmecheria de trei lulele a polonezilor, au fost geloşi: ah, de ce n-au fost şi ei primiţi în CE., ca, întâi să-i tragă-n piept pe europeni, să le ia banii – apoi să se închine Porţii Americane! Lucru curat, românesc!

Pe solul Ungariei funcţionează încă din timpul războaielor din Balcani o bază^ americană care a fost modernizată în vederea campaniei din Irak. În România, membrană a NATO de abia sunt aşteptaţi Americanii: să instaleze o bază mică, mică, uite-atâtică, o băzuţă, o bazică – dar americanică, /din aia cu dolari pentru Gică Mână-Mică.

Marţi 11 februarie 2003

Despre termenul: „antisemit” şi derivatele.

Ca tot creştinul (!) am folosit şi eu „antisemit” în vorbă şi în scris. Chiar în Basarabia – scrisă în 2001. Dar nu şi în Săptămâna Roşie, din 2002. Fiindcă. Între una şi alta, probabil prin decembrie 2001, s-a întâmplat ceva, mi-a căzut în cap o. revelaţie:

Un jurnalist de la Antenne 2 – care a prezentat o vreme jurnalul de la prânz, Rachid Arhab are şi în momentul de faţă un serial de interviuri – „pe stradă”, mai ales cu populaţia arabă din Franţa. Una dintre emisiuni a avut loc în cartierul nostru, în capătul străzii noastre, pe Boulevard de Belleville. Era atunci vorba de Intifada. Au vorbit la microfon şi evrei şi arabi, fiecare spunându-şi oful şi susţinându-şi opiniile. Pe atunci mai exista dialogul – nu doar în cartierul nostru: când vorbea un evreu, arabii nu-1 întrerupeau, nu-1 contraziceau, nu-1 bruiau, îl lăsau să vorbească; când vorbea un arab, evreii nu-i strigau că minte, nu îl agresau (la propriu), nici nu părăseau locul cu pricina.

Într-un asemenea – totuşi, dialog – un arab destul de tânăr, dar vădit, neintelectual (i se vedeau mâinile: sigur lucra cu lopata, probabil la construcţii), când i-a venit rândul a spus cam aşa: „Nu înţeleg de ce Evreii ne tratează pe noi, Arabii, de „antisemiţi” – când şi noi, Arabii, suntem semiţi”„.