Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Mi-a căzut para mălăiaţă, Mărul lui Newton, mintea de pe urmă: Dar bine-nţeles! Şi doar ştiam ceva istorie şi ceva lingvistică – cum de suportasem – ba chiar scrisesem cu mâna mea o asemenea aberaţie ca „antisemit/ism”?

Ei, uite, o scrisesem; adevărat, simţeam că ceva nu este în regulă, dar a trebuit să vină un arab din Belleville, ca să mi-o. Explice.

Pornind de la clasarea (artificială) pentru nevoile sistematizării cunoştinţelor, mai ales în lingvistică: „limbi semite”: araba, ebraica, arameeana, malteza.

— Termenul „Antisemitismus” fusese formulat pentru întâia oară de germanul Wilhelm Marr în 1879, în contextul epocii – care cunoştea un nou val de antiudaism, mai cu seamă. În Franţa, prin Ch. Drumont.

Se ştie la ce crime s-a ajuns prin antiudaism în secolul al XX-lea, dar acum este vorba de termenul „antisemit”. Or, în marcarea infamantă, ca a vitelor cu fierul roşu, în Germania nazistă Evreii erau numiţi Jude – pe zidurile proprietăţilor, pe vitrinele prăvăliile, pe actele de identitate, pe steaua galbenă purtată, iar în Franţa ocupată, colaboraţionistă: Juif. În româneşte Evreul era numit, curent, popular – neinsultant -: jidan, în ruseşte: jad, în ungureşte: jidov. Chiar după ce în vom&nQştQ, jidan a devenit termen injurios, evreul era apostrofat prin „Jidane!” şi nu. „Semitule!” însă Evreul nu replica la „Jidane!”, prin „Antijidane!”, ci prin: „Antisemitule!”

Jude, Juif, jidan (derivate de la Iudeu) – şi nu. „Semit”. Atunci de unde a ieşit. Inversul, „antisemitul”?

Până la proba contrarie, văd traiectoria cuvântului „antisemit”, folosit în toată lumea de sorginte europeană aproape similară cu, mai târziu, a sintagmei „gulagul românesc”: a pornit de la un adevăr specific (chiar dacă e o invenţie, un artificiu), dar a fost deturnat de victime şi pus la treabă în serviciul răzbunării lor (primul); folosit greşit, însă pentru că analfabeţii au fabricat istoria în România ultimilor 13 ani, termenul a fost „adoptat” şi de foştii deţinuţi – încă odată: ei auziseră de „gulag” abia în 1972, de la radio Europa liberă, când s-a transmis în foileton Arhipelagul Gulag de Soljeniţân.

Termenul „antisemit” – prea larg, prea cuprinzător, în varianta sa iniţială – a fost într-atâta ciocănit, repetat-repetat-repetat de evrei, până ce a fost. Acceptat aşa, fals, falsificat. De ce vor fi făcut Evreii asta?

Se vor fi gândit că un termen (corect, adevărat) ca antiiudaism sau antievreism nu le este convenabil, pentru că vizează un număr restrâns de componenţi ai comunităţii lor: doar câteva milioane (de evrei), pe când „antisemitism” acopere, include, sensibilizează sute de milioane

— Chiar dacă doar o mică parte evrei. Astfel s-a ajuns la tragice absurdităţi: mulţi, prea mulţi evrei îi tratează pe Palestinieni de. „antisemiţi”, ceea ce ar semnifica: se înjură în faţa oglinzii. Cu atât mai vârtos, cu cât prea mulţi dintre israelienii de azi nu au deloc sânge iudeu – fie sunt incaşi curaţi, fie sovietici. Necuraţi, care, pentru a ieşi din gulag, se căsătoriseră cu o presupusă evreică – şi iată-1 pe David biruitorul fâlisteanului (palestinianului!) Goliath.

„Antisemitism” – cuvânt din categoria binecunoscută în România comunistă, „element”, „individ”, „duşman”, colportat (e) mai ales de securişti semianalfabeţi. Am auzit şi eu beţivi „tratându-se” (înainte de a se înjura de mamă şi de a se lua la bătaie – cu servietele cu pâine): „Individule!”; am auzit ţaţe spurcându-se: „Eşti o elementă, scroafa ordinară!”; „Antisemitule!” este insulta rapidă, la îndemâna oricărui negânditor – altfel cum de semiţi-semiţi (evrei din Israel) l-au tratat de antisemit pe semitul Daniel Barenboim, născut în Argentina, dar (şi) cetăţean, prin opţiune, israelian?; „Antisemitule!” este răspunsul evreului idiot – când tu îi spui că este idiot (nu evreu); al evreului necinstit când tu îi spui că e necinstit (nu evreu); când tu îl acuzi de colaborare cu Securitatea – cazul lui Ed. Reichmann – (nu de colaborare cu. CIA.); „Antisemitism” este un supra-cuvânt: nu-1 poţi „combate” – ce să-i răspunzi agresorului, că ba nu eşti antisemit, din contra: fâlosemit din moşi-strămoşi?; este un cuvânt-căluş, folosit de mulţi evrei atunci când nu mai au, ei, argumente – din familia „tuberculoaso!” pe care generaţia mea de studenţi o ştiau din gura lui Tudor Vianu, care îl dădea drept exemplu de confuzie a punctelor de vedere.

Un alt termen frate: sionism.

A fost şi el inventat la sfârşitul secolului al XlX-lea, tot în limba germană, de astă dată de un evreu, N. Birnbaum, în 1880, sub forma: „Zionismus”. Birnbaum făcea apropierea de biblicul munte Sion şi botezase Palestina contemporană (lui): „Noul Sion”.

Tereticianul sionismului, în 1897 a fost Theodore Herzl. În perioada marilor persecuţii ale evreilor din Rusia (pogromurile, fabricarea „Protocoalelor înţelepţilor Sionului”, la Paris, de către unul Golovinsky, pentru uzul Ohranei), s-a cristalizat visul întoarcerii, printr-o doctrină dinamică, militantă, exclusivistă, xenofobă, anti-goi, antiarabă. Cum o primă variantă a stabilirii unui stat evreiesc fusese imaginată în Basarabia ocupată de ruşi, în Bucovina – ocupată de Austrieci – şi în Transnistria (între Nistru şi Bug, teritoriu locuit atunci, majoritar de moldoveni), Evreii sionişti au pus texte în idiş pe melodii curat-basarabene (Imnul de stat al Israelului este, muzical „Cucuruz cu frunza-n sus” – am scris un capitol întreg despre muzica la evrei, în Săptămâna Roşie, pornind de la studiul lui A. Oişteanu Imaginea Evreului în cultura română).

Oricum, sionismul ca doctrină este una. Reacţionară, exclusivistă, agresivă, rasistă – ea se află la baza statului Israel, din 1948.

Evreii de azi se străduiesc să facă o diferenţă „esenţială” între rădăcinile: „semit” şi „sion”, ba provoacă scandaluri în presă, pentru a avea ocazii de „demarcare” – ca cel recent (februarie 2003):

La o dezbatere televizată preşedintele Crif, Roger Cukierman, 1-a taxat pe Olivier Besancenot (un comunist-revoluţionar, în fapt: trotskist-fară-mască-şi-fară-pseudonime) de „antisemit”, fiindcă acela se declarase în dezacord cu comportamentul „sionist” al israelienilor faţă de palestinieni. Tovarăşii de Crif, nu numai că l-au criticat pe preşedintele lor, dar au făcut-o în presă, acuzându-1 că prin acel „amalgam” (antisemitism=antisionism) ar fi riscat să provoace „ruperea comunităţii evreieşti de opinia publică” (franceză) şi să dea (comunităţii evreieşti – în exterior) o falsă imagine, de „extremistă”.

Roger Cukierman a fost, în acea emisiune, nu un gafeur, ci un. Deviaţionist, în sensul cunoscut de noi, cei din Est: adică „acel tovarăş care o ţine drept înainte, când partidul (unic) o coteşte”.

Cred că „semit”-”sion”, cu inevitabilele din-contre: „anti”, sunt capul şi pajura aceleiaşi monede: sionismul este constanta activă, combatantă, agresivă, colonizatoare a doctrinei aplicate, iar -semitismul (exclusivist) este varianta aparent pasivă, „intelectuală”, setoasă de „dezbateri” – în fond extrem de agresivă şi ea, pentru că în fapt, refuză dialogul: aruncându-i celui din faţă, de la bun început, calificativul: „antisemit”, evreul provoacă, nu un schimb de idei, nu o discuţie, nici vorbă de o dezbatere, ci pronunţă un act de acuzare, pretinzând că el fusese agresatul – „ca evreu” (nu ca hoţ, ca mincinos, ca necinstit, ca lipsit de inteligenţă) – declanşând conflicte fără de obiect – dar ce prilej mai favorabil de a-i culpabiliza pe goi! De a le închide gura înainte de a fî rostit o silabă!

În închisorile comuniste şi nu doar în România – exemplul-mode-lul venindu-ne de la Răsărit – se petreceau lucruri stranii cu Evreul:

Foarte mulţi dintre anchetatori, directori, miniştri (vorbesc acum numai de Aparatul Represiv) erau evrei. Aceştia acţionau în numele „adevărului bolşevic”, al „clasei muncitoare” (româneşti, se înţelege), în realitate erau mânaţi mai ales de răzbunare, de Lega Talionului (de Ochi pentru Ochi, Dinte pentru Dinte), împotriva goi-lor, consideraţi cu toţii – global – vinovaţi de a-i fi persecutat de-a lungul veacurilor-mileniilor; aceştia (securiştii evrei) erau tot timpul cu acuzaţia de „antisemitism” în gură – şi în ciomag. Nu am cunoscut puşcăriaşi sionişti, dar ştiu că între securistul evreu (anti-antisemitul) şi deţinutul sionist nu exista complicitate. De rasă. Sioniştii care au supravieţuit detenţiei au ajuns în cele din urmă în Israel; securiştii evrei – tot acolo, ba chiar mai devreme şi mai lesne decât sioniştii. Cum se vor fî descurcând împreună pe acelaşi petic de pământ – Dumnezeu să ştie.

Înapoi la indignarea Crif-ului: Cukierman a reacţionat ca un om normal atunci când s-a supărat pe interlocutor şi 1-a tratat de „antisemit”, fiindcă acela îi acuza pe israelieni că îi persecută pe palestinieni în virtutea doctrinei sioniste (cea xenofobă, anti-goi, segregaţionistă -calificativele lămuritoare au fost adăugate de mine). Ei bine, tovarăşul nostru Cukierman trebuia să fie atent la cuvinte! Deja „antisemit” este un termen fabricat, de care se uzează şi se abuzează – acum să-1 bage în aceeaşi ciorbă cu „antisionismul”?

— Asta este o greşeală semantică, o eroare tactică dăunătoare-cauzatoare comunităţii evreieşti.

Pupături, îmbrăţişări Chirac-Putin.

Putinoarea! E flatat (ă) să se vadă curtat (ă) de Franţa, dar el/ea tot cu gândul la dolarii Americii – mai exact: ai „prietenului meu, Bush”, cum a declarat Sfântul Vladimir de Kaghebegorod.

O să vază el, Chirac: nici n-o să plece bine „cinstitul oaspete” din Franţa, că Rusia se va pupa, ruseşte, pe gură cu America, Puţin întrebăgându-şi limba cu Bush, după metoda Brejnev – fiindcă America este adevăratul interlocutor al Veşnicei Asiate Rusii.

În acest imn de slavă ridicat Rusiei o notă distonantă: cei din jurul lui Andre Glucksmann care au manifestat, aducând aminte francezilor că Puţin îi masacrează, în continuare, pe ceceni. Şi Ana şi eu regretăm că, dată fiind sănătatea noastră, nu am putut participa măcar de pe margine.

Ciudată apariţie – la tanc!

— A unei casete (audio) cu care Ben Laden intervine. În favoarea Americanilor, comentez eu, cunoscut rău (negru) de cer al gurului. Orice-aş face nu scap de determinarea de a fi fiul tatălui meu – cel care vedea în toate relele „Mâna Rusului, ascultă-mă pe mine!”. Eu văd – de când URSS a devenit Rusia – în toate cele rele. Mâna Americanului. – „ascultă-mă pe mine!”

Miercuri 12 februarie 2003

M-am plâns că nu am vise. Ei bine, astă noapte am primit ceea ce tot râvneam! Cu vârf şi îndesat! Un vis sănătos, măi tovarăşe, ca o povestire realist-socialistă inspirată din marea literatură sovietică – din păcate, m-am trezit înainte de a-1 fi „parcurs” până la final.

Deci: eram undeva. La ţară. Pe noroi. Fulguia rar.

Un număr de vaci mâncau din un fel de iesle-balansoar, care pe timp de ploaie, ca să nu fie udat fânul dinlăuntru, se înclinau pe lung, iar o rogojină acoperea partea de sus a lor, cea expusă 'temperiilor. Numai că n-am văzut cum mâncau vacile dintr-o iesle. Acoperită.

Poate/sigur fiindcă problema visului era alta:

Unele vaci se bălegau de 5 ori pe. (nu am reţinut „pe” ce: pe zi, pe metru pătrat, pe cap de văcar?);

Pe când altele, vorba lui Săraru: se „din contra”, bălegau de 6 ori!

Ei bine, acesta enigmă trebuia s-o rezolv: ce era de făcut cu acest criteriu de diferenţiere dintre clasele vacilor bălegătoare?!

Atâta m-am supărat pe „problemă”, încât am făcut un efort şi. M-am trezit.

Uf! Mai bine lipsă decât realism-socialist bălegos!

Am primit scrisoare de la Oleg Brega de la Chişinău şi ultimul volum scos de Luca Piţu: „Temele deocheate ale timpului nostru”. Am să-i scriu Piţului de cum voi citi cartea.

Azi s-au tot adunat „zvonuri” privitoare la tentativa de intoxicare din partea Americanilor, cu banda – sonoră – pe care Powell s-a grăbit să o. autentifice şi pe loc să o combată – cu câteva ore înainte de a fi difuzată de postul de TV Al Qaida din Quatar (când, pentru mesajele anterioare ale lui Ben Laden aveau nevoie de câteva zile – iar rezultatele ultimului, din decembrie 2002, nici azi nu au fost comunicate). Jurnaliştii sunt convinşi că Americanii nu mai ştiu ce „dovezi” de culpabilitatea a lui Saddam să inventeze, ca să înceapă războiul.

Ca şi cum Americanii s-ar jena de propriile făcături grosolane şi de minciuni. Au să facă război împotriva opiniei Francezilor, Germanilor, împotriva deciziilor Consiliului de Securitate, împotriva adevărului, împotriva bunului-simţ. Păi nu sunt ei cei mai mari şi mai tari?

Joi 13 februarie 2003

Americanii au declarat că nu au nevoie de aprobarea Consiliului de Securitate ca să pornească la război. Şi noi care credeam că au.

Belgia a acceptat să primească plângerea supravieţuitorilor victimelor lagărelor de palestinieni din Liban, Sabra şi Şatila, în timpul ocupaţiei Israelului, iniţial respinsă. Acum Curtea de Casaţie a revenit, cererea a fost acceptată. Sharon era atunci (în 1982) ministru de Război – cel care pregătise terenul lichidării palestinienilor, iar când falangele libaneze trecuseră la uciderea lor (cea 3.000 victime au fost recenzate), se întorsese cu spatele – şi aşteptase. Drept care va fi inculpat de crime de război de cum nu va mai fi prim-ministru.

Ilustrativă este, nu hotărârea ministerului de Externe israelian de a-1 rechema pe ambasadorul la Bruxelles, de a-1 convoca pe ambasadorul belgian la Ierusalim – ci declaraţia unui membru al guvernului israelian (nu i s-a dat numele, a fost desemnat ca „un oficial”) care a spus: „Punerea sub acuzare a unui israelian – oricine ar fi el – de către justiţia belgiană este problematică” – nu în sensul că ar putea fi interpretată ca imposibilă, ci în sensul că va crea grave-probleme celor care au avut această idee.

Cum să nu fie (problematică) inculparea unui israelian – de către justiţia belgiană? A, dacă pe israelianul acela, „oricare ar fi”, l-ar pune sub acuzare justiţia israeliană. Să tot aşteptăm. Oricum, supravieţuitorii s-au adresat, nu unui tribunal libanez – locul faptei – ci unui tribunal neutru şi care să accepte plângerea.

De peste o jumătate de secol posesorul de paşaport israelian -oricare ar fi el – se bucură de imunitate totală. Cum îndrăznesc nişte goi să profere ameninţări cu judecarea pentru crime de război la adresa eroului naţional israelian Sharon, cel pe care, pentru a doua oară opinia publică 1-a ales, ca să o conducă pe culmi.

— În ciuda dezvăluirii unor scandaluri financiare?

Nu va fi acuzată Belgia de antisemitism? Măcar de antisionism?

De ce nu? Vorba lui Barbăneagră.

Ca să vezi! Sharon – cu trupele sale, israeliene – acţionând pe sol libanez, nu poate fi pus sub acuzare de. Belgia! Să fie judecate faptele sale de arme la. Ierusalim, nu? În virtutea „democraţiei” care domneşte în ţara în care făptaşul – deja pus în urmărire de Tribunalul Penal Internaţional – are dreptul să se prezinte la alegeri, are dreptul să fie ales, are dreptul să se re-prezinte, să fie re-ales.

Israelul este singurul stat din lume (curat democratic!) care nu acordă azil politic goi-lor, de orice natură ar fî persecuţiile la care fuseseră supuşi în ţările lor.

Vorbesc în cunoştinţă de cauză: în toamna anului 1977, după liberarea din ultima detenţie, când ne hotărâsem să părăsim România, m-am informat şi la ambasada lor de la Bucureşti şi, surpriză; am provocat panică, nu doar la ambasadă, ci şi la Centrală, la Tel-Aviv – au plouat declaraţiile de dragoste eternă de la te miri cine, împerechiate cu ameninţări (că, dacă îi provoc, o să fiu pedepsit), mi-au promis marea cu sarea, numai să nu cer azil politic Israelului „care, ştiţi, se află într-o situaţie cu totul specială, deci nu obişnuieşte”. Ei bine, eu nu cunoşteam. Specificul Israelului: ne-obişnuirea de a acord azil politic. Îar Ana, care nu cunoştea „demersul” meu, aflând, m-a certat şi mi-a adus aminte de modul în care eram eu perceput – oficial – în Israel: ca acela care strică bunele relaţii ceauşo-israeliene (după ce le compromisese pe cele ceauşesco-americaneze), ca singurul scriitor de origine română ale cărui cărţi (traduse în limbi occidentale) erau. „reţinute” la bordul avioanelor Elal cu destinaţia Bucureşti. Dacă erau permise cărţile lui Sorjeniţân (dealtfel vândute în librăriile israeliene, ca şi Ostinato al meu), anunţul stewardese suna: „Călătorii care posedă cărţi de Paul Goma sunt rugaţi insistent să le predea perso-nalului de bord, înainte de aterizarea la Bucureşti”. Simpatic, nu? Numai cărţile lui Goma, „jidovitul”, nu şi ale „fascistului Cioran”, nu şi ale „legionarului antisemit Eliade”.

Dacă un „disident” ca Goma nu era dorit în Ţara Sfântă (ce să facă el, anticomunist, printre milioanele de comunişti care, după ce puseseră umărul – şi ciomagul – la instaurarea „celei mai drepte orânduiri”, în URSS, în Polonia, în Ţările Baltice, în „RSS. Moldovenească”, în RSR, în Ungaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în. Se prelinseseră în Israel – statul care acordă azil criminalilor de război, vinovaţilor de crime împotriva omenirii, criminalilor penal, escrocilor internaţionali, urmăriţilor pentru tot felul de delicte şi de crime – cu condiţia să fie evrei. Pe aceştia nu-i extrădează, acestora nu li se comunică dosarele financiare, nici conturile în băncile israeliene. Aceştia au dreptul la „azil”. Dar numai aceştia.

Îmi rămăseseră ochii lipiţi de un plic prins în pioneze deasupra ordinatorului. În el se află şi o cartolină celebră, prezentând „carcera studenţilor din Heidelberg” trimisă de Sami Damian în 17 decembrie 2001 în care prietenul meu scria: „Mărturisesc că unele accente [din textele mele, n.m., P. G.] îmi stârnesc nedumerire (mai vechi: tonul de minimalizare a unor colegi [colegi/fiind Ana Blandiana, n.m.], chiar dacă în esenţă ai dreptate; mai noi: pornirea unilaterală împotriva evreilor) „ (subl. Mea, P. G.).

Această băgare de seamă a provocat „Scrisoarea deschisă” a mea.

Dar bineînţeles că avea dreptate Sami Damian: eu sânt un vechi pornit-unilateral împotriva evreilor, chiar dacă el drege busuiocul afârmând că pornirea este mai-nouă. Dacă ar citi ce am scris şi aici, ar ridica din umeri a neputinţă: ce să facă el, dacă eu m-am dovedit a fî unilateral pornit împotriva evreilor.

Mă întreb – pe bună dreptate -: în campania de pedepsire a antisemitului de mine care se pregăteşte, mai ales pentru Săptămâna Roşie va participa şi dragul de Sami Damian?

Păcat că a murit Crohmălniceanu („în surghiun, la Berlin”, cum ne informează acelaşi S. Damian), el ar fi fost un adevărat stâlp al campaniei anti-Goma. Ciudat: Croh îmi dăduse un referat (favorabil, zicea el, eu nu l-am citit) pentru Ostinato, însă mai apoi, după tratamentul aplicat autorului, se va fi revizuit şi referâtorul. După ce la Aix-en-Provence, în octombrie 1991 am părăsit tribuna, ca să nu stau alături de el, proaspătul Rabin Croh mi-a aplicat. Reţeta Iorgulescu (lui Breban): brusc, mi-am pierdut şi talentul, nu mai eram scriitor, cărţile mele – printre ele chiar Ostinato pe care îl lăudase şi îl recomandase spre editare – deveniseră „operele” – ghilimelate.

Înapoi la Sami Damian:

Dacă va participa la campania anti-antisemită (ţintă: eu), sânt sigur că nu mă va acuza „total” (pardon: „unilateral”), va aminti că, în fond, am fost băiat bun până de curând, însă nu se înţelege ce mi s-a întâmplat de am devenit ce sânt.

Iar eu mă voi gândi că n-ar fi rău dacă s-ar consulta cu Alain Păruit, cu Geta Dimisianu, ca să afle motivul: sânt nebun-nebun!

Cum altfel? Numai un nebun s-ar fi „dat la Tovarăşa”, cum atât de plastic se exprimase Marin Preda; numai un nebun „s-a pus” cu Securitatea, după cum se mirau/mă dezaprobau colonelul Gheorghe Vasile şi generalul Pleşiţă, la ei, la Rahova, între două şedinţe de îndea-proapică lămurire ideologică; numai un nebun 1-a putut acuza pe Liiceanu, că i-a topit o carte nedistribuită – fiind acela editor, filosof.; şi numai un nebun a riscat să se certe cu Monica Lovinescu, acuzând-o pe papesa noastră naţională de intrigă, trădare, pactizare cu călăul. Şi în loc ca „bolnavul” să se interneze la psihiatrie, să se caute, el se lasă pradă unei porniri unilaterale împotriva evreilor, cum atât de cu delicateţe se exprimă Sami Damian.

Ei, da, am comis culmea. Nebuniei – încât voi fi stârnit compasiunea sinceră până şi a lui Ţepeneag – va fi zis, în numele unei prietenii defuncte: Ce i-a trebuit lui Goma să-i atace şi pe evrei, doar ştie că nu te poţi atinge de ei nici cu o floare – ce, eu mor de dragoste pentru un bou şi-un analfabet ca Ed. Reichmann? Dar nu mă leg de el, din contra, îi cânt în struna-i destrunată; tac şi-not.

'Noată, Ţepe, 'noată.

Vineri 14 februarie 2003 în ultimele două nopţi: ger, în jur de -2°. Iar m-am speriat că-mi îngheaţă leuşteanu', dar în ultimul moment mi-am adus aminte că rădăcina care a puit şi mi-a parfumit fadele mele supe a fost adusă de Mircea (şi Flori?) Stănescu, din Bucureşti – or Capitalia iubită ea cunoaşte geruri straşnice, iar leuşteanul tricolor supravieţuiaşte în grădină – sub o tulchină – şi nu în niscai sere bine încălzite la pieptul Patriei. Are să întârzie – ca anul trecut, vreo cinci săptămâni, dar şi când are să deie frunză.

Citesc „Temele.” piţuliene cu mare delectare, cu destulă gelozare (cusur vechi faţă cu productele-i) pe ici, pe colo cu iritare.

Pentru nu foarte exacta informaţie. Dar toţi care comitem comiteri pe hârtie cădem şi la păcatul. Inexactităţilor (o-ho, câte am şi eu pe suflet, mai ales în Jurnal I-II-III.). Am să le semnalez autorului după ce voi fi terminat cartea, însă am dat peste una care nu mă priveşte pe mine decât pentru că i-am mai semnalat-o. Nu mai ştiu dacă era apărută într-un periodic ori volum, dar ştiu că i-am mai scris, comunicându-i opinia mea, pe puncte, se vede însă că poşta.

Este vorba de o afirmaţie de la pag. 89: „. Marele comparatist [atât de elogiat azi, de fiul lui Petru Andrei, în seria nouă a Opiniei Studenţeşti21)] „

Trimite la Nota indicată (27) aflată la pag. 219 şi care glăsuieşte: „27. Vezi Opinia studenţească, nr 21/1999, p. 6: „P. A.: Mamă dragă, Adrian este un om extrem de cult, este unul dintre scriitorii noştri care, şi ca estetician şi filosof, lasă ceva după el. Dar Adrian Marino este unul dintre cei mai lipsiţi oameni de caracter pe care i-am văzut în viaţa mea. Adrian Marino m-a băgat la puşcărie. Nu numai pe mine, peste 300 oameni. Din ei vreo 60 au murit. Când am ieşit din închisoare, eu nu aveam unde să lucrez, a trebuit să descarc vagoane cu grâu în gară. Când a ieşit din închisoare s-a căsătorit cu o fată cu origine sănătoasă, fiică de ceferist, ilegalist. Apoi Adrian Marino a luat Premiul Naţional şi a început să se plimbe prin străinătate. Adrian Marino a băgat intelectuali din Iaşi la închisoare. Pe Nicu Botez, Traian Gheorghiu, Titus Hotnog, Gheorghe Chiper şi alţii”.

„OPINIA: L-aţi mai întâlnit pe Adrian Marino în ultima perioadă?” „P. Andrei: N-are ce căuta la mine. Nu-i spun nimica, nu-1 ocărăsc, dar la mine în casă n-are ce căuta. El fuma împreună cu maiorii aceia care mă băteau, fuma ţigări Kent şi-mi spuneau: 'Haide, mă, spune, mă, că cu cât suntem mai mulţi, cu atât mai bine'. El a trăit bine, scrie şi acum, iar eu am ajuns la 45 kilograme”„

Mai există un adaus al lui Luca Piţu, dar acela nu prezintă interes pentru ce vreau să spun. Iată ce:

Când minţi (doar dacă nu-ţi dai seama că minţi, ceea ce ţine de alte instanţe) este recomandabil să cauţi ca „elementele” din care-ţi construieşti minciuna să fie credibile – în asta (mai ales că sunt amintiri datând de decenii bune) un rol esenţial jucându-1 cronologia, aşezarea în timp a evenimentelor, a „elementelor”. Apoi să păstrezi măsura, mai ales cea „cantitativă”: nu e defel inteligent să arunci afirmaţii ca: „A băgat în puşcărie peste 300 oameni”, „din care vreo 60 au murit”, altfel apari ca un mincinos ordinar şi toate afirmaţiile tale – chiar şi cele adevărate – devin suspect (abil) e.

Este adevărat: eu l-am cunoscut pe Adrian Marino abia în 1958, la începutului lunii decembrie, în Bărăgan, în satul-nou Lăţeşti, unde fusesem trimis în domiciliu obligatoriu după liberarea de la Gherla. Câţiva ani am fost în bune relaţii (dar nu de prietenie), apoi, după ce el a fost re-arestat şi condamnat la drept-comun pentru „părăsire de domiciliu” (prin 1961), a venit o perioadă tulbure – oricum, eu nu înţelegeam ce se petrecuse cu el în lagăr, iar ceea ce înţelegeam refuzam să accept. După plecarea mea din Lăţeşti, el a mai rămas. Nu ne-am mai văzut decât după „Decretul Ceauşescu”, cel din iunie 1965, probabil prin 1966, când eu încercam să debutez la Gazeta Literară, susţinut de Tita Chiper, iar el, deja re-introdus în viaţa literară (îi apăruse Viaţa lui Macedonski) „ar fi putut” pune o vorbă bună pe lângă Eugen Simion, factotum al revistei (el îmi îngropase manuscrisele predate – dealtfel aveam să debutez la concurenţă, în Luceafărul lui Eugen Barbu). Deci Marino, solicitat de Tita Chiper să intervină în favoarea „fostului coleg şi prieten de puşcărie şi Bărăgan”), a refuzat – probabil-sigur din acest motiv l-am şi încondeiat, în Bonifacia, povestind pe larg scena. Însă ne-ajutorul lui nu a fost determinant, fusese doar un episod al îndepărtării de el, o chestie personală, deşi nu existase vreodată ceva de împărţit între el şi mine.