Paul Johnson

La nivel teoretic, Russell ţinea pasul cu mişcarea de emancipare a femeii din secolul XX; în practică însă, a rămas înţepenit în secolul al XlX-lea, un victorian – în fond, avea aproape treizeci de ani la moartea bătrânei regine Victoria

—, şi era înclinat să le privească pe femei ca pe un apendice al bărbaţilor. „. In ciuda faptului că susţinea sufragiul feminin”, scria Dora, „Bertie nu credea cu adevărat în egalitatea femeii cu bărbatul. credea că intelectul masculin este superior celui feminin. Odată mi-a spus că simţea adesea nevoia să le vorbească de sus femeilor.”75 Se pare că simţea, în adâncul sufletului, că funcţia primordială a soţiilor era aceea de-a dărui copii soţilor lor. A avut doi fii şi o fiică, şi uneori a încercat să li se dedice. Dar, aidoma eroului său, Shelley, îmbina posesivitatea sălbatică, dar sporadică, cu o indiferenţă mult mai generală. A ajuns, după cum se plângea Dora, „străin de înţelegerea problemelor lor şi absorbit întru totul de rolul său pe scena politică”; el însuşi a fost silit să mărturisească faptul că „dăduse greş ca părinte”.76 La fel ca în cazul atâtor intelectuali de marcă, oamenii – şi în această categorie intrau şi copiii, şi nevestele – tindeau să devină slujitorii ideilor sale şi, în fapt, ai ego-ului său. Russell era, din anumite puncte de vedere, un om inimos şi civilizat, capabil de gesturi altruiste de mare generozitate. Îi lipsea preocuparea de sine atotstăpânitoare a unui Marx, Tolstoi sau Ibsen. Însă înclinaţia spre exploatare era prezentă, mai ales în relaţiile sale cu femeile.

Femeile nu erau însă singurele fiinţe pe care le exploata, după cum sugerează şi interesantul caz al lui Ralph Schoenman. Acesta era un american care absolvise filosofia la Princeton şi Academia de Studii Economice la Londra, se alăturase CND în 1958 şi, doi ani mai târziu, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, îi scrisese lui Russell despre intenţiile sale de a organiza o aripă de nesupunere civilă a mişcării. Intrigat, bătrânul 1-a încurajat pe Schoenman să vină să-1 vadă şi 1-a găsit încântător. Ideile extremiste ale lui Schoenman coincideau întru totul cu ale sale. Relaţia lor se asemăna izbitor cu aceea dintre bătrânul Tolstoi şi Certkov. Schoenman a devenit secretarul şi organizatorul lui Russell, practic prim-ministrul a ceea ce, în 1960, devenise curtea unui rege-profet. În fapt, erau două curţi: una la Londra, centrul activităţilor politice ale lui Russell, iar cealaltă la Plas Penrhyn, în peninsula Portmeirion din nordul Ţării Galilor. Portmei-rion, un sat italian fantezist, fusese construit de bogatul arhitect de stânga Clough Williams-Ellis, care deţinea cea mai mare parte a terenului înconjurător. Soţia acestuia, Amabel, sora lui John Strachey, fusese un apologet însemnat al lui Stalin, şi autoarea unei cărţi de propagandă despre construirea Canalului la Marea Albă (după cum ştim, prin muncă forţată), unul dintre cele mai respingătoare documente datând din întunecaţii ani '30. În această zonă frumoasă s-au stabilit mulţi progresişti cu stare, cum ar fi Boswell, Craw-shay-Williams (omul lui Russell), Arthur Koestler, Hum-phrey Slater, savantul militar P. M. S. (ulterior lord) Blackett şi istoricul economist M. M. Postan, pentru a se bucura de viaţă şi a pune bazele epocii de aur socialiste. Russell era monarhul lor, iar la această curte veneau, în afara reprezentanţilor intelighenţiei burgheze locale, o mulţime de pelerini din lumea întreagă, aflaţi în căutarea înţelepciunii şi a aprobării, aidoma predecesorilor lor care îl căutau pe Tolstoi la Iasnaia Poliana.

Russell îşi savura mult mediatizatele incursiuni la Londra, pentru a ţine discursuri, pentru a demonstra, a se lăsa arestat şi, în general, pentru a hărţui Establishment-ul. Prefera însă să trăiască în Ţara Galilor, şi de aceea era extrem de convenabil pentru el să îl aibă alături pe Schoenman, un locotenent neplătit însă devotat, în realitate fanatic, care să se ocupe de problemele lui la Londra. Aşa se face că Schoenman juca rolul de vizir al sultanului Russell, iar domnia sa a durat şase ani. Era cu Russell atunci când acesta a fost arestat în septembrie 1961, şi a ajuns şi la închisoare; în noiembrie, când a fost eliberat, Ministerul de Interne a propus să fie deportat, ca străin indezirabil. O serie de progresişti de marcă au semnat o petiţie pentru ca Schoenman să fie lăsat să rămână, iar guvernul s-a lăsat înduplecat. Ulterior, oficialităţile şi-au regretat amarnic acest moment de slăbiciune, când Schoenman a părut să pună complet stăpânire pe mintea lui Russell, la fel ca şi Certkov pe a lui Tolstoi. Uneori vechilor prieteni ai lui Russell le era greu să vorbească cu el la telefon: Schoenman răspundea şi se angaja pur şi simplu să transmită mesajele. A fost acuzat şi de faptul că ar fi fost adevăratul autor al numeroaselor scrisori trimise de Russell cotidianului The Times sau al afirmaţiilor trimise în numele acestuia agenţiilor de presă, comentând evenimentele mondiale. Schoenman încuraja personal această convingere. Susţinea că „fiecare iniţiativă politică majoră a fost opera mea în gând şi în faptă”; era, a afirmat el, cel puţin „un adevăr parţial” în faptul că bătrânul fusese „luat în stăpânire de un tânăr revoluţionar sinistru”.77

Schoenman a fost, cu siguranţă, mult implicat în Comitetul Celor O Sută, în Tribunalul Crimelor de Război din Vietnam şi în organizarea Fundaţiei pentru Pace Bertrand Russell. În anii '60, baza de la Londra a lui Russell a devenit un fel de mini-minister de externe, de tip comic subversiv, trimiţând scrisori şi telegrame interminabile prim-miniştrilor şi şefilor de stat – Mao Tze-tung şi Chou En-Lai în China, Hruşciov în Rusia, Nasser în Egipt, Sukarno în Indonezia, Haile Selassie în Etiopia, Makarios în Cipru, şi multor altora. Pe măsură ce aceste misive deveneau tot mai lungi, mai dese şi mai înverşunate, răspunsurile se răreau. Mai erau şi comentariile publice ale evenimentelor interne, atunci când acestea aveau loc: „Afacerea Profumo este gravă nu datorită faptului că în alcătuirea cabinetului intră perverşi, homosexuali sau prostituate. Este gravă fiindcă cei aflaţi la putere au distrus total integritatea sistemului judiciar, au falsificat faptele, au intimidat martorii, au cooperat cu poliţia în distrugerea dovezilor şi au permis chiar poliţiei să ucidă un om.” în timp, ziarele au încetat să mai publice asemenea aberaţii.

Vechii prieteni ai lui Russell care au pierdut legătura cu el au presupus că Schoenman era autorul tuturor acestor comunicate. Nu există nici o umbră de îndoială că acesta a scris multe dintre ele. Dar nu era nimic nou în asta. Russell era în stare să lase pe altcineva să scrie un articol în numele lui dacă nu era prea interesat de subiect. În 1941, când Sidney Hook s-a plâns de un articol din Glamour intitulat „Ce să faci dacă te îndrăgosteşti de un bărbat însurat, de Bertrand Russell”, Russell a recunoscut că primise 50 de dolari pentru acesta: soţia sa scrisese articolul, el nu făcuse decât să-şi semneze numele.78 Nu există nici o dovadă că eforturile lui Schoenman ar fi denaturat grav părerile lui Russell, care erau la fel de violente ca şi acelea ale secretarului său. Arhivele indică faptul că Schoenman modifica şi accentua, cu mâna lui, anumite fraze din textele lui Russell; însă lucrul ar fi putut fi făcut şi după dictarea lui Russell (afirmaţia cu privire la criza rachetelor cubaneze este după toate probabilităţile un exemplu în acest sens). Când Russell ajungea să se înflăcăreze prea tare, el era întotdeauna gata să se îndepărteze de un text moderat pregătit dinainte. Dacă multe dintre afirmaţiile asociate cu numele său par astăzi puerile, trebuie avut în vedere faptul că anii '60 au reprezentat un deceniu pueril, iar Russell a fost una dintre figurile sale reprezentative. Se făcea adesea vinovat, mai ales în ultimii ani, de ieşiri de-a dreptul copilăreşti. Astfel, a organizat o ceremonie publică specială care să asiste la ruperea carnetului său de membru al Partidului Laburist, iar la o recepţie, atunci când Harold Wilson, prim-ministru la acea vreme, a venit la el cu mâna întinsă, spunând „lord Russell”, bătrânul conte a rămas, în mod ostentativ, cu mâinile în buzunar. Ceea ce este evident, după cum pe drept insistă biograful său Ronald Clark, este că, în ciuda a ceea ce gândeau unii la vremea respectivă, Russell nu a ajuns niciodată să fie senil.79 I-a dat lui Schoenman mână liberă dar, în ultimă instanţă, a păstrat un control ferm. Într-adevăr, atunci când a decis că Schoenman nu îi mai servea scopurile, Russell a acţionat extrem de dur. Nu a obiectat în faţa extremismului lui Schoenman, însă îi displăcea dacă i se răpea cât de puţin din luminile rampei. Schoenman a făcut diverse călătorii peste hotare în calitate de „reprezentant personal al contelui Russell”, iar acestea au dat naştere la necazuri. În China, 1-a înfuriat pe Chou En-Lai incitând populaţia să se rezvrătească contra guvernului, iar Chou i s-a plâns lui Russell. În iulie 1965, comportamentul inadecvat al lui Schoenman la Conferinţa Mondială pentru Pace de la Helsinki a fost extrem de mediatizat. Russell a primit o telegramă indignată din partea organizatorilor: „Discursul reprezentantului dumneavoastră personal a dat naştere la rumori. Puternic respins de public. Imensă provocare la adresa Conferinţei de Pace. Fundaţia discreditată. Se impune să vă disociaţi de Schoenman şi de discursul său. Salutări cordiale.”80 Au urmat, în 1966-1967, dispute îndelungate, publice sau de culise, cu privire la Tribunalul Crimelor de Război din Vietnam. La 1969, Russell, ajuns deja la nouăzeci şi şapte de ani, a decis că profitase deja de orice avantaj posibil de pe urma serviciilor lui Schoenman şi s-a lipsit subit de ele. Pe 9 iulie 1-a scos pe Schoenman din testament, unde figura ca executor şi administrator, iar la jumătatea aceleiaşi luni a rupt complet relaţiile cu acesta. Două luni mai târziu 1-a scos din comitetul Fundaţiei pentru Pace Bertrand Russell. În noiembrie, i-a dictat celei de-a patra soţii, Edith, o declaraţie de 7000 de cuvinte privitoare la întreaga sa relaţie cu Schoenman; textul a fost bătut la maşină de Edith iar Russell a parafat fiecare pagină cu o scrisoare însoţitoare semnată, bătută la o altă maşină. Tonul era de sorginte Whig, condescendent şi distant; se încheia cu: „Ralph trebuie să fie mult afectat de megalomanie. Adevărul este, presupun, că nu l-am luat niciodată pe Ralph atât de în serios pe cât îi place lui să creadă. Am ţinut la el în primii ani. Nu l-am privit însă niciodată ca pe un om de valoare şi cu multă importanţă personală.”81 Semăna cu modul lui Russell de-a se descotorosi de o nevastă care nu îl mai atrăgea.

Unul dintre motivele pentru care Russell 1-a ţinut pe Schoenman în serviciu atât de multă vreme era acela că Ralph era bun la atragerea de fonduri într-un mod pe care Russell însuşi l-ar fi considerat dezagreabil. Russell a fost întotdeauna pasionat de bani: să îi obţină, să îi cheltuiască şi, pentru a fi drepţi, să îi şi dăruiască. În timpul Primului Război Mondial, nedorind să păstreze acţiuni în valoare de 3000 de lire la o firmă de mecanică care producea deja armament, acţiuni pe care le moştenise, Russell le-a dat pe atunci scăpătatului T. S. Eliot; „ani mai târziu, „ îşi amintea el, „când s-a terminat războiul şi [Eliot] nu mai era sărac, mi le-a înapoiat”82. Russell făcea adesea cadouri generoase, mai ales femeilor. Era capabil însă şi de avariţie şi meschinărie. Hook susţine că principalele sale păcate erau vanitatea şi lăcomia: spune că adesea, în Statele Unite, Russell scria articole de nimic sau recenzii la cărţi pe care nu le aprecia, în schimbul unor mici sume de bani. Pentru a se apăra, Russell acuza în primul rând şcoala, care îl costa 2000 de lire pe an, apoi pe nevestele sale. Susţinea că a treia sa soţie era extravagantă, iar după ce au divorţat, a afirmat că din cele 11000 de lire pe care îi primise câştigând premiul Nobel în 1950, 10000 i-au revenit acesteia. Trebuia, afirma el, să obţină mulţi bani peşin şi să aibă grijă de finanţele sale deoarece plătea în paralel două rânduri de pensii alimentare. Ii plăcea însă ideeaunui venit considerabil – de unde şi acele lecturări entuziaste ale carneţelului său. Crawshay-Williams nota în jurnalul său: „îi place să fie încurajat de noi să stăruie doar asupra banilor pe care îi câştigă în prezent.” L-a bucurat în mod special primirea premiului danez Sonning, în 1960, premiu în valoare de 5000 de lire sterline neimpozabile. „Şi nici o taxă pe deasupra”, a jubilat el, „câştig curat!” I-a spus lui Crawshay-Williams că urma să petreacă doar două zile în Danemarca: „ne ducem acolo doar să ne luăm banii şi apoi ne întoarcem direct acasă”83.

Schoenman s-a dovedit un excelent ministru de finanţe. A introdus în scrisorile lui Russell bileţele pe care scria: „Dacă socotiţi că activitatea pentru pace a lui Bertrand Russell are însemnătate, poate veţi binevoi să ajutaţi la susţinerea financiară a acesteia. Această notă este inserată fără cunoştinţa lordului Russell, de către secretarul său.”84 Ii taxa cu trei lire pe cei care scriau cerând un autograf al lui Russell (sumă redusă ulterior la două lire). Ziariştilor li se cerea să plătească 150 de lire pentru privilegiul de-a li se acorda un interviu. Russell avea cu siguranţă cunoştinţă de aceste procedee, din moment ce a primit numeroase proteste referitoare la strângerea de fonduri în stil american întreprinsă de către Schoenman. A permis însă ca acest lucru să continue şi pare să fi binecuvântat două dintre cele mai mari iniţiative de acest gen ale lui Schoenman. În ciuda sfatului lui sir Stanley Unwin, editorul de modă veche al lui Russell, Schoenman a ţinut o licitaţie pentru drepturile asupra ediţiei americane a autobiografiei lui Russell – o metodă de negociere aproape necunoscută la vremea aceea – şi a ridicat pragul licitaţiei până la suma, pe atunci enormă, de 200000 de dolari. A profitat şi de faptul că, aidoma lui Brecht, Russell acumulase o vastă arhivă personală. La fel ca şi contemporanul său Churchill, Russell a fost printre primii care au intuit valoarea financiară a scrisorilor oamenilor renumiţi şi a păstrat toate misivele primite (plus copii ale scrisorilor pe care le trimitea el). În anii '60 ajunsese să deţină în arhiva personală circa 250000 de documente, aceasta fiind socotită drept „cea mai importantă arhivă de acest gen din Anglia”. Schoenman, care deţinea un masterat în publicitate, a transportat arhiva la Londra cu două maşini blindate şi, după mult tam-tam, a cedat-o Universităţii McMaster din Hamilton, Ontario, contra sumei de 250000 de dolari.85 Lovitura de maestru a lui Schoenman a fost aceea de-a înfiinţa Fundaţia pentru Pace, pentru care a obţinut scutirea de impozite acordată organizaţiilor caritabile prin analogie cu Fundaţia Atlantică pentru Pace. „Mai curând împotriva voinţei mele, „ nota mulţumit Russell, „colegii mei au insistat ca fundaţia să-mi poarte numele.”86 Apoi, în ultimii săi ani de viaţă, Russell a putut cheltui sume substanţiale pentru toate cauzele sale preferate, rezonabile sau prosteşti, a putut să se bucure de un venit mare şi să plătească cât de puţine impozite permitea legea. După crearea acestei ingenioase structuri, lui Schoenman i s-a arătat, în mod nu tocmai ceremonios, uşa. Cât despre acuzaţia că Russell ar fi fost, aidoma prietenului său Williams-Ellis, şi bogătaş, şi socialist – de ce niciunul dintre ei nu a renunţat la averea personală?

— Russell avea un răspuns gata pregătit: „Mă tem că aţi înţeles greşit. Clough Williams-Ellis şi cu mine suntem socialişti. Nu pretindem că am fi creştini.”

Abilitatea de-a trage foloase de pe urma ambelor lumi, cea a fariseismului progresist şi cea a privilegiilor, este o temă care străbate viaţa multor intelectuali de marcă, dar pe a nici unuia într-o asemenea măsură ca pe aceea a lui Bertrand Russell. Dacă nu a solicitat prea des în mod activ avantajele, lucrurile bune pe care i le aduceau descendenţa, renumele, legăturile şi titlul, nici nu le-a refuzat vreodată. Astfel, atunci când magistratul din Bow Street l-a condamnat, în 1918, la şase luni încadrându-1 în categoria a doua (muncă grea), sentinţa a fost comutată cu prilejul primului apel la detenţie în categoria întâi, preşedintele prezidiului anunţând: „Va fi o mare pierdere pentru ţară dacă dl Russell, un om de mare distincţie, ar fi închis în condiţii de natură să împiedice manifestarea plenară a calităţilor sale.”87 Propria relatare a lui Russell, inclusă în autobiografia sa, sugerează că bunăvoinţa de care s-a bucurat se datora unui confrate filosof, pe atunci secretar de stat: „Prin intervenţia lui sir Arthur Balfour am fost încadrat în categoria întâi, astfel încât, deşi la închisoare, am putut citi şi scrie în voie, cu condiţia să nu fie vorba de propagandă pacifistă. Din multe puncte de vedere am găsit că închisoarea era foarte agreabilă.”88 La Brixton fiind, a scris Introduction to Mathematical Philosophy (Introducere în filosofia matematică) şi a început lucrarea Analysis ofi Mină (Analiza gândirii). A putut obţine şi citi ultimele apariţii printre care şi bestsellerul subversiv al lui Lytton Strachey, Eminent Vic-torians (Personalităţi victoriene remarcabile), care 1-a făcut să râdă „atât de tare încât ofiţerul a venit în celula mea spunându-mi că nu trebuie să uit că închisoarea este un loc de pedeapsă”. Alţi pacifişti, cu mai puţine relaţii sus-puse, cum ar fi E. D. Morel, şi-au distrus sănătatea în sectorul muncă grea.

Russell se delecta şi cu mici privilegii, ca atunci când Schoenman i-a aranjat să primească o cotă suplimentară de romane de groază de la biblioteca publică: Russell devora un mare număr de romane poliţiste, la fel ca mulţi alţi intelectuali din generaţia sa de la Cambridge (vechiul său coleg J. E. McTaggart avea nevoie de treizeci de volume pe săptămână). Nu a protestat de fel – cine ar fi făcut-o?

— Atunci când, chiar şi în condiţiile crizei postbelice, o renumită distilerie de scotch îi trimitea lunar câte o ladă de whisky inscripţionată „lordul Russell”.89 Russell făcea, nu întotdeauna cu bună ştiinţă, în aşa fel încât să-ţi fie greu să-i uiţi originea socială. Pe prima sa soţie o descria drept „nu ceea ce bunica mea ar fi numit o lady”. Se referea la cea de-a douăzeci şi una sa aniversare ca la ziua când „am devenit major”. Ii plăcea să fie adesea brutal cu oamenii pe care îi numea de clasă mijlocie, cum ar fi arhitecţii. Dacă era foarte supărat, chema poliţia, aşa cum a făcut atunci când, imitându-i acţiunile, o actriţă şi agentul ei au pus în scenă un „protest” în salonul său din Londra. Şi-a dorit foarte tare Ordinul de Merit, găsind scandalos faptul că oameni inferiori lui, precum Eddington şi Whitehead, îl primiseră înaintea lui şi a fost încântat pe măsură atunci când, în cele din urmă, regele George al Vl-lea i-a acordat ordinul. Convingerea stângii cum că Russell nu şi-ar fi folosit niciodată titlul nu a fost decât un mit. Spre deosebire de cea de-a treia sa soţie, care pare să se fi bucurat de titlu în sine, Russell îşi folosea titlul cu pragmatism, ori de câte ori considera că i-ar asigura vreun avantaj. Era întotdeauna conte, atunci când era nevoie. Când nu, era prieten la cataramă – dar până la un punct. Nimănui nu-i era îngăduit să-şi permită familiarităţi.

În ceea ce priveşte logica, şi aceasta era invocată atunci când se impunea. În timpul invaziei sovietice a Cehoslovaciei, Russell a fost convins să semneze o scrisoare de protest alături de o serie de alţi scriitori. Eu am avut sarcina de a negocia apariţia acesteia în The Times. Cu semnăturile în ordinea alfabetică obişnuită, antetul scrisorii urma să fie „Din partea D-lui Kingsley Amis şi a altora”. Am decis, iar redactorul rubricii de corespondenţă a cotidianului The Times a fost de acord, că protestul ar putea avea un efect mai mare asupra lumii comuniste dacă ar suna aşa: „De la contele Russell Ofrder] of Mferit] şi alţii'„. Zis şi făcut. Russell a remarcat însă această mică înşelătorie şi s-a înfuriat. A telefonat să protesteze şi în cele din urmă a dat de mine la tipografie, unde tocmai trimisesem la tipar New Statesman. A spus că o făcusem în mod deliberat pentru a lăsa impresia greşită că el fusese acela care organizase protestul scris. Am negat acest lucru şi am spus că unicul scop era acela de a da un impact maxim scrisorii. „La urma urmei”, am spus eu, „dacă aţi fost de acord să semnaţi scrisoarea, nu vă puteţi plânge atunci când numele dumneavoastră este pus în frunte – nu este logic.” „Fleacuri logice!” mi-a retezat-o Russell şi a trântit receptorul.

9 Jean-Paul Sartre: Un ghemotoc de blană şi cerneală”

Jean-Paul Sartre a fost un filosof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg. Îşi desfăşura activitatea într-o ţară în care filosofia se învaţă în liceu şi adună oamenii laolaltă în cafenele, considera că putea atrage participarea maselor în cadrul sistemului său, prin intermediul pieselor de teatru şi al romanelor. Şi, cel puţin pentru o vreme, părea chiar să fi reuşit. Cert este că nici un filosof al secolului nostru nu a avut un asemenea impact asupra spiritului şi comportamentului atâtor indivizi din lumea întreagă, cu precădere tineri. Existenţialismul a fost filosofia populară a sfârşitului anilor '40 şi a anilor '50. Piesele sale au fost adevărate succese. Cărţile i s-au vândut în tiraje enorme, unele depăşind numai în Franţa 2000000 de exemplare.1 Sartre oferea un mod de viaţă. A prezidat o biserică laică, chiar dacă una nebuloasă. Dar, la urma urmei, la ce s-a rezumat totul?

Aidoma majorităţii intelectualilor de frunte, Sartre a fost un egoist desăvârşit. Date fiind împrejurările copilăriei lui, faptul nu este însă surprinzător. Sartre a fost un caz tipic de copil răsfăţat, singur la părinţi. Familia lui făcea parte din înalta burghezie provincială – tatăl, ofiţer de marină, mama, o elveţiancă înstărită din Alsacia. Conform opiniei generale, tatăl său era un individ nesemnificativ, a cărui personalitate fusese distrusă de către propriul tată; era totuşi un bărbat inteligent, un politehnician, care a lăsat să-i crească mustăţi enorme pentru a compensa faptul că era mic de statură (1,61 m). În orice caz, a murit pe când Sartre nu avea decât un an şi trei luni şi a devenit „doar o fotografie în dormitorul mamei mele”. Mama, Anne-Marie, s-a recăsătorit cu un industriaş, Joseph Mancy, directorul uzinei Delaunay-Belleville din La Rochelle. Sartre, născut la 21 iunie 1905, a moştenit statura tatălui său (1,63 m), mintea şi cărţile acestuia, dar în autobiografia sa, LesMots (Cuvintele), a cosmetizat evenimentele pentru a-1 elimina din viaţa lui. „Dacă ar fi trăit”, scria Sartre, „tatăl meu s-ar fi aplecat întru totul asupra mea şi m-ar fi zdrobit. Din fericire, a murit tânăr.” „Nimeni din familia mea”, a adăugat el, „nu a fost în stare să-mi trezească curiozitatea în ceea ce-1 priveşte.” Cât despre cărţile sale, „Ca toţi contemporanii lui, citea prostii. [Le-] am vândut: mortul însemna atât de puţin pentru mine.”2

Bunicul, care şi-a dominat propriii fii, 1-a copleşit pe Jean-Paul cu dragostea sa şi i-a dat acces liber în marea sa bibliotecă. Mama era o fiinţă inactivă, puştiul era averea ei cea mai de preţ. Îl ţinea în leagăn şi îi lăsa părul lung, mai lung chiar decât îl avusese micul Hemingway, şi asta până când copilul a avut aproape opt ani şi bunicul a hotărât un masacru al buclelor. Sartre şi-a numit copilăria „paradis”; mama sa era „Această fecioară care trăia cu noi, privită şi dominată de toată lumea, era acolo pentru a mă aştepta. Mama mea era a mea şi nimeni nu atenta la posesiunea mea tacită. Nu am cunoscut nimic despre violenţă sau ură şi am fost scutit de aspra ucenicie a geloziei.” Nu s-a pus problema „revoltei” deoarece „capriciul nimănui nu s-a pretins vreodată a-mi fi lege”. Odată, la vârsta de patru ani, a pus sare în dulceaţă; în rest, nici o greşeală, nici o pedeapsă. Mama îl numea Poulou. I s-a spus că era frumos „şi am crezut-o”. Spunea „lucruri precoce” şi acestea „îmi erau reamintite şi repetate”. Aşa se face că „am învăţat depăşind nivelul vârstei mele”.3

Există, într-adevăr, momente când relatarea lui Sartre aminteşte de Rousseau: „Binele s-a născut în străfundurile inimii mele şi adevărul în întunericul tineresc al înţelegerii mele.” „Nu aveam nici un drept deoarece eram copleşit de dragoste; nu aveam nici o îndatorire deoarece făceam totul prin dragoste.” Bunicul lui „credea în progres – la fel şi eu: progres, acea cale lungă şi aspră care ducea spre mine însumi”. S-a descris pe sine ca pe „o posesiune culturală. Eram impregnat cu cultură şi o returnam familiei mele ca pe o strălucire”, îşi aduce aminte un schimb de cuvinte atunci când a cerut voie să citească Madame Bovary de Flaubert (considerată la acea vreme încă şocantă). Mama: „Dar dacă iubiţelul meu citeşte asemenea cărţi la vârsta lui, ce o să facă atunci când va creşte mare?” Sartre: „Am să le trăiesc!” Această ripostă spirituală a fost repetată cu încântare în cadrul familiei şi nu numai.4