Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

„în vacarmul războiului, căderea lui Richard Perle, „Prinţul Tenebrelor” a trecut abia observată, oricum, nu a făcut pagina întâia a jurnalelor. A căzut nu din cauza ideologiei, ci din a necinstei: conti-nuând a-1 consilia pe Rumsfeld, Perle câştiga bani. Consiliind şi o întreprindere de telecom” [se face trimitere la alt articol din revistă].

Deci Rumsfeld impusese (şi promisese) „un război scurt, fiindcă regimul Saddam se va prăbuşi ca un castel de nisip”;

Vicepreşedintele Dick Cheney – altă lumină a moralităţii – şi el, prevedea: „soldaţii irakieni nu se vor bate”;

Generalul Myers, şeful statului Major: „un război scurt, scurt”.

După trei săptămâni militarii au ridicat capul şi l-au arătat cu degetul pe Rumsfeld – ca „inventator al războiului cu preţ redus” şi mai ales al neinformării lui Bush de avertismentele CIA (sic!).

Pe mine mă interesează mai puţin, aici – chiar deloc – cearta lor, ci cauza lui (a războiului). Să zicem că pe Ben Laden, Răul Răilor, l-au pierdut pe drum – dar „armele de distrugere în masă”? (nu sună bine în româneşte, nu am la îndemână traducerea în dâmboviţească). Că acum apare la lumina zilei ura pe care militarii i-o poartă lui Rumsfeld şeful răzbelului – să i-o poarte sănătoşi, mănânce-se între ei până vor da de măduva oaselor. El însă rămâne vinovat că, dimpreună cu Perle, Kagan, Wolfowitz, Kristoll, Feith, l-au isterizat pe Bush, l-au condiţionat, împingându-1 să pornească un război din care America ar câştiga faima de Imperiu Mondial, iar Israelul ar câştiga teren liber pentru bravii declaraţi-evrei din Simbirsk, ba chiar şi de la Simferopol – în urma alungării tuturor palestinienilor din Palestina lor.

Cu această ocazie aflu şi cine (şi cum) a avut iniţiativa „Scrisorii de la Vilnius” – cea pentru care România, vai, are să mai aştepte la poarta Europei: preşedintele „Comitetului pentru Liberarea Irakului” -ce denumire generos-pompieroasă!: Bruce Jackson fost vicepreşedinte al concernului aeronautic militar Lockheed. Nostim, nu?

Toţi cei numiţi până acum – în frunte cu Bush – au fost, sunt, vor fî extrem de strâns legaţi de întreprinderi care fac bani – de obicei direct, indirect, dacă ne gândim la petrolistul Bush – pe seama înarmării şi pe a folosirii armelor.

Cât despre interesul acestui porc de câine (Bruce Jackson), atât în „liberarea Irakului”, cât şi în câştigarea de partea campaniei pentru un război în Irak a ţărilor. nu-i aşa, strict învecinate cu Irakul, ameninţate de Saddam – le înşir, ca să nu se uite: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria (au ieşit numai 9, deşi se zicea „Scrisoarea celor Zece”- o fî fost şi Macedonia?) nu mai este nevoie de demonstraţii la tablă. Fiindcă, în ciuda declaraţiilor tovarăşilor activişti-kaghebişti că ei iubesc America, „motorul” a fost/este numai şi numai spaima, intrată în oase, de Rusia.

Sâmbătă 5 aprilie 2003

Nu-mi era destul cu mâna bolnavă, de ieri m-au apucat iar ameţelile care m-au chinuit măcar o dată pe an, de când locuim aici (din 1995). Dar nu din cauza acestor hibe nu am notat că ieri, 4 aprilie, s-au împlinit 59 ani de la Marele Bombardament American al Bucureştiului.

Întrebare prostească: „Cum se vor fi simţind muzicienii invitaţi să participe la Festivalul (anual) de la Ierusalim – ştiind că jumătate din populaţie „locuieşte” în lagăre?”

Prostească, mai întâi, pentru că locul festivalului sau concertului ar fi putut fi: Moscova (după 1920), Berlin, după 1933, Bucureşti, Praga, Budapesta, Varşovia – după 1944, adică: toată lumea – cu excepţia muzicienilor – ştiind bine că populaţia, deci auditorii trăiesc în robie.;

Prostească (întrebarea) fiindcă, în al doilea rând – dacă nu în primul – muzicienii pot răspunde, şi nu se sfiesc să o facă în două puncte, astfel: „Eu fac artă – nu politică; apoi: concertând în aceste „locuri”, le aduc oamenilor un strop de lumină, de culoare, de frumos, de consolare – să fie oare puţin lucru?”

Cum să fie – oare – puţin lucru? Ba chiar mult, mare, nemăsurabil

— Lucru. Cum să nu fi adus (lumină, consolare) un Yehudi Menuhin – la

Bucureşti – de pildă?

Însă dacă un Menuhin venea la Bucureştiul ocupat de ruşi, de rusificatorii locali, în teren familiar lui – în sensul legăturilor sufleteşti, ca elev şi ca protejat al lui Enescu – aducând o rază de lumină în România strivită de bolşevism, şi nu doar fericiţilor care aveau bilete la Atheneu, dar şi celor care-1 ascultau la radio ori citeau despre concert şi se consolau: „Nu ne-au uitat Americanii.”; apoi cu legături făcute de el însuşi, prin frecventarea lăutarilor, întru iniţierea în cincimi de ton. Şi a luthiştilor cărora le comanda o vioară-două, mă întreb, în continuare, dacă un personaj de o asemenea dimensiune. Umană (cunoscute fiind generozitatea lui, disponibilitatea – şi materială

— Pentru uşurarea dificultăţilor-trecătoare în care se aflau prieteni sau doar colegi de muzică), avea măcar un strop de disponibilitate pentru o întrebare – prostească, conced – ca aceea cu care am început.

Cu toată dragostea de muzică, cu toată admiraţia pentru cei care o materializează (desigur, vorbesc numai de interpreţi, preponderent instrumentişti), îmi răspun în locul lor: nu.

Probabil pentru că. Să încep cu de-ce-nu:

Fiindcă „meseria” lor de violonist, pianist, violoncelist, flautist. I-a acaparat viaţa întreagă: în copilărie nu s-au jucat, în adolescenţă nu au făcut prostioare, în tinereţe nu au cunoscut ceea ce cunoşteau congenerii. Exerciţii, exerciţii, exerciţii, nu mai aveau timp de citit -decât ziarul, la closet – fiindcă muzica era Stăpâna lor. Şi a rămas.

Deci, ei nu pot avea un asemenea gând a-muzical, contra-cultural, anti-artistic, precum: „Ştie el/ea că jumătate din populaţia Israelului, unde concertează, trăieşte – în acest mileniu III – între sârme?”

Pentru că. Ei nu gândesc. Nu, nu: muzicienii nu gândesc; ei nu obişnuise. Gândirea, la un muzician, este adânc nocivă: îl tulbură, îl scoate din muzică – îl strică. Muzicienii sunt buni, sunt mari, sunt inegalabili, tocmai pentru că sunt educaţi, crescuţi, învăţaţi să nu care cumva să gândească! Căci gândirea, la un muzician, cauzează!

Şi de data asta eram gata să abandonez povestea, s-o las neterminată. Poate că nici nu merită să fie continuată – de aceea o rezum:

Să admitem că artiştii – în fruntea lor muzicienii – au circumstanţe atenuante (ca la tribunal) când vine vorba de insensibilitatea, de nesimţirea lor faţă de durerile trăitorilor din jur. La urma urmei să acceptăm că „materia” lor nu este cuvântul – cel care spune adevărul -şi că arta lor, sublimă, nu are a face cu adevărul, cu binele, doar cu frumosul;

Dar mânuitorii cuvântului?

Atunci când un Thomas Mann a avut slăbiciunea să cedeze iubirii pentru propriile cărţi traduse în ungureşte, în Ungaria comunistă, a provocat un scandal monstru; când acelaşi monument al literaturii – şi al moralei – s-a lăsat ameţit de dragostea pentru frate-său, Heinrich şi a acceptat un premiu al RDG – la fel.

Pe când un „artist”.

De asta spun că scriitorul (nu autorul de cărţi!) este orice – dar nu „artist” – la artist simţul moral este – normal – absent. Or morala se exprimă numai prin cuvânt, cel de origine sacră.

Dintre scriitorii de limbă română evrei şi care măcar au călătorit în Israel, dacă nu au chiar locuit, să existe măcar doi inşi care să fi acceptat ceea ce sigur au văzut: mizeria materială, umilinţa în care trăiesc palestinienii, din 1948? Într-atât să fi suferit ei înşişi, ca evrei în România (vorbesc numai de cei din România), încât nu mai rămâne loc în conştiinţa lor, dacă nu pentru compasiune, atunci pentru acceptarea adevărului, anume că băştinaşii au fost alungaţi de pe pământul lor, iar cei care au rămas locului sunt robi în propria ţară? Să accepte ei, evrei, adevărul: evreii au faţă de palestinieni un comportament inadmisibil, inuman – criminal, bestial – ca faţă de ceilalţi goi, începând de la Marea lor Revoluţie din Octombrie – în Rusia, după 17 septembrie 1939 în ţările ocupate şi bolşevizate – mai corect: enkavedizate.?

Doctrina sionistă i-a învăţat pe evrei că „Palestina” este un loc gol, pustiu, netocmit (ca în Geneză) şi că rolul şi rostul lor: să facă-din-nimic un pământ roditor; pentru ei înşişi – dar numai pentru ei. Chiar după ce au dat cu ochii de „pustiul” Palestinei, evreii nu au acceptat ce vedeau: că acel pământ era locuit de oameni, întâmplător veri ai lor, după Sem (deci şi ei semiţi!), că existau livezi, lanuri, izvoare, flori. Ei însă au negat mental realitatea, iar material au distrus-o – pentru a nu-şi contraria utopia: „Palestina este un loc pustiu, necultivat şi care ne-a aşteptat două mii de ani pe noi, să venim, să-l facem din-nou”

Cum se va fi numind boala sufletului care neagă realitatea din afara individului (şi a comunităţii)? Mi-am dat răspuns la această întrebare atunci când l-am văzut-auzit pe filosoful Finkielkraut (pe care îl cunoşteam de decenii şi îl preţuiam pentru fineţea analizelor, dar şi pentru „toleranţa” sa, de pildă: „Să recunoaştem: chiar şi neevreii pot lucra la France Culture.” – era în legătură cu „scandalul Renaud Camus) vorbind despre „problema demografică a Israelului”: deşi no tremura din toată fiinţa, gata-gata să facă o criză de epilepsie, se simţea (asta era neliniştitor): omul vorbea despre un eveniment din trecut, despre ceva ce se desăvârşise demult, el îl doar rememora. Evenimentul, „istoria” aceea era, prin transformarea viitorului dorit în trecut. Rezolvarea demografiei la israelieni, adică „curăţirea, /-enia etnică” (termen folosit de prietenul şi tovarăşul său de idei, Kouchner – pentru alţii, de pildă pentru bosnieci, pentru kosovari, însă lui, filosof de meserie, nici prin gând nu-i trecea să aplice aceeaşi sintagmă palestinienilor de sub ocupaţia israeliană).

Cunosc un singur evreu care a locuit o vreme în Israel: Mihai Shafir. Până acum vreo zece ani eram în relaţii bune; înţelesesem că nu se simţise „acasă” în Israel, „din pricina ideilor mai degrabă de stânga”. Or, „ideile de stânga” la noi, europenii, sunt ideile generoase, de dreptate, de egalitate, de libertate (mai greu: de fraternitate). Pentru că Shafir vorbise la un moment dat şi de „pacifismul” său, am dedus că, din moment ce se declară împotriva războiului în general, este şi împotriva războiului permanent pe care-1 duce statul Israel împotriva palestinienilor. Va fi fost – cândva. Eu însă nu am citit nimic în acest sens semnat de el – dar nu tot ce nu am citit eu nu a fost scris. Mă supără însă militantismul lui din ultimii zece ani. S-a prefăcut (peste noapte?) în „vânător de fascişti” (români, se înţelege, cu tot ce presupune termenul „fascist român” ca incorectitudine lingvistică şi rătăcire logică). Am fost mirat, apoi indignat că el fusese printre primii care, în presa din ţară, la microfon, pe internet a dat semnalul istericei campanii din 2000 „împotriva fascismului şi antisemitismului care ameninţă România”- şi care prea îl viza doar pe V. C. Tudor, ca să nu fie o grosolană manevră securistă profitabilă lui Iliescu. Fireşte, Corul Armatei Roşii de la Bucureşti a cântat pe şaişpe voci, iar entuziasmul revoluţionar a contribuit la victoria Binelui: Iliescu.

Tare aş vrea să citesc, sub semnătura lui M. Shafir (şi a lui Vo Io viei, Oişteanu, A. Cornea, S. Damian, Cosaşu, Ianoşi,) măcar un text în care să fie luată „poziţie” împotriva. (dacă tot nu au suficiente cuvinte, să le folosească pe cele la îndemână). „fascismului” statului Israel în chestiunea palestinienilor. Şi, pentru că tot au adus vorba, să atingă şi arzător-actuala problemă a terorismului în general, în special a terorismului de stat exercitat de Israel împotriva autohtonilor ne-evrei ajunşi a fi băgaţi în sârme în propria-le ţară.

Şi pentru că o dată şi-o dată tot vor trebui evreii noştri să vorbească şi de Basarabia şi de Săptămâna Roşie (de ce voi fi atât de optimist?; şi atât de generos?; îi cred chiar atât de inteligenţi? Atât de. Creştini?), să abordeze şi „fascismul” exercitat de evrei în Basarabia şi în Bucovina de Nord, ocupate începând din 28 iunie 1940 – apoi în restul României după 23 august 1944.

O stare de nemulţumire m-a stăpânit astă-noapte: m-am visat, ca de obicei, în România, dar ca de neobicei, am constatat: „Mi-a devenit, nu doar străină – ci ostilă.”

Nu ţin minte de unde scosesem asta, fiindcă nu era vis cinstit, cu personaje, cu întâmplări – ci o stare. Starea.

Mă doare mâna, mă doare sufletul – mă doare starea.

M

Şi-apoi, român fiind: de ce să scriu azi ce pot să nu scriu mâine?; săptămâna viitoare, după ce se va pune pace (între două dobitoace)?

Duminică 6 aprilie 2003 „Tristă Duminică.”, vorba cântată a prietenului nostru, de veacuri, ungurul de serviciu. Nimic notabil.

În afară de mâna dreaptă dureroasă şi de ameţeli tot mai severe. Sper că de mâine, luni, să am o altă viaţă mai puţin foarte-grea.

Luni 7 aprilie 2003

Se pare că americanii au intrat în Bagdad – chiar în palatul saddamenţial.

Iar eu – înainte de atacul americanilor – am căzut în groapa îndoielii privitor la jurnal. E bine ce fac? E rău? E, cum? E – nu ştiu.

Marţi 8 aprilie 2003

Sfârşitul războiului este aproape.

Am dedus asta din „atitudinea” lui Bush sosit la reşedinţa ospeţială din Irlanda de Nord. Cu mâna stângă adânc vârâtă în buzunarul – totuşi, stâng.

— Al pardesiului (să-şi fi muşcat degetul pe care şi-1 suge încă?), cu dreapta împărţind bătăi amical-protectoare pe umerii englezilor – chiar şi pe ai englezoaicelor. Asta vrea să spună – în traducerea mea: oricâte eforturi ar depune Blair şi ai săi „vechi europeni” de a face ca ONU să reintre în. The game (apud Bush), nici el (Blair) nu mai face parte din Club (iar dincoace l-am citat pe perla de Perle, vizân-du-1 pe Chirac). Pe româneşte: „Noi am pornit războiul, noi l-am dus, noi l-am câştigat, prada e a noastră!

— Voi reparaţi stricăciunile”.

Dealtfel a şi fost prezentat generalul Jay Garner, guvernatorul Irakului (nu „viitorul”, ci actualul!

— Actual de un an de zile): un reprezentant – şi el – al concernului armamentului şi în acelaşi timp (contrariul ar fi fost de mirare) „foarte legat de Israel”.

În acelaşi timp Condolezza-feblezza noastră a dat o fugă până la Puţin să-1 asigure de prietenia indefectibilă a lui Bush, în ciuda vânătorelii la care s-au dedat ai ei la adresa (ca să zic aşa) ambasadorului sovietic (aşa!) în Irak. Iar Puţin a primit cu drag cuvintele transmise (vorbesc la trecutul-anticipat.), deci vor putea, de astă dată numai ei, doi-tâlharii, chinezul fiind lăsat de-o parte, pentru zile negre, să ducă dimpreună „lupta împotriva terorismului”.

A propos de terorism: vecinul lui Bush, Castro a profitat (ca, dealtfel, Sharon) de războiul din Irak, pentru a duce război cu „teroriştii” săi: contestatarii; a arestat o mulţime, pe vreo 25 i-a condamnat greu, până la 25 ani „pentru complot” – acum aşteaptă liniştit protestele internaţionale – ca să le negocieze.

Mâna mă doare mai puţin foarte tare, dar ameţişul mă ţine, în continuare, în casă – n-am ieşit de câteva zile nici măcar până la pâine.

Surpriză plăcută: Romanian Times este citit şi în România. Primul care mi 1-a semnalat – însă ca pe ceva obişnuit.: Valerian Stan; acum aflu şi de la un timişorean că R. T. circulă. Foarte bine: să circule!

Ora 11: primesc – prin Ştefana – un mesaj din partea lui Iurie Roşea (îmi scrie Liliana Armaşu, redactor la Flux) care zice: „Basarabia va fi scoasă până la sfârşitul acestei luni în 5.000 exemplare”; până la 15 aprilie va fi gata pentru tipar Culoarea curcubeului, „având speranţa că vom găsi fonduri”.; „în paralel se lucrează şi la cele 3 volume ale Jurnalului”; „Soldatul câinelui este scanată de Angela Ivanesi.”; ar vrea să includă în programul editorial şi Săptămâna Roşie

(scoasă de Colesnic în tiraj mic – 500 exemplare).

Am citit în numărul pe 25-31 martie 2003 al revistei 22 o imensă porcărie, o nesfârşită jăvrie:

Ideologul revistei şi al grupului (pentru Dialog Social), Andrei Cornea, comite încă o ticăloşie pe hârtie – a, nu, el nu dă cu bâta-n baltă ca Shafâr (nici ca Liiceanu, fâlosoful-tânăr-la-român, filo semitul până la greaţă, care însă nu cunoaşte gramatica elementară a iudaismului), el, Andrei Cornea lucrează subtil. Subtil! Pentru cititorii pe jumătate neinformaţi, pe trei-sferturi terorizaţi la gândul că acu-acu au să fie acuzaţi de. Antisemitism. El, A. C. nu apără, de-a dreptul, cu argumente, America şi ideologia-politica ei agresiv-imperialistă, ca să folosesc limbajul de lemn al tatălui său, stalinistul (deci: antiimperia-listul, deci: antiamericanistul Paul Cornea, nu doar pe hârtie, ci mai ales ca „tovarăş de sus, de la conducerea superioară”). A, nu: fiul Cornea, dacă nu 1-a găsit pe Dumnezeu, ca Bush, într-o înţărcătoare a alcoolicilor, i-a găsit pe cruciato-macabeii washingtonieni, deci îi atacă pe. Pacifişti – titlul editorialului zbârnâie de o ironie fără frontiere: „Pacifiştii noştri dragi”. Filoamericanul fără condiţii A. C, pentru a arunca o mână de praf în ochii cititorilor cu „obiectivitatea”-i legendară, îl ironizează-atacă şi pe evreul Joschka Fischer, ca ultrastângist în juneţe. Nu rezist: „în juneţe” – şi a rămas în senecteţe – şi tatăl său, tovarăşul Paul Cornea al Culturii realist-socialiste a fost bolşevic, atât în stalinismul anilor '50 (dimpreună cu Radu Florian, cu Pavel Câmpeanu, cu Tismăneanu, Perahim, Socor, Feldman şi mulţi alţii, căpitan fâindu-le Răutu, iar general Chişinevski) – şi în iliismul anilor '90. Aşchia nu sare departe de sângele-apă-nu-se-face.

N-am chef să-1 apăr pe Joschka Fischer, dar o bună parte din păcatele-i de tinereţe au fost plătite prin europenismul său declarat şi asumat. Din contra: Andrei Cornea, cel mult ascultat (şi mult temut de masele largi de „potenţiali antisemiţi”) se preface că apără interesele americane, pentru a nu i se vedea israelienele; are viclenia de a nu apăra pe faţă opţiunile pro-americane în chestiunea războiului din Irak (fiindcă ar trebui să înşire „argumentele”, în ordine cronologică: 1) „Lupta împotriva terorismului care a pricinuit tragedia de la 11 septembrie”; 2) „Căutarea lui Ben Laden în Afganistan”; 3) „Ben Laden trebuie să fî avut legături cu Irakul – deci trebuie să găsim probe”; 4) „Irakul posedă arme de distrugere în masă” – doar ni 1-a arătat Powell într-o fiolă cu un fals antrax – pe cel adevărat Americanii l-au învăţat să-1 producă; 5) „Bine, uităm terorismul, uităm Axa Răului

(care porneşte din vecinătate, din Cuba, continuă în Israel), ziceam că aduceam democraţia acestor arabi înapoiaţi” cărora, vorba Papei Henry I, zis Kissinger nu le putem lăsa pe mână petrolul – care este „un lucru prea serios”. Iar după modelul gânditorilor de Washington, nu discută-combate ideile preopinentului, ci îl tratează pe cel din faţă de inamic – fiindcă are îndrăzneala să nu fie de acord cu sine!

Pe lângă aceste derapaje, am constatat cu neplăcere că A. Cornea judecă trivial, dâmboviţelin – înainte de 89 când orice ne-aprobare era socotită „ca la Săptămâna”, iar după: „ca la România Mare”. Astfel îi copleşeşte sub şenilele ironiei sale tăpălăgoase pe europenii (mai ales pe francezi şi pe germani) care exprimaseră o altă opinie decât a strategilor de la Washington, acuzându-i că. Se află în aceeaşi tabără cu China şi cu Rusia! Ceea ce dovedeşte că cititorii revistei 22 nu mai ţin minte cine cu cine se pupa, mai deunăzi, la Pekin, fain încostumaţi în straie de clown; cine cui jura credinţă veşnică în lupta-le comună împotriva terorismului? Să fi fost oare Joschka Fischer? Au Chirac? Sau detestatul de la Washington până la Tel-Aviv, trecând pe la 22: Dominique de Villepin? Nu cumva cel care i-a băgat limba-n gură putinoarei de Puţin a fost taman Cavalerul Fără Prihană: Bush, Cruciatul dus de căpăstru de Wolfowitz, Fleisher, Rumsfeld, Kagan, Perle: Bush?; Arhanghelul Binelui, Bush, de mână cu îngeraşul Sharon, posesor al diplomei de criminal de război?; Strălucitul sfertodoct Bush care gândeşte-vorbeşte în „americană” chiar mai rău decât Ceauşescu în scorniceană? Nu cumva chiar Bush, costumat în clown (ca şi Rusul, ca şi Chinezul), a jurat – la Pekin – că ei trei vor lupta împotriva Terorismului Mondial până la ultimul. Cecen, tibetan, palestinian?

Că vorbeam de tragedia palestinienilor (pornită în 1948!), sub pana unui evreu din România. Ei bine, primul al cărui produs îl citesc (încă o dată: vor fi existând şi altele, însă eu nu am avut acces la ele) este cel semnat de Andrei Cornea.

După ce înşiră minciuni-minciuni-minciuni: „Pe nimeni n-am auzit să fi protestat împotriva khmerilor roşii, a lui Mao, a lui Brejnev sauNasser” (.) „ [n-am auzit de] „cecenii terorizaţi de ruşi, de kurzii gazaţi de irakieni” – acest măgar de A. Cornea scrie negru-pe-alb, în 22 asemenea calomnii şi nu se găseşte un singur cap-limpede în redacţie să-i dea peste bot cu „neauziturile” lui?

Atenţie, acum vine „legătura” făcută de acest ticălos, de acest fabricant de minciuni grosolane, pe nume Andrei Cornea:

Aşadar, după ce deplânge „tăcerea” – în Occidentul European! Asupra kurzilor şi a cecenilor (minciună sfruntată, depun mărturie, ca participant la astfel de manifestaţii) – tocmai, ca să nu vorbească de tăcerea americanilor în chiar chestiunea cecenă, trece la – citez: „Dar, în schimb, la o demonstrraţie anti-americană, care, by the way, mai e şi anti-israeliană şi pro-palestiniană, se strâng imediat cel puţin câteva mii de oameni. Nu spun că palestinienii nu merită şi ei, din când în când, o demonstraţie (s.m. P. G.). Dar nu merită oare şi cecenii, fie şi în ciuda prietenului Puţin? Ba, în ciuda prietenului Arafat, poate merită şi israelienii asasinaţi de teroriştii sinucigaşi”.

Nu, Andrei Cornea, ca un adevărat fiu al bolşevicului etern Paul Cornea „nu zice” că palestinienii n-ar merita şi ei din când în când, o demonstraţie (cu sute de mii, nu „mii”). Păi să nu-1 iei de ceafa, să-1 n4 bagi cu nasul în. Demonstraţie – mai ales că e „din când în când”.? Acest număr din 22 este ultimul care mi-a parvenit. Sper din toată inima că nu toţi care scriu la organul GDS sunt, nu doar dezinformaţi din moşi-strămoşi, ci şi dezinformatori neobrăzaţi ca acest A. Cornea. Visul meu (am retrogradat şi în materie de vise.): să citesc un text normal-onest despre Palestina şi despre palestinieni semnat de Gabriela Adameşteanu. Care, în atâta amar de timp de gazetărie (14 ani!) va fî învăţat, nu doar arta fofâlării pe după piersicul adevărului.

Miercuri 9 aprilie 2003

Ieri americanii au tras cu tunul (tancului) în hotelul 'Palestina', unde toată lumea ştia că se află jurnalişti. Au omorât doi? Trei? Explicaţiile americanilor: 1) „Snaiperi irakieni trăgeau în tanc – tancul a ripostat”; 2) (după ce jurnaliştii au demonstrat, cu casetele înregistrate, că nu se auzea nimic înainte ca tancul să tragă), tovarăşa de care am mai vorbit, Pentagoana Clark: că ei (americanii) „au avertizat de atâtea ori că războiul nu e un loc pentru jurnalişti!”

Cum să fie – războiul – un loc pentru jurnalişti neamericani, ne-”ambarcaţi”, citeşte: civili, deci independenţii Nicăiri nu e loc pentru jurnalişti-martori, jurnalişti care scriu-fotografiază-fâlmează adevărul, nu „strategia” unei tabere (nici în Israel: Ţahalul are permisiunea de a viza şi a trage în jurnalişti „inamici” – dar cu mare grijă: să nu fie fotografâat-fâlmat. „tirul din greşeală”). Dealtfel, americanii şi-au arătat „nemulţumirea” faţă de jurnaliştii care contrazic, prin documente, „argumentele” furnizate de ei înşişi, cei în uniforme, de la sediul statului major de la Doha. Alaltăieri au omorât – tot aşa: trăgând direct – şi ucigând un jurnalist de la Al Jazeera, postul TV quatariot care le-a provocat urticarie şi în Afganistan.

Întâlnirea Bush-Blair: fiasco. Bush zice: Da, da, da (o fî învăţat de la Puţin, prin Condolezza) dar face tot ce i se năzare. S-a vorbit şi de rolul ONU şi de Palestina – n-o să facă nimic, singurul rezultat: Blair o să-şi regăsească. Europenitatea. Cam târziu.

În sfârşit! Am văzut căderea lui Saddam!

Joi 10 aprilie 2003

Războiul se va fi terminat, dar pacea va mai întârzia. În sud, la Bassra au izbucnit tulburări, englezii sunt incapabili de a le stinge -motivul: reţeaua de apă şi de electricitate (oare cine le va fî distrus?).